Lecția de maghiară

Privesc, adesea, liveurile pe Facebook ale diverșilor useri, pentru ca să înțeleg starea de spirit a oamenilor din diverse părți ale lumii. Iar într-o seară, fără să înțeleg nimic, am privit liveul tinerei unguroaice Krisztina-Szintia Tofan. Un live făcut de ea și de alte două fete, prietenele ei. Dinamic și tineresc, în care bucuria nu avea nevoie de traducere.

După ceva timp însă, Facebookul mă anunță că aș putea…să mă împrietenesc cu Krisztina, dacă tot „mi-au plăcut” producțiile sale live. Și înainte ca să șterg iconul ei, am intrat la ea pe pagină, ca să învăț cuvinte în limba maghiară.

Am luat fiecare cuvânt și l-am pus în traducătorul instant…

Și primul cuvânt învățat a fost köszönöm (chiosenem), care înseamnă mulțumesc.

Sper ca traducătorul instant să aibă dreptate: szépségem [sipșighen] = superb; puszi [pusi] = noroc; ez botrányos [ez botranioș] = este scandalos; nagyon szép [naghion seep] = foarte frumos; legszebb [legseebb] = cel mai fericit;

pap [paa] = preot; Templom [teemplom] = Biserică; férfi [firfi] = om; szerelem [serelem] = dragoste; szeretlek [seretlec] = te iubesc; költő [chioltoo] = poet.

Orice limbă are frumusețile ei tainice, dacă începi să o înțelegi.

Reîntoarcere la Nichita [45]

Dar Nichita vorbea nu despre roșul comunist, ci despre roșul vertical al inimii lui, despre cum să rămâi vertical, în același timp iubind oamenii, într-o epocă precum aceea…

Poemul Focul și gheața este o povestire cu caracter fantastico-simbolic, din care înțelegem cât de puțin epic e poetul chiar și atunci când pare a fi astfel.

Nichita a folosit, în opera lui, multe tipuri de discurs poetic. E un creator și la acest nivel. Iar acesta de acum e întrucâtva unic.

Nichita apare aici ca poetul unui oraș fabulos, într-o lume fantastică. Un oraș-lume de fapt. Dar poetul ne comunică altceva, și anume că sentimentele au propria lor realitate, alta decât cea percepută de simțuri, iar „lumea” în care trăiește cineva poate părea cu totul paradoxală, de necrezut, de nepovestit în cuvinte. Și totuși cuvinte există pentru a o descrie, chiar dacă par excentrice:

Eram înconjurat de jur împrejur de un aer
rece, fără a fi friguros.
Un sentiment de siguranță plana
asupra puterii mele,
și o neliniște plăcută izvora din lucrurile
pe care călcam, sau de care
mă sprijineam.

Eram poetul acelui mare oraș,
entuziasmul și tristețea lui
mie, mi-era dat să le exprim,
ca și cum aș fi ținut în mâna stângă, hățuri,
sentimentele înțelepților lui cetățeni –
armăsari.

Înaintea mea era un drum pietruit.
De o parte a lui erau clădiri de piatră sculptată,
de cealaltă parte cobora
în pantă,
un parc imens, fără copaci, tăiat
de lungi alei paralele.

Parcul era de-un verde închis,
rece, fără a fi friguros.
Totul cobora în terase
orientate spre răsărit,
pentru-a se bucura din plin de scurta
apariție a soarelui, care
se legăna câtva timp la orizont
ca o pană de păun smulsă,și-apoi dispărea-napoia lunii, lăsând
pentru restul zilei o lumină verzuie
să călătorească
deasupra capetelor noastre care păreau
împodobite cu panașuri
transparente,
fluturătoare.

Târziu, –
secunde numai, înaintea nopții, –
mai apărea de după lună și departe,
la apus.

Și,
înșirați simetric pe alei
bărbații își smulgeau cu veselie
cămășile lăsându-și piatra
cea neagră a umerilor goi, izbită
de scurta, recea și nefriguroasa
lumină.

Eu ridicam mâna stângă în sus
cu înfrigurare,
înmănunchind în palmă sentimentele
tuturor,
ca pe niște hățuri invizibile
de care începeam să trag, –
întâi mai ușor și apoi
din ce în ce mai repede spre lună,
spre centrul lunii.

Luna.
Nu răsărea, nu apunea.
Niciodată.
În nemișcare atârna deasupra noastră
neagră-argintie.
Boltă răsturnată spre noi și geamănă
cu orașul pământului nostru.
Munți negri și argintii, nenumărați,
negri și argintii care sclipeau
liniștitor.

Drept urca orizontul și nu prea înalt
între pământ și lună.

Nopțile – acoperit de oasele
lucioase
ale stelelor.

Apar multe sintagme paradoxale: „rece, fără a fi friguros”, „neliniște plăcută”, luna „neagră-argintie”, „munți negri și argintii”. Cel mai des se repetă, în poem, expresia  „rece, fără a fi friguros”, care devine o caracterizare esențială. Atotprezente sunt și situațiile paradoxale.

Paradoxurile acestea sunt semnul unei dureri sau dezamăgiri profunde, în ciuda căreia totuși trăiești, simți și te bucuri de lume. Un amestec straniu de durere și bucurie, care, de fapt, nu se amestecă între ele, ci conviețuiesc în același spațiu al sufletului, într-un chip de neexplicat după logica omenească, dar care dovedește adâncimea și complexitatea spiritului uman.

„Rece, fără a fi friguros” e un mod de a fi, pe care poetul îl învață tot mai mult, pe zi ce trece, pentru a putea trăi în „orașul pământului nostru”.

Iar orașul acesta aduce, prin înfățișarea lui „fantastică”, cu cetatea Epithimiei a lui Cantemir. Propriu-zis, sintagma cu pricina apare însă la Sfântul Antim Ivireanul. El este cel care  numește lumea „orașul celor pământești” și „orașul lacrimilor”[1].

O nouă ediție a Didahiilor apăruse în 1962. Prietenul lui Nichita, Gheorghe Tomozei, îi dedică un poem, intitulat Vorbește Antim[2], compus în stilul imnurilor lui Ioan Alexandru.

Mai departe:

În repezi dimineți și-amurguri
deodată galben-roșcat,
mohorât în timpul orelor de ziuă
și trepidând
sub apăsarea centrifugă a sentimentelor noastre
asemeni unui zid al morții străbătut
în viteză de alergători acrobați.

Coboram din larga șosea pietruită
pe o alee cu nisipul umed.

Talpa sandalei mele călca
peste monezi.

Oriunde, prin parcuri, pe străzi, pe șosele,
erau aruncate monezi de aur, de argint,
de aramă,
semnul de băgăție-al orașului lumii.

Mă aplecam,
culegeam câte una,
o priveam, apoi o aruncam.
Rareori găseam două efigii
la fel.

Ultima monedă privită avea
pe o față profilul unei femei uriașe,
iar pe cealaltă
un leu cu două capete și
răcnind.

O aruncasem cu puțin înainte
de a intra într-un foișor
cu geamuri de piatră clarvăzătoare.

Înlăuntrul lui erau câțiva bărbați
care se lipiră de muchii
la sosirea mea,
și-ntr-o tăcere desăvârșită,
în vârful picioarelor,
cu degetul arătător la gură,
părăsiră unul câte unul prin spatele meu
încăperea.

Mă îndreptam către masa de piatră
ținând în mână condeiul de piatră,
pe care urma să exprim
sentimentele oamenilor din ziua aceea, –
când sufletul
mi se despărți în două
dinspre frunte spre umbră
cu un aer despicat de bătaia
lentă a cormoranilor.

Pulsam interior și nările
mi se împodobiră
cu mirosul feminin al mării.

Eram un fluviu ce se desface în deltă.
Eram o deltă cu două brațe:

O uriașă femeie cu coama de piatră                  Îi însoțeam pe cei trei
în vânt                                                                        bărbați atletici
alerga făcându-mi semne                                      spre lună.
cu mâna.                                                                    Erau cutremurați de spaimă
Avea un braț puternic                                            și aproape
și arămiu.                                                                   halucinau de fericire
O recunoșteam                                                         că vor fi însemnați în cronica
și nu o recunoșteam,                                               de piatră de diamant și de onix
dar privirile mele                                                     a orașului lumii.
o întâmpinau                                                            Țineam în mână sentimentele
albastre și fixe.                                                          oamenilor din marele oraș,
Ea intră respirând tunător                                     ca pe niște limbi de foc le țineam
și luându-mi făptura solemnă                               ca pe niște limbi de foc ce
în palma ei mare, rece,                                           dădeau o lumină
fără a fi friguroasă.                                                  rece, fără a fi friguroasă.
„De când ești aici?                                                   Eram între cei trei și duceam
mă întrebă melodios                                               cuvintele unuia spre celălalt
privindu-mă în ochi                                                 în spinare,
cu ochiul ei unic și mare                                         ca pe niște pietre negre și
– Bărbatule, de când ești aici?                              duceam mirările de la unul
mă întrebă melodios                                               spre celălalt
și liniștitor                                                                  ca pe niște turme de oi
privindu-mă în ochi                                                 cu tălăngi de aramă.
cu ochiul ei mare,                                                    Munții lunii erau scunzi.
albastru.                                                                       Abia dacă erau puțin mai înalți
*                                                                                     decât oamenii.
Ea avea o bluză galbenă                                          Semănau cu niște piramide
de mătase rece.                                                         înghesuite una într-alta.
Ea avea o brățară galbenă                                      Totul era sticlos, negru,
de mătase rece.                                                           argintiu.
Ea avea nările împodobite                                    Totul era pustiu, lipsit de aer.
cu mirosul meu, și îmi spuse                                Totul era sticlos, negru și
tunător                                                                         argintiu…
și melodios totodată:                                               …Deodată într-un grup de munți
– Așteaptă-mă, mă întorc                                        întâlniră o poartă,
în amurg.                                                                     cu un imens mâner de aramă
Să mă aștepți, am să vin                                           sculptată.
în amurg.                                                                     Ei se opriră și uluiți
Ea zise, apoi tăcu                                                     dădură ușa de piatră în lături.
privindu-mă-n ochi                                                 Înlăuntru era o sală largă.
cu ochiul ei mare                                                      O masă de piatră cu scaune
strălucitor și albastru.                                                                                           de piatră
*                                                                                     negre, argintii.
Ea avea o bluză galbenă                                          Se întrebau paralizați
de mătase rece.                                                          de spaimă: „Nimeni
Ea avea o brățară galbenă                                       n-a fost niciodată aici.
de mătase rece.                                                        Cum poate jocul materiei să
Ea plecă făcându-mi semne                                   refacă
cu mâna.                                                                     un mâner de aramă sculptată,
*                                                                                     o masă de piatră, scaune de
de-a lungul privirii mele fixe                                                                                       piatră
ea plecă făcându-mi semne                                    negre-argintii?”
cu mâna
uitându-se cu ochiul ei fix                                      Se întrebau paralizați de
și albastru                                                                                                                  spaimă:
în ochii mei și făcându-mi                                      „Cum se poate una ca asta?
semne cu mâna                                                          Dumnezeule mare
până când o pierdui din vedere.                           cum se poate una ca asta?

Cum se poate una ca asta?”
Și eu alergam neobosit între ei,
ducând în spinare întrebările lor
de la unul la altul
apărându-i și veghind tot timpul
asupra celor trei care erau
ochii mei trei
și ficși
și albaștri…

Nichita n-a apelat prea des la picto-poezie.

Simbolurile sunt multe și complexe. Bărbatul și femeia sunt cele două brațe ale unei delte. Ea are un singur ochi, mare, alabastru, el are trei ochi albaștri. Simbolismul lui unu și trei este recurent.

Cei trei bărbați amintesc de Sfinții trei Îngeri care s-au coborât la Sfântul Avraam, pe când limbile de foc ne trimit la evenimentul Cincizecimii.

Întrebarea: „Cum poate jocul materiei să/ refacă [în lună]/ un mâner de aramă sculptată/ o masă de piatră, scaune de piatră/ negre-argintii?” nu este nici ea fără sens. Nichita scria acestea într-o epocă în care oamenii erau obsedați de zborul în lună și în care propaganda comunistă exulta, arătând că oamenii au ajuns în cosmos și în lună și…nu L-au găsit pe Dumnezeu, deci, conchideau comuniștii: Dumnezeu nu există, materialismul este triumfant!

Poetul introduce în versurile sale un simbolism creștin evident, deși în mod edulcorat, pentru a nu bate prea mult la ochi.

Bogăția orașului lumii sunt monezile de aur, de argint și de aramă, aruncate peste tot. Însă aceste monezi nu sunt decât oamenii. Și „rareori găseam două efigii/ la fel”, care să fie două brațe ale unei singure delte.

Călătoria în lună ne aduce aminte de Sărmanul Dionis și de dorința acelui a de refacere a cuplului primordial, în timp ce caută să descifreze „semnul arab”, delta, ochiul… numele lui Dumnezeu.

Poetul este cel care scrie cronica sentimentelor oamenilor din marele oraș al pământului, dar și cel ce transportă, prin poezia sa, cuvintele de la unul la altul, cel ce face viabilă comunicarea între ei.

Ultima parte a poemului:

Stăteam în foișorul cu geamuri de piatră
clarvăzătoare.
Pălmile mele lent mângâiau
piatra rece și șlefuită a mesei.
În curând vor fi sosind de sus, de deasupra
în piața patrată-a orașului
cei trei.

Cu mâna stângă și ridicată, știam
că voi exprima sentimentele
oamenilor din acel mare oraș
din orașul lumilor lumii.

Fulgerară minutele-amurgului. Soarele
lent cobora de sub lună-n apus.
Orizontul simțeam cum se-nroșește
și
răpăitul de ploaie torențială-al luminii
se revarsă peste pietre negre.

Am auzit un zgomot ritmic de alergare
Recunoscui femeia cea uriașă, cu coama de piatră.
Bluza ei galbenă de rece mătase.
Brățara ei galbenă de rece mătase.

Ea alerga ținând în palma deschisă – un bărbat
atletic.
Ea alerga cu brațul drept înainte
și cu palma deschisă.

Din foișor o priveam
cu o mână la bărbie, cu cealaltă
la piept.

O recunoșteam și nu
o recunoșteam.

Femeia cea uriașă alerga
apropiindu-se și ținând
în palmă bărbatul atletic.

În urma ei și aidoma ei
alerga
o altă femeie ținând
în palma întinsă un alt
bărbat atletic.

Și-n urma ei și aidoma ei
o altă femeie
și-n urma ei și aidoma ei
o altă femeie
și-n urma ei și aidoma ei
alta și alta.

Femeia mi se uita în ochi
cu ochiul ei mare și albastru.
Alerga și-mi făcu
un semn de adio, complice, cu mâna.

Și-n urma ei și aidoma ei
o alta-mi făcea
un semn de adio, complice, cu mâna.

Și-n urma ei, alta, și alta, și alta.

Spinările lor erau arămii și superbe
bătute de ritmica ploaie a luminii-n amurg.

Mi-adusei aminte. O recunoscui
într-o străfulgerare
Pomona. Pomona, strigai
Pomona zeițo, unde fugiți.
Pomona strigai după ea și strigătul
mi se prefăcu într-un urlet.

Ea se depărta alergând.
Dinspre ușa de piatră din lună-alergând
nu știu spre unde alergând,
semne făcându-mi complice, cu brațul.

Și după ce am pierdut din vedere zeița,
cu greu mă urnii,
călcând pe monezile larg risipite prin parcuri,
de aur, de argint, de aramă,
spre piața pătrată – a orașului lumii
ale cărui sentimente eram chemat
să le rostesc,
spre piața cea mare – a orașului lumilor
lumii
mă îndreptam

înconjurat de jur împrejur de un aer

rece, fără a fi friguros.

Căci, după cum spuneam altădată,

„Eșecul în dragoste îl face pe poet un agonizant, care calcă pe monezile larg risipite prin parcuri, pe propriile lui amintiri dureroase. Colindând de unul singur, el se simte înconjurat de un aer rece, fără a fi friguros, contemplându-și astfel ruinele din suflet”[3].


[1] A se vedea: Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul, Didahiile, text actualizat și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, p. 173 și 279, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/25/sfantul-sfintit-mucenic-antim-ivireanul-didahiile-prima-editie-actualizata/.

[2] A se vedea vol. Poema patriei (1977) sau antologia Catalogul corăbiilor, Ed. Eminescu, București, 1987, p. 208-210.

[3] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești, op. cit., p. 66, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/26/nichita-stanescu-fenomenul-limbii-poezesti/.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [24]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

***

O altă apariţie a anului 1713 este tot o traducere a lui Antim: Pilde filosofeşti de pe limba grecească tălmăcite rumâneşte…[1], cu cheltuiala lui Kyr Manul al lui Apostoli, care o şi închină domnitorului, fiind tipărită de Gheorghe Radovici.

Această carte a fost tradusă iniţial din franceză în italiană de către Del Chiaro, apoi în greaca modernă de Ioan Avramie şi, în sfârşit, în româneşte, de Antim Ivireanul, după cum ne informează Del Chiaro: „Le Massime degli Orientali, traduzione della lingua franzese nella italiana, fatta da me e dedicata al principe Constantin Brancovani, per di cui comando il P. Giovanni Abrami (allora predicatore al servigio di detto principe) le tradusse in greco volgare, ma non senza notabile alterazione fuorono poi tradotte della greca nella valaca favella per opera dell’ arcivescovo di Valachia Antimo, il quale poi face stamparle in amendue le suddette lingue a speze di Maano Apostolo, 1713, in Bucarest, in 16[2].

Pildele filosofeşti, „lucrarea pe care a tradus-o în italiană Del Chiaro, pentru a fi, apoi, redată în greacă de predicatorul Curţii, Ioan Avramios, şi în sfârşit, în română de Antim Ivireanul, este Les bons mots et les maximes des Orientaux. Traduction de leurs ouvrages en arabe, en persan et en turc. Avec des remarques. Par Mons. A. Galland. À Paris, 1694[3].

Această imprimare în româneşte a fost urmată de o reeditare a acestei cărţi, dar în greceşte: Maxime ale unor vechi filosofi, traduse din italieneşte în limba noastră aplà…[4], cu cheltuiala aceluiaşi, care subvenţionase şi ediţia românească şi cu aceeaşi închinare a sa domnitorului.

Antim Ivireanul mai tipăreşte şi un Catavasier slavo-româno-grec şi o nouă ediţie a Molitvenicului, tot pe cheltuiala sa, cu ajutorul aceluiaşi Gheorghe Radovici – ce devenise mâna sa dreaptă după trimiterea lui Mihai Ştefanovici în Georgia, unde acesta lucrase un timp şi apoi plecase la Moscova şi, ulterior, în Olanda, pentru perfecţionare şi nu s-a mai auzit nimic despre el –‚ având titlul: Molitvenic acum a doua oară typărit după rânduiala celui grecesc [5].

În această carte, Antim însuşi afirmă: după cât ne-au fost putinţa, şi întru înţeles şi întru rânduială am aşezat; pe alocurea am şi adaos în tălmăcire pentru scurtarea limbii româneşti, aşijderea şi la învăţături şi la rânduiale pentru prostimea preoţilor şi pentru mai lesnele lor [6].

Ultimele cărţi tipărite de Antim la Târgovişte, în aceşti ultimi ani ai vieţii sale, sunt, cu o singură excepţie, editări şi reeditări ale cărţilor de slujbă, mare parte în limba română, ca un ultim efort şi o încununare a întregii sale activităţi.

Astfel, după ce, în 1714, debutează cu imprimarea unei noi cărţi concepute de Antim, pentru preoţi şi intitulată Capete de poruncă la toată ceata bisericească…[7] – responsabil cu tipărirea fiind tot Gheorghe Radovici –‚ harnicul său ucenic dă la lumină un Cealsov slavo-român şi un Catavasier românesc în întregime, acum întâi tălmăcit pre limba rumânească [8], o nouă biruinţă a mitropolitului Antim. Pentru ca, în 1715 să urmeze Ceasoslov, acum întâi tălmăcit pre limba rumânească…[9], de Antim, desigur, care suporta şi toată cheltuiala imprimării, şi din nou Catavasierul [10], deşi Gabriel Ştrempel neagă existenţa acestuia din urmă[11].

În acelaşi an – ultimul rodnic din viaţa lui Antim Ivireanul – acesta tipăreşte – el însuşi – poate ca un semn de împăcare faţă de patriarhul Hrisant al Ierusalimului, cu care avusese unele diferende, cartea A lui Hrisant Prea Fericitul Patriarh al Ierusalimului, Despre oficiile, clericii şi dregătoriile Sfintei Biserici a lui Hristos şi însemnarea lor…[12].

Era ultima carte tipărită la Târgovişte, după care Antim mută întreg utilajul tipografic la Bucureşti şi scoate la lumină – ce record! – un volum aparte, o pareneză dedicată noului voievod Ştefan Cantacuzino: Sfătuiri creştine politice către Prea credinciosul şi Prea înălţatul Domn şi stăpânitor a toată Ţara Românească Domnul Domn Ioan Ştefan Cantacuzino Voevod, de Prea Sfinţitul şi alesul de Dumnezeu Mitropolit Domnul Antim Ivireanul, de curând tipărite cu câteva rugăciuni folositoare sufletului, pentru toată săptămâna[13], scrisă în versuri greceşti, în aplà. Un alt ucenic al lui Antim, ieromonahul Dionisie Floru, tipăreşte cartea. După Neagoe Basarab, Antim este un alt mare autor de pareneză din literatura noastră.

La Mitropolia bucureşteană se mai tipăreşte, spre sfârşitul anului 1715, de către Stoica Iacovici şi cu subvenţionare din parte Sfântului Mormânt şi a patriarhului Hrisant al Ierusalimului, opera lui Dosithei Nottaras, Istoria patriarhilor Ierusalimului…[14], „cea mai voluminoasă carte în greceşte din întreaga producţie tipografică a Ţării Româneşti”[15]. Antim Ivireanul nu este pomenit nicăieri pe foaia de titlu.

Între timp este construită Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, după conceperea şi planurile ctitorului ei, Antim, şi acesta îşi mută aici tipografia, însă nu va scoate decât o singură carte – şi ultima – la a cărei tipărire s-a ostenit tot ieromonahul Dionisie Floru.

Suntem în anul 1716 şi relaţiile dintre Antim şi Nicolae Mavrocordat sunt destul de încordate. Mitropolitul încearcă să-l mulţumească pe noul domnitor fanariot şi imprimă o carte a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, tatăl domnitorului, Istoria sfântă, adică iudaică…[16].

Cartea este destinată a se împărţi în dar, iar voievodul suportă toată cheltuiala. Aceasta este ultima carte ieşită din tiparniţele lui Antim Ivireanul înainte de uciderea sa nedreaptă.

Mitropolitul Antim a reuşit însă să facă să vadă lumina tiparului şaizeci şi patru de cărţi, în condiţii tipografice excelente, rivalizând cu cele mai mari tipografii ale vremii, o adevărată realizare pentru acele timpuri şi o mare glorie pentru Ţara Românească. „Veşmântul tipografic al cărţilor mitropolitului Antim, pentru vremea de atunci este uimitor. Nimbul cărţii mergea până la sfinţenie, iar meşteşugul era amestecat cu mare cinstire şi socotit întocmai cu slujba lui Dumnezeu”[17].

Deşi cărţile în limba greacă au fost mai numeroase – şi condiţiile istorice au impus acest lucru –‚ tipăriturile româneşti au fost, în schimb, fundamentale pentru Biserică. Antim Ivireanul a tradus din greceşte şi a imprimat Molitfelnicul, Octoihul, Pildele filosofeşti, Catavasierul, Ceaslovul şi Liturghia.

Efortul său este impresionant având în vedere munca titanică pe care o depunea pentru îndeplinirea acestor scopuri sfinte. Amintim aici cuvintele mitropolitului Teodosie Veştemeanu din prefaţa Liturghierului de la 1680: Liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta, nice am vrut, nice am cutezat; dreptu mărturisescu pentru multe alte pricini ce m-au împinsu, săvai că şi pentru scurtî limba noastrî ce iaste; o amu făcut şi pentru lipsa dascăliloru (cumu am zisu), ce nu săntu întru ticălos rodulu nostru şi pentru neînţelegerea năroadelor, tainile ce săntu şi ce însemnează şi pentru neobiciaiul Besericii noastre, ce până astăzi n-au ţinut [18].

Observăm din această declaraţie că reţinerile mitropolitului Teodosie erau legate, în primul rând, de absenţa unei personalităţi îndrăzneţe şi capabile să realizeze această traducere absolut necesară şi să o impună în Biserică, făcând-o limpede şi clară pentru înţelegerea poporului. Neaşteptând însă nici măcar să ajungă mitropolit, ci fiind încă episcop, Antim Ivireanul va avea din plin şi înţelepciunea şi puterea să dăruiască această traducere integrală a Liturghiei, Bisericii şi poporului român.

Nu putem să nu citim printre rânduri, în prefaţa mitropolitului Teodosie, un regret adânc pentru lipsa acestei personalităţi de mare rang – la acea dată –‚ ceea ce dovedeşte că acel „nice am vrut” nu se referea la dorinţa sa cea mai profundă, ci la situaţia conjuncturală din acea vreme, după cum reiese din cuvintele sale.

Atunci însă când Antim Ivireanul s-a ridicat şi s-a impus ca un teolog şi un cărturar de aleasă ţinută, mitropolitul Teodosie l-a sprijinit în demersurile sale, inclusiv în privinţa traducerilor cărţilor sfinte, şi chiar l-a numit, prin diată, succesorul său în scaunul mitropolitan. Şi cum să nu-l susţii pe cel care a fost în stare să traducă Liturghia în româneşte, când nimeni altcineva nu se arătase capabil de un asemenea efort spiritual şi intelectual?

Acest lucru este o dovadă clară că nu lipsa acestui deziderat era cauza neîmplinirii lui şi nici lipsa voinţei de schimbare a slujbei în slavonă sau greacă, cu cea în română, ci absenţa unei personalităţi complet instruite pentru a săvârşi această revoluţie în Biserica Ungrovlahiei, aşa după cum Dosoftei o realizase în Moldova.

În continuare vom privi situaţia acestor traduceri munteneşti puţin retrospectiv, pentru a avea un tablou şi mai complet a celor afirmate până acum, întorcându-ne în timp la vremea lui Şerban Cantacuzino.

În timpul domniei acestuia se tipăriseră – programatic, în opinia noastră – cărţi esenţiale pentru Biserică. Mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei dă la iveală, în 1678 – în tipografia nou înfiinţată de el, în acelaşi an – o carte de predici tradusă din ucrainiană în româneşte, Cheia Înţelesului a lui Ioannikie Haleatovski (sau Galeatovski) – care era, în acel moment, arhimandritul Mănăstirii Eleţk din Cernigov[19] –‚ „spre folosul sufletului neamului nostru”[20] şi pe care o dedică „tuturor pravoslavnicilor creştini, care săntu născuţi întru limba noastră rumânească”[21].

Apoi mitropolitul Teodosie, revenind în scaunul mitropolitan după o scurtă absenţă, porunceşte, în 1680, imprimarea acelui Liturghier slavo-român, despre care am mai amintit, cu cheltuiala sa proprie, afirmând în prefaţă neputinţa de a-l traduce în întregime în româneşte, dar şi conştiinţa unităţii românilor: Între rumâni ce zicem, cuprindem şi pre moldoveni, că tot dintr-o fântână cură [22].

În anii următori însă, se tipăresc Sfânta şi dumnezăiasca Evanghelie (1682), în româneşte, din porunca şi cu cheltuiala domnitorului Şerban, prima Evanghelie românească din Muntenia, apoi Apostolul în română (1683) şi, în sfârşit, Biblia de la 1688, prima traducere integrală în româneşte, printr-un efort conjugat al ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor.

„Ceea ce trebuie reţinut în chip deosebit este faptul că, prin Evanghelia şi Apostolul tipărite în 1682 şi 1683, s-a făcut un nou pas înainte, în vederea introducerii limbii române în Biserică. Dacă din timpul mitropolitului Ştefan, aveam tipicul în româneşte, acum, sub Teodosie [Veştemeanul], s-au introduc citirile din Sfânta Scriptură, iar ceva mai târziu, datorită lui Antim Ivireanul, aveau să se tipărească înseşi slujbele”[23].

Faptul că domnitorul a poruncit el însuşi aceste tipărituri, esenţiale pentru cultul ortodox şi a suportat cheltuielile de imprimare, dovedeşte stabilirea unui proiect tipografic ambiţios.

Constantin Brâncoveanu va fi continuatorul acestor planuri îndrăzneţe ale înaintaşului său, împlinind cu ajutorul lui Antim Ivireanul, care a fost un dar ceresc pentru el, după cuvântul lui Iorga, ceea ce nu se putuse împlini mai înainte.

În sprijinul acestei idei de continuitate vom spune doar că, tipărind frumoasa Evanghelie greco-română la Bucureşti, în 1693, Antim împrumută textul românesc al Evangheliei lui Şerban de la 1682 şi care era o traducere nouă şi nu o preluare din Noul Testament de la Bălgrad (1648)[24].

Folosind textul Evangheliei  de la 1682 şi nu pe cel al Bibliei de la 1688, Antim doreşte, în mod evident, să întemeieze o tradiţie în Biserică, urmărind să zidească peste o temelie aşezată deja, afirmând astfel importanţa continuităţii, iar ediţiile următoare ale Evangheliei vor respecta această tradiţie, „bineînţeles, îmbunătăţind textul de la o ediţie la alta”[25].

Acest lucru dovedeşte că Biserica se pregătea pentru oficializarea cultului în limba română, pentru traducerea cărţilor de cult în româneşte şi înzestrarea bisericilor şi a preoţilor cu această comoară. Pasul esenţial, traducerea Bibliei în întregime, era făcut, rămânând doar ca şi cărţile după care se oficiau slujbele să fie redate complet în limba noastră, într-o limbă unitară a tuturor românilor, al căror izvor etnic comun era pus în lumină în prefeţele tuturor acestor cărţi absolut esenţiale spiritualităţii noastre.

Realizând această trecere în revistă a cărţilor imprimate în timpul lui Şerban, credem că am reuşit să completăm tabloul intensei activităţi tipografice din perioada brâncovenească, din care am enumerat, detaliat, numai volumele ieşite de sub teascurile lui Antim.

În aceste condiţii însă, prezenţa lui Antim Ivireanul în Ţara Românească apare, în viziunea noastră, ca strâns legată de tipografie şi de un program tipografic măreţ, pe care el şi l-a însuşit cu un nespus de mult devotament, ajungând, la un moment dat, unul dintre făuritorii lui, prin traducerea şi imprimarea, pe cheltuiala sa, a Liturghierului, Molitvenicului, Octoihului, Catavasierului şi Ceaslovului.

În acest moment însă, înclinăm cu tărie spre ipoteza ca el să fi sosit în Ţara Românească, venind din Moldova, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, întrucât activitatea sa ulterioară demonstrează, aşa cum am arătat, o intimizare profundă cu realitatea şi cu idealurile româneşti, cu scopurile tipografice, culturale şi spirituale ale ţării, nefiind o altă explicaţie pentru alegerea pe care, în 1691, a făcut-o domnitorul Constantin Brâncoveanu, numindu-l pe Antim în fruntea tipografiei bucureştene.


[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 742.

[2] Anton Maria del Chiaro, op. cit., ediţia N. Iorga, Bucureşti, 1914, p. 52, apud. Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII (1700-1821) , Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 25.

A se vedea şi ediţia din 1929: „Pildele Orientalilor, traduse din franceză în italiană de mine, şi dedicată Principelui Constantin Brîncoveanu, care însărcina pe părintele Ioan Abrami, predicator în serviciul Domnitorului, a le traduce în greceşte. Mitropolitul Antim le traduse din greceşte în valahă, cu însemnate schimbări, şi tipări apoi ultimele două traduceri pe cheltuiala lui Apostol Mano, în Bucureşti, în, anul 1713.”, cf. Revoluţiile Valahiei, op. cit., p. 16.

[3] Idem, p. 47.

[4] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 743.

[5] Cf. Idem, p. 743-744.

[6] Cf.  Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Solemnităţile comemorării…, art. cit., p. 962.

[7] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 744.

[8] Cf. Idem, p. 746. [9] Cf. Ibidem. [10] Cf. Idem, p. 747.

[11] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 308 şi nota 212.

[12] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 747.

[13] Cf. Idem, p. 748.

[14] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 317. [15] Ibidem.

[16] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 749.

[17] Î. P. S. Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Cuvânt de pomenire a lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, art. cit., p. 769.

[18] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 758.

[19] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 361.

[20] Cf. Ibidem.

[21] Cf. Magistr. Nicolae C. Turcu, Biserica din Ţara Românească în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIV (1966), nr. 1-2, p. 114.

[22] Cf. Ibidem.

[23] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 133

[24] Cf. Idem, p. 132. [25] Ibidem.