Tinerii, utilitarismul și Biserica

Acest articol a început de la fotografia de deasupra. Publicată de Basilica pe contul ei de Facebook, și fotografia reprezintă…dorințele tinerilor vizavi de Biserică.

Dar nu ale oricărui fel de tineri, ci ale tinerilor participanți la Întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși de la București. Adică sunt opiniile unor tineri selecționați, care, se presupune, că ei vin la Biserică.

Însă, când am citit pagina de sus în jos, eu m-am îngrozit. Pentru că e de un utilitarism exacerbat. De ce? Pentru că tinerii vor să vină la Biserică nu pentru Dumnezeu, nu pentru teologia Bisericii, nu pentru ca să se mântuiască, nu pentru ca să ajute Biserica…ci pentru ca să fie duși în tabere, să li se facă campionate sportive, concerte, agape, ateliere, să li se dea meditații gratuite, filme, de mâncare etc. Adică vor ca Biserica să fie…în loc de familia lor sau de Statul român…și să le plătească poftele.

Utilitarism de cea mai joasă speță. Toate dorințele lor au fost pământești și niciuna duhovnicească. Pentru că nu există nevoia de slujbe, nevoia de predici, nevoia de experiență sacramentală și mistică, ci doar de bani, discuții, întâlniri, excursii.

Dacă astfel de tineri, selecționați din cei mai buni (presupun, poate mulți sunt din familii preoțești sau cu rezultate bune la învățătură), sunt cu ochii numai pe a lua de la Biserică, ce ne facem cu tinerii care se droghează, care beau, care fumează, care joacă jocuri pline de cruzimi? Lor, ca să vină la Biserică, ce le luăm: droguri, filme porno, palincă, jocuri electronice, îi ducem la păcănele, mergem cu ei la furat?

Mai pe scurt: pentru mine e decepționantă lista de mai sus, pentru că tinerii aceștia se dovedesc niște materialiști convinși. Nu au pic de…„idealism” al tinereții.

Eu, la vârsta lor, de la 12 ani și până când m-am hirotonit preot, nu am așteptat nimic financiar de la Biserică…ci eu am cântat la strană fără plată, pentru că plata mea era teologia din cărțile Bisericii.

A veni la Biserică pentru altceva decât pentru Dumnezeu și pentru slujbele ei și pentru teologia ei înseamnă…a pierde timpul. Și eu cred că acești tineri pierd timpul necăutându-L pe Dumnezeu, ci căutând tot felul de lucruri colaterale vieții Bisericii.

Parimiele lui Salomon, cap. 8, cf. LXX

1. [Dar] tu înțelepciunea vei propovădui, ca mintea ție să ți se supună.

2. Căci [înțelepciunea] este pe cele mai înalte înălțimi și în mijlocul cărărilor a stat.

3. Căci lângă porțile stăpânitorilor slujește și în[tru] intrări [ea] cântă:

4. „Pe voi, o, oamenilor, vă rog și trimit al meu glas fiilor oamenilor!

5. Înțelegeți, cei fără de rele, deșteptăciunea și cei neînvățați, puneți la inimă [ἔνθεσθε καρδίαν]!

6. Ascultați-mă, căci [lucruri] cinstite voi spune și voi dărui din buze drepte!

7. Că adevărul va cugeta gâtul meu și dezgustătoare [sunt] înaintea mea buzele cele mincinoase.

8. Cu dreptate [sunt] toate cuvintele gurii mele, nimic în ele [nefiind] strâmb și nici încurcat.

9. Toate [sunt] înaintea celor care înțeleg și drepte [sunt] celor care află cunoașterea.

10. Luați învățătură și nu argint! Și cunoaștere mai mult decât aurul lămurit. Și alegeți mai degrabă simțirea [decât] aurul curat!

11. Căci mai bună [este] înțelepciunea [decât] pietrele cele scumpe și tot [lucrul] cinstit nu este vrednic de ea.

12. Eu, înțelepciunea, am locuit [împreună cu] sfatul. Și cunoașterea și gândul eu le-am chemat.

13. Frica Domnului urăște nedreptatea și stricăciunea [ὕβριν] și semeția [ὑπερηφανίαν] și căile celor răi. Și am urât eu stricatele căi ale celor răi.

14. Al meu [ale mele] [sunt] sfatul și siguranța [ἀσφάλεια]. A mea [este] mintea și a mea [este] tăria.

15. Prin mine împărații împărățesc și stăpânitorii scriu dreptate [καὶ οἱ δυνάσται γράφουσιν δικαιοσύνην].

16. Prin mine cei mari se măresc și tiranii [τύραννοι] prin mine cuprind pământul.

17. Eu pe cei care mă iubesc îi iubesc și cei care mă caută mă vor afla.

18. Avuția și slava la mine este [sunt], [cât] și dobândirea a multe și dreptatea.

19. Mai bine [este] pe mine a mă rodi decât aurul și piatra scumpă și ale mele roade [sunt] mai bune [decât] argintul cel ales.

20. În căile dreptății umblu și în mijlocul cărărilor dreptății mă întorc,

21. ca să împart avere celor care mă iubesc și vistieriile lor le voi umple [cu] bunătăți. Dacă am să vă vestesc vouă cele care se fac în timpul zilei, [atunci] îmi voi aminti să număr cele din veac [μνημονεύσω τὰ ἐξ αἰῶνος ἀριθμῆσαι].

22. Domnul m-a zidit pe mine la începutul căilor Lui, întru lucrurile Lui.

23. Mai înainte de veac m-a întemeiat [πρὸ τοῦ αἰῶνος ἐθεμελίωσέν με], în[tru] început [ἐν ἀρχῇ].

24. Mai înainte să facă pământul și mai înainte să facă abisurile [și] mai înainte să iasă izvoarele apelor.

25. Mai înainte să fie întemeiați munții și mai înainte de toate dealurile, [Dumnezeu] mă naște pe mine [γεννᾷ με][1].

26. Domnul a făcut țările [Κύριος ἐποίησεν χώρας] și [locurile] cele nelocuite [ἀοικήτους] și înălțimile locuite, cele de sub cer.

27. [Și] când pregătea cerul, eram împreună cu El [ἡνίκα ἡτοίμαζεν τὸν οὐρανόν συμπαρήμην Αὐτῷ]. Și când punea la o parte tronul Lui peste vânturi.

28. Când tari îi făcea pe norii cei de sus [ἡνίκα ἰσχυρὰ ἐποίει τὰ ἄνω νέφη] și ca neclintiri punea izvoarele cele de sub cer

29. și tari făcea temeliile pământului.

30. Eram lângă El unit [ἤμην παρ᾽ Αὐτῷ ἁρμόζουσα]. Eu eram [cu] care [El] Se bucura în timpul zilei și mă veseleam în fața Lui în toată vremea,

31. când [El] Se veselea sfârșind lumea și Se veselea în[tru] fiii oamenilor.

32. Așadar acum, fiule, ascultă-mă!

33.

34. Fericit [este] bărbatul care mă va asculta și omul care va păzi căile mele, priveghind totdeauna la ușile mele [și] păzind pragurile intrărilor mele[!]

35. Căci ieșirile mele [sunt] ieșirile vieții și pregătește [pregătesc] voia de la Domnul.

36. Iar cei care păcătuiesc întru mine [οἱ δὲ εἰς ἐμὲ ἁμαρτάνοντες] nelegiuiesc sufletele lor [ἀσεβοῦσιν τὰς ἑαυτῶν ψυχάς] și cei care mă urăsc pe mine iubesc moartea [καὶ οἱ μισοῦντές με ἀγαπῶσιν θάνατον]”.


[1] Căci Înțelepciunea e Fiul Tatălui și aici se vorbește în mod tainic despre nașterea Lui din Tatăl.

Credo. Ghid istoric și teologic al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină

Jaroslav Pelikan, Credo. Ghid istoric și teologic al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină, trad. [din lb. engl.] de Mihai-Silviu Chirilă, Ed. Polirom, Iași, 2010, 501 p.

Ediția tradusă: Credo. Hristorical and Theological Guide to Creeds and Confessions of Faith in the Christian Tradition, Yale University, 2003.

*

Cartea e formată din 1. prefață, 2. abrevieri, 3. ediții, colecții și surse bibliografice, 4 părți mari, cu multe subpuncte, 5. bibliografie, 6 indici.

Teza lui de doctorat: Mărturisire boemiană, susținută la Universitatea din Chicago, în 1946, p. 9.  Și în această carte el și-a dorit să înlocuie Creeds of Christendom a lui Philip Schaff, care a fost publicată în 1877, p. 10.

Pentru Sinoadele de la Constantinopol din 879-880, 1054, 1341, 1347, 1351, 1691, 1838, Pelikan indică ca primă sursă pe Ιωάννης Καρμίρης[1], p. 17.

Pelikan a contribuit la The Encyclopedia of Christianity, publicată în 1999, cf. p. 32, dar și la editarea operelor lui Martin Luther, în 55 de volume, dimpreună cu Helmut T. Lehmann, începând cu anul 1955, cf. p. 34.

Ediția Mansi are 31 de volume[2] și a fost publicată între 1759-1798, la Florența și Veneția, in folio[3]. Adică în 39 de ani. Giovanni Domenico Mansi[4], p. 34.

Partea întâi a cărții începe în p. 37. Și Pelikan ne spune că actele Sinodului V Ecumenic nu s-au păstrat în limba greacă, ci „mai curând într-o versiune latină”, deși „aproape toți episcopii care au luat parte la conciliu erau din Răsărit”, p. 47.

În p. 92, autorul ne spune că „Apocalipsa este singura carte a Noului Testament la care nici Calvin, nici Luther nu au compus vreun comentariu”.

Autorul ne oferă date generale, fără aprofundări punctuale. El e adeptul comentării unor termeni, a unor idei, în mai multe crezuri ortodoxe sau eterodoxe, decât să analizeze învățătura din crezuri.

Pagina 106 începe cu afirmația că „mișcarea ecumenică a secolului XX [este] cel mai ambițios efort din istoria creștină de a rezolva diviziunile dintre confesiuni”. Iar în 1937 s-a propus și în 1948 s-a format Consiliul Mondial al Bisericilor, p. 106.

Partea a 2-a a cărții începe în p. 129. Mărturisirea de la Westminster din 1647, cât și Mărturisirea valdesienilor din 1655 au insistat pe netipărirea „apocrifelor”, adică a cărților anaghinoscomena în edițiile tipărite ale Scripturii, p. 144. Tocmai de aceea, „Societatea Biblică Britanică și Internațională a interzis includerea apocrifelor în Bibliile pe care le tipărea, indiferent de limbă, inclusiv în ceea ce privește tradițiile Bibliei care le incluseseră înainte”, p. 144. Adică excluderea lor din edițiile protestante tipărite începe odată cu sec. 17-18, lucru care durează până azi.

Însă „Biblia germană a lui Luther a continuat să includă apocrifele, deși într-o secțiune sep[a]rată, cu avertismentul că, deși sunt bune de citit, nu trebuie puse pe același plan cu Scriptura”, p. 144.

În p. 195: „atunci când Reforma protestantă a izbucnit pentru a atrage atenția papalității, Filioque a fost la fel de confortabil instalat ca întotdeauna în textul occidental [al Crezului] ca parte a dogmei Treimii. Mărturisirile protestante, practic fără nicio excepție, o repetă ca doctrină ortodoxă, fără a se referi măcar la conflictul dintre Răsărit și Apus pe această temă”. Adică toate mărturisirile protestante l-au acceptat pe Filioque în Crez ca pe „un adevăr” și nu ca pe o erezie. Pentru că protestantismul și-a revendicat teologia romano-catolică în punctele pe care el și le-a dorit și nu teologia ortodoxă.

Tocmai de aceea, în definitiv, confesiunile neoprotestante nu sunt de esență ortodoxă, ci romano-catolică. Pentru că teologia romano-catolică a stat la baza protestantismului, iar neoprotestantismul merge pe același fundament teologic romano-catolic, de care se dezice în mod parțial, dar nu total.

Partea a 3-a începe în p. 223. Lucruri generale, treceri de la o mărturisire la alta fără aprofundări, o carte plictisitoare în ansamblul ei. Pentru că ea nu propune vreo noutate personală, ci numai citări din diverse mărturisiri de credință.

De la p. 315 începe a 4-a parte: Istoria crezurilor și a mărturisirilor. Autorul se referă, în p. 344, la Tezaurul Ortodoxiei, al lui Ion Mihălcescu, viitorul ÎPS Irineu Mihălcescu, carte apărută în 1904 la Leipzig, în Germania, în greacă și germană[5]. Însă preferă ediția lui Carmiris, din 1952, de la Atena, cf. p. 344.

Cartea se încheie în p. 424 cu imaginea CDurilor statice, dar care au un conținut plin de viață. La fel ca și mărturisirile de credință.

Din p. 425 începe Bibliografia, iar Indicii din p. 446.


[1] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_Καρμίρης. Teologul ortodox grec, savantul și academicianul  Ioannis Carmiris s-a născut în 1903 și a murit pe 5 ianuarie 1992. S-a născut în Μπράλο Φθιώτιδα [Bralo Ftiotida] și a studiat teologie și pedagogie. Și-a făcut studiile postuniversitare în Germania, a plecat pe front în 1940, în 1942 devine Profesor de Istoria dogmelor și Simbolică [της Ιστορίας των Δογμάτων και Συμβολικής], între 1947-1948 a fost Decan al Facultății de Teologie din Atena, între 1945-1950 a lucrat în Ministerul Educației, iar între 1945-1963 a fost epitrop imperial [βασιλικός επίτροπος] în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei. În 1981 devine președintele Academiei din Grecia, și a murit la 89 de ani, pe 5 ianuarie 1992, fiind îngropat pe 7 ianuarie 1992 la Atena. Și fiul său, Nicolaos Carmiris, a fost teolog, el trăind între 1930 și 31 decembrie 1977, cf.

https://el.wikipedia.org/wiki/Νικόλαος_Καρμίρης.

[2] O găsim online: http://patristica.net/mansi.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Domenico_Mansi.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Domenico_Mansi. Mansi s-a născut în Italia, pe 16 februarie 1692 și a murit pe 27 septembrie 1769, trăind 77 de ani. A fost arhiepiscop romano-catolic de Lucca, începând cu anul 1765, Lucca fiind o localitate din centrul Italiei (a se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Lucca), unde el s-a născut, fiind savant, teolog și istoric.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Mihălcescu.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [23]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

***

Antim Ivireanul însă, după instalarea sa ca mitropolit, nu se mai întoarce la Bucureşti, ci îşi mută tipografia de la Râmnic la Târgovişte, unde va fi avut mai multă linişte. Prima carte pe care o imprimă, în 1709, ca mitropolit, este un  volum cu adevărat masiv, în limba greacă, cu titlul: Carte de peste tot anul cuprinzând fără lipsă, tot serviciul bisericesc…[1], închinat patriarhului ecumenic Atanasie şi tipărit de Antim cu cheltuiala şi cu tiparul său.

În cuprinsul acestui volum se aflau: Psaltirea, Ceaslovul, Octoihul, Exapostilariile, Evangheliile Utreniei, Paraclisul Maicii Domnului, Antologhionul, Slujbele la Sfinţi, Slujba Sfintei Parascheva cea Nouă, Otpusurile la sărbătorile Maicii Domnului, Triodul, Penticostarul, Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, Cele trei Sfinte Liturghii, Slujba aghiazmei mici şi alte rugăciuni[2].

Într-un cuvânt, Antim a adunat aproape toate slujbele care se fac peste an într-un singur volum. N. Şerbănescu este de părere că el a vrut să suplinească lipsa cărţilor de slujbă din bisericile noastre şi de pe alte meleaguri ortodoxe, înlesnind în acelaşi timp posibilitatea ca preoţii să le aibă pe toate la un loc şi să le poată cumpăra mai ieftin decât dacă le-ar fi achiziţionat pe fiecare în parte [3].

Această carte la care Antim a muncit timp de un an şi mai bine, este cu adevărat vrednică de un mitropolit – el asigurând şi subvenţionarea acesteia –‚ demonstrând frământarea lui şi grija pentru binele turmei sale şi al păstorilor. Probabil că îşi dorea mai de mult să realizeze această carte şi acum avea libertatea şi oportunitatea să o facă.

Cea de-a doua carte, apărută un an mai târziu, este tot un titlu de referinţă între realizările lui Antim Ivireanul şi tot o lucrare în limba greacă. Cheltuielile de imprimare au fost suportate de mitropolitul Dristei Athanasie, iar cartea se numeşte Panoplia dogmatică a împăratului Alexie Comnen, cuprinzând în scurt scrierile Fericiţilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţi, puse în ordine şi în armonie cugetată de monahul Eftimie Zigaben, spre răsturnarea şi sfărâmarea dogmelor greşite şi a învăţăturilor ereziarhilor celor fără de Dumnezeu, a celor rău înfuriaţi contra Sfintei Teologii [4].

Acest volum era închinat fiului voievodului Brâncoveanu, lui Ştefan Brâncoveanu de către Athanasie al Dristei. Este interesant de urmărit cuprinsul, pentru a stabili care erau subiectele de cea mai mare actualitate teologică la acea dată, cuprins care era „împărţit în 27 de titluri. Primul din ele vorbeşte despre consubstanţialitatea Persoanelor Sfintei Treimi, dovedind că este un singur Dumnezeu.

În celelalte se tratează despre: bogomili, aftartodocheţi, apolinarişti, nestorieni, monofiziţi ş. a. S-au trecut aici şi scrisorile Patriarhului Fotie împotriva lui Filioque; precum şi cartea Sfântului Atanasie cel mare contra arienilor. Mai apoi s-au tipărit părţi din Sfinţii Părinţi, prin care se combat monoteliţii, iconoclaştii, pavlicienii ş. a. După acestea s-a pus «Paratitlul Patriarhului Fotie» din scrisoarea către Mihail ţarul Bulgariei, despre cele şapte sinoade ecumenice” [5].

Scrierile Sfântului Fotie cel Mare (sec. IX) sunt cărţi apologetice, în mod explicit împotriva catolicilor, însă cineva s-ar putea întreba ce rost mai avea punerea pe tapet a unor polemici şi erezii vechi, precum cele amintite mai sus.

Răspunsul pe care îl bănuim adevărat este totuşi simplu: confesiunile protestante nou apărute în Occident şi care făceau valuri şi în Transilvania – şi nu numai – reiterau multe dintre aceste erezii care fuseseră considerate stinse.

Volumul tipărit de Antim avertiza implicit asupra lor, având susţinerea incontestabilă a Sfinţilor Părinţi. Şi, ca să nu spunem mai multe cuvinte, adăugăm numai că prestigioasa colecţie patristică Migne, inserând Panoplia dogmatică a lui Eftimie Zigaben în Patrologia Graeca, vol. CXXX, col. 19-1362, dintre toate ediţiile disponibile a ales „Editio Tergobystensis”, 1710, adică pe cea de la Târgovişte, tipărită de Antim Ivireanul[6].

O altă carte imprimată în greceşte în anul 1710 de Antim este Slujba Sfintei Ecaterina şi Proschinitarul Sfântului Munte Sinai…[7], carte care s-a retipărit în 1727 la Veneţia[8] şi în care, în început, Mitrofan Grigoras îi dedică lui Antim zece versuri, în care se afirmă: Îndemn pe toţi să ia cunoştinţă, cu grijă de aceste vorbe. A venit bărbat pe pământul Valahiei, a venit lumină, Antim dumnezeesc, ierarh al Ungrovlahiei, din neamul cucernic al ivirilor înţelepţi. (Se vede că sfinţenia lui Antim Ivireanul era, încă din timpul vieţii sale, un fapt învederat celor ce nu erau din fire pizmaşi – n.n.) Lui i-a dat Dumnezeu averea îmbelşugată a înţelepciunii, să facă fapte cereşti şi prin tipografie să fie de folos peste tot pământul mulţimii celor cucernici. Acesta, dând prin tipar cartea de faţă, a bucurat în cea mai mare măsură cetele părinţilor din Sinai. Lui, dar, să-i dea Domnul sălaşurile cele cereşti[9].

În acelaşi an 1710 se tipăresc şi două cărţi româneşti la Târgovişte, de către Gheorghe Radovici. Antim încerca astfel – şi reuşea – să meargă cu împlinirea mai multor deziderate tipografice deodată. Astfel, apare o nouă ediţie a Psaltirei româneşti, precum şi o altă carte scrisă de Antim însuşi şi dedicată preoţilor, numită Învăţătură besericească la ceale mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor, cu specificaţia: să se dea în dar preoţilor [10].

Nu se spune cu a cui cheltuială s-au imprimat aceste cărţi, dar este posibil ca tot mitropolitul să fi asigurat şi aspectul pecuniar al acestora.

În 1711 au loc tulburări politice în ţară, în care este implicat şi mitropolitul Antim, şi despre care am vorbit pe larg într-un capitol anterior. În acest an zbuciumat nu tipăreşte nimic, pentru ca abia în anul următor pune să fie imprimat primul Octoih în româneşte – pe care îl avea probabil deja tradus –‚ de către Gheorghe Radovici, cu titlul: Octoih, acum întâi tălmăcit pre limba rumânească, spre înţelegerea de obşte şi tipărit (…) cu toată cheltuiala Prea Sfinţitului Mitropolit al Ungrovlahiei Kyr Antim Ivireanul [11].

O altă „carte liturgică fundamentală, care va sta de atunci şi până astăzi la baza tuturor ediţiilor româneşti”[12].

Cel care a executat imprimarea, Gheorghe Radovici, scrie în prefaţă: Sfinţiia sa, ca un bun păstoriu şi neadormit, carele nu încetează a osteni în toate zilele, cu lucrul, cu cuvântul şi cu învăţătura, pentru mântuirea cea de obşte a oilor lui celor cuvântătoare şi se nevoieşte şi în zi şi în noapte pentru ca să facă ciata lui cea preoţească să fie împodobită cu de tot feliul de bunătate şi iscusenie, cunoscând folosul ce sufletesc, care voi, cucernicii preoţi şi ceilalţi creştini, puteţi să luaţi dintr-aciastă carte, întru care să află atâte cunoştinţe ale Bogosloviei şi tainele cele mai înalte ale dreptei credinţei noastre, n-au cruţat cheltuiala cea după obicinuită, lăudata şi vitejeasca lui osârdie şi dragoste părintească au dat-o în typariu, pentru ca să poată şi ciata besericească şi copiii creştinilor cari să nevoiescu la învăţătura Scripturii, să o câştige pre lesne şi să o citească nu numai în şcoale şi în casele sale, ce şi în Sfintele Beserici, spre lauda Prea Slăvitului Dumnezeu, dintru a Căruia dar iau credincioşii lumina cunoştinţei şi a înţelepciunii [13].

Octoihul „a fost răspândit şi peste munţi şi cu siguranţă că şi în Moldova”[14], fapt ce demonstrează că Antim se adresa întregii lumi româneşti şi avea conştiinţa responsabilităţii nu numai pentru cei din Ungrovlahia, dar şi pentru cei din Moldova, ca unii ce erau de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă.

Se pare că acest an, 1712, este dedicat românilor, pentru că mai apare doar o singură carte, care este tot spre folosul credincioşilor valahi: Rugăciuni în toate zilele săptămânii, tălmăcite de pe grecie şi tipărite acum într-acestaş chip spre folosul creştinilor, cu toată cheltuiala jupânului Manului Apostoli (…) Să se dea creştinilor în dar [15]. Deşi de mai mici dimensiuni, ea vine să demonstreze că Antim nu îşi uita păstoriţii şi găsea răgazul să tipărească lucrări şi cărţi absolut necesare vieţii spirituale a credincioşilor.

Pentru anul 1713, Del Chiaro vorbeşte despre faptul că Antim a tipărit în româneşte romanul Alexandria: „Alixandrie, o sia Storia di Alessandro il Macedone, stampata in lingua valaca”[16]. Dar din această carte nu s-a conservat niciun exemplar.

În schimb, anul acesta este unul al unei mari împliniri în planul operei de naţionalizare a cultului, urmărit cu asiduitate de Antim Ivireanul. Acum retipăreşte, pe cheltuiala sa, Liturghierul de la 1706, revizuind traducerile şi făcând unele modificări, după cum vom vedea. Acum nu îşi mai ascunde opera, după cum a făcut în 1706 când a tipărit-o, prudent, sub numele de Molitvenic.

Acum cartea poartă titlul: Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii. A celor dintre Sfinţi Părinţilor noştri a lui Ioan Zlatoust, a lui Vasilie cel Mare şi a Prejdesştenii, acum întâi tipărite (…) cu toată cheltuiala Prea Sfinţitului Mitropolit al Ungrovlahiei Kyr Antim Ivireanul [17]. Imprimarea s-a făcut de către Gheorghe Radovici. La acea dată, Antim era bătrân şi bolnav de podagră şi poate nu va mai fi putut face faţă efortului de a tipări el însuşi cărţi.

Este lesne de observat că meritul pentru întregul efort de a tipări în româneşte cărţile de cult ale Bisericii îi aparţine în întregime lui Antim, căci el a făcut traducerea, el a plătit imprimarea şi însuşi tiparul este lucrarea lui. Până la această dată, în biserici se folosea Liturghierul de la 1780, ce conţinea numai notele tipiconale în româneşte, tipărit cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie, şi care a mai fost imprimat de două ori la Buzău, de către Mitrofan, în 1701 şi 1702[18].

Antim Ivireanul îi avea ca precursori, în acest demers, pe Coresi şi Dosoftei, şi „la urcarea limbii române către sacralitate, Antim s-a arătat plin de consideraţie faţă de participările înaintaşilor. A fost şi el convins, ca şi Dosoftei, că tălmăcirea textului sacru (cu deosebire a celui liturgic) înseamnă zăbovire îndelungată în preajma fiecărui cuvânt, imersiune în apele adânci ale semanticii lui”[19].

E posibil ca mitropolitul Antim să se fi inspirat de la Coresi, în ce priveşte motivaţiile traducerii cărţilor de slujbă în limba vulgară, pe care le-a aşezat în prefaţa Molitvenicului  de la 1706, iar la Dosoftei s-a raportat nu cu orgoliu de traducător „original”, ci cu respect şi consideraţie faţă de efortul aceluia, neurmărind decât ca limba română să curgă în tipare lingvistice cât mai autentice şi mai pline de savoare harică.

Prin demersul său, „tipărind cărţile în limba naţională, el lipsea propaganda lutero-calvină de o armă principală, pe care aceasta şi-o socotise proprie”[20]. Desigur că Antim a trimis aceste cărţi absolut esenţiale pentru Biserică şi în Transilvania.


[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 735.

[2] Cf. Idem, p. 735-736. [3] Cf. Idem, p. 736. [4] Cf. Ibidem. [5] Idem, p. 737.

[6] Cf. Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 91 şi nota 169.

[7] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 737.

[8] Cf. Ibidem.

[9] Trad. de Al. Elian, în Biblioteca românească veche, IV, p. 223.

[10] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 738-739.

[11] Cf. Idem, p. 740.

[12] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 289.

[13] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 740.

[14] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 292.

[15] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 741.

[16] Istoria… , op. cit., ed. Veneţia, 1718, p. 44 şi ed. Iorga, Bucureşti, 1914, p. 52, apud Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 741, nota 206. A se vedea şi traducerea românească din 1929: „Alexandriile sau Istoria lui Alexandru Machedon, în valahă. Această Istorie e într-adevăr foarte interesantă, prin multele şi variatele legende ce conţine”, cf. Revoluţiile Valahiei, op. cit., p. 16.

[17] Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Târgovişte, 1713, volum aflat la Biblioteca Academiei Române, fondul de Carte românească veche, cota 164. A se vedea şi Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 741-742.

[18] Cf. Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 176.

[19] Idem, p. 174-175.

[20] Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 35.