Dar Nichita vorbea nu despre roșul comunist, ci despre roșul vertical al inimii lui, despre cum să rămâi vertical, în același timp iubind oamenii, într-o epocă precum aceea…
Poemul Focul și gheața este o povestire cu caracter fantastico-simbolic, din care înțelegem cât de puțin epic e poetul chiar și atunci când pare a fi astfel.
Nichita a folosit, în opera lui, multe tipuri de discurs poetic. E un creator și la acest nivel. Iar acesta de acum e întrucâtva unic.
Nichita apare aici ca poetul unui oraș fabulos, într-o lume fantastică. Un oraș-lume de fapt. Dar poetul ne comunică altceva, și anume că sentimentele au propria lor realitate, alta decât cea percepută de simțuri, iar „lumea” în care trăiește cineva poate părea cu totul paradoxală, de necrezut, de nepovestit în cuvinte. Și totuși cuvinte există pentru a o descrie, chiar dacă par excentrice:
Eram înconjurat de jur împrejur de un aer
rece, fără a fi friguros.
Un sentiment de siguranță plana
asupra puterii mele,
și o neliniște plăcută izvora din lucrurile
pe care călcam, sau de care
mă sprijineam.
Eram poetul acelui mare oraș,
entuziasmul și tristețea lui
mie, mi-era dat să le exprim,
ca și cum aș fi ținut în mâna stângă, hățuri,
sentimentele înțelepților lui cetățeni –
armăsari.
Înaintea mea era un drum pietruit.
De o parte a lui erau clădiri de piatră sculptată,
de cealaltă parte cobora
în pantă,
un parc imens, fără copaci, tăiat
de lungi alei paralele.
Parcul era de-un verde închis,
rece, fără a fi friguros.
Totul cobora în terase
orientate spre răsărit,
pentru-a se bucura din plin de scurta
apariție a soarelui, care
se legăna câtva timp la orizont
ca o pană de păun smulsă,și-apoi dispărea-napoia lunii, lăsând
pentru restul zilei o lumină verzuie
să călătorească
deasupra capetelor noastre care păreau
împodobite cu panașuri
transparente,
fluturătoare.
Târziu, –
secunde numai, înaintea nopții, –
mai apărea de după lună și departe,
la apus.
Și,
înșirați simetric pe alei
bărbații își smulgeau cu veselie
cămășile lăsându-și piatra
cea neagră a umerilor goi, izbită
de scurta, recea și nefriguroasa
lumină.
Eu ridicam mâna stângă în sus
cu înfrigurare,
înmănunchind în palmă sentimentele
tuturor,
ca pe niște hățuri invizibile
de care începeam să trag, –
întâi mai ușor și apoi
din ce în ce mai repede spre lună,
spre centrul lunii.
Luna.
Nu răsărea, nu apunea.
Niciodată.
În nemișcare atârna deasupra noastră
neagră-argintie.
Boltă răsturnată spre noi și geamănă
cu orașul pământului nostru.
Munți negri și argintii, nenumărați,
negri și argintii care sclipeau
liniștitor.
Drept urca orizontul și nu prea înalt
între pământ și lună.
Nopțile – acoperit de oasele
lucioase
ale stelelor.
Apar multe sintagme paradoxale: „rece, fără a fi friguros”, „neliniște plăcută”, luna „neagră-argintie”, „munți negri și argintii”. Cel mai des se repetă, în poem, expresia „rece, fără a fi friguros”, care devine o caracterizare esențială. Atotprezente sunt și situațiile paradoxale.
Paradoxurile acestea sunt semnul unei dureri sau dezamăgiri profunde, în ciuda căreia totuși trăiești, simți și te bucuri de lume. Un amestec straniu de durere și bucurie, care, de fapt, nu se amestecă între ele, ci conviețuiesc în același spațiu al sufletului, într-un chip de neexplicat după logica omenească, dar care dovedește adâncimea și complexitatea spiritului uman.
„Rece, fără a fi friguros” e un mod de a fi, pe care poetul îl învață tot mai mult, pe zi ce trece, pentru a putea trăi în „orașul pământului nostru”.
Iar orașul acesta aduce, prin înfățișarea lui „fantastică”, cu cetatea Epithimiei a lui Cantemir. Propriu-zis, sintagma cu pricina apare însă la Sfântul Antim Ivireanul. El este cel care numește lumea „orașul celor pământești” și „orașul lacrimilor”[1].
O nouă ediție a Didahiilor apăruse în 1962. Prietenul lui Nichita, Gheorghe Tomozei, îi dedică un poem, intitulat Vorbește Antim[2], compus în stilul imnurilor lui Ioan Alexandru.
Mai departe:
În repezi dimineți și-amurguri
deodată galben-roșcat,
mohorât în timpul orelor de ziuă
și trepidând
sub apăsarea centrifugă a sentimentelor noastre
asemeni unui zid al morții străbătut
în viteză de alergători acrobați.
Coboram din larga șosea pietruită
pe o alee cu nisipul umed.
Talpa sandalei mele călca
peste monezi.
Oriunde, prin parcuri, pe străzi, pe șosele,
erau aruncate monezi de aur, de argint,
de aramă,
semnul de băgăție-al orașului lumii.
Mă aplecam,
culegeam câte una,
o priveam, apoi o aruncam.
Rareori găseam două efigii
la fel.
Ultima monedă privită avea
pe o față profilul unei femei uriașe,
iar pe cealaltă
un leu cu două capete și
răcnind.
O aruncasem cu puțin înainte
de a intra într-un foișor
cu geamuri de piatră clarvăzătoare.
Înlăuntrul lui erau câțiva bărbați
care se lipiră de muchii
la sosirea mea,
și-ntr-o tăcere desăvârșită,
în vârful picioarelor,
cu degetul arătător la gură,
părăsiră unul câte unul prin spatele meu
încăperea.
Mă îndreptam către masa de piatră
ținând în mână condeiul de piatră,
pe care urma să exprim
sentimentele oamenilor din ziua aceea, –
când sufletul
mi se despărți în două
dinspre frunte spre umbră
cu un aer despicat de bătaia
lentă a cormoranilor.
Pulsam interior și nările
mi se împodobiră
cu mirosul feminin al mării.
Eram un fluviu ce se desface în deltă.
Eram o deltă cu două brațe:
O uriașă femeie cu coama de piatră Îi însoțeam pe cei trei
în vânt bărbați atletici
alerga făcându-mi semne spre lună.
cu mâna. Erau cutremurați de spaimă
Avea un braț puternic și aproape
și arămiu. halucinau de fericire
O recunoșteam că vor fi însemnați în cronica
și nu o recunoșteam, de piatră de diamant și de onix
dar privirile mele a orașului lumii.
o întâmpinau Țineam în mână sentimentele
albastre și fixe. oamenilor din marele oraș,
Ea intră respirând tunător ca pe niște limbi de foc le țineam
și luându-mi făptura solemnă ca pe niște limbi de foc ce
în palma ei mare, rece, dădeau o lumină
fără a fi friguroasă. rece, fără a fi friguroasă.
„De când ești aici? Eram între cei trei și duceam
mă întrebă melodios cuvintele unuia spre celălalt
privindu-mă în ochi în spinare,
cu ochiul ei unic și mare ca pe niște pietre negre și
– Bărbatule, de când ești aici? duceam mirările de la unul
mă întrebă melodios spre celălalt
și liniștitor ca pe niște turme de oi
privindu-mă în ochi cu tălăngi de aramă.
cu ochiul ei mare, Munții lunii erau scunzi.
albastru. Abia dacă erau puțin mai înalți
* decât oamenii.
Ea avea o bluză galbenă Semănau cu niște piramide
de mătase rece. înghesuite una într-alta.
Ea avea o brățară galbenă Totul era sticlos, negru,
de mătase rece. argintiu.
Ea avea nările împodobite Totul era pustiu, lipsit de aer.
cu mirosul meu, și îmi spuse Totul era sticlos, negru și
tunător argintiu…
și melodios totodată: …Deodată într-un grup de munți
– Așteaptă-mă, mă întorc întâlniră o poartă,
în amurg. cu un imens mâner de aramă
Să mă aștepți, am să vin sculptată.
în amurg. Ei se opriră și uluiți
Ea zise, apoi tăcu dădură ușa de piatră în lături.
privindu-mă-n ochi Înlăuntru era o sală largă.
cu ochiul ei mare O masă de piatră cu scaune
strălucitor și albastru. de piatră
* negre, argintii.
Ea avea o bluză galbenă Se întrebau paralizați
de mătase rece. de spaimă: „Nimeni
Ea avea o brățară galbenă n-a fost niciodată aici.
de mătase rece. Cum poate jocul materiei să
Ea plecă făcându-mi semne refacă
cu mâna. un mâner de aramă sculptată,
* o masă de piatră, scaune de
de-a lungul privirii mele fixe piatră
ea plecă făcându-mi semne negre-argintii?”
cu mâna
uitându-se cu ochiul ei fix Se întrebau paralizați de
și albastru spaimă:
în ochii mei și făcându-mi „Cum se poate una ca asta?
semne cu mâna Dumnezeule mare
până când o pierdui din vedere. cum se poate una ca asta?
Cum se poate una ca asta?”
Și eu alergam neobosit între ei,
ducând în spinare întrebările lor
de la unul la altul
apărându-i și veghind tot timpul
asupra celor trei care erau
ochii mei trei
și ficși
și albaștri…
Nichita n-a apelat prea des la picto-poezie.
Simbolurile sunt multe și complexe. Bărbatul și femeia sunt cele două brațe ale unei delte. Ea are un singur ochi, mare, alabastru, el are trei ochi albaștri. Simbolismul lui unu și trei este recurent.
Cei trei bărbați amintesc de Sfinții trei Îngeri care s-au coborât la Sfântul Avraam, pe când limbile de foc ne trimit la evenimentul Cincizecimii.
Întrebarea: „Cum poate jocul materiei să/ refacă [în lună]/ un mâner de aramă sculptată/ o masă de piatră, scaune de piatră/ negre-argintii?” nu este nici ea fără sens. Nichita scria acestea într-o epocă în care oamenii erau obsedați de zborul în lună și în care propaganda comunistă exulta, arătând că oamenii au ajuns în cosmos și în lună și…nu L-au găsit pe Dumnezeu, deci, conchideau comuniștii: Dumnezeu nu există, materialismul este triumfant!
Poetul introduce în versurile sale un simbolism creștin evident, deși în mod edulcorat, pentru a nu bate prea mult la ochi.
Bogăția orașului lumii sunt monezile de aur, de argint și de aramă, aruncate peste tot. Însă aceste monezi nu sunt decât oamenii. Și „rareori găseam două efigii/ la fel”, care să fie două brațe ale unei singure delte.
Călătoria în lună ne aduce aminte de Sărmanul Dionis și de dorința acelui a de refacere a cuplului primordial, în timp ce caută să descifreze „semnul arab”, delta, ochiul… numele lui Dumnezeu.
Poetul este cel care scrie cronica sentimentelor oamenilor din marele oraș al pământului, dar și cel ce transportă, prin poezia sa, cuvintele de la unul la altul, cel ce face viabilă comunicarea între ei.
Ultima parte a poemului:
Stăteam în foișorul cu geamuri de piatră
clarvăzătoare.
Pălmile mele lent mângâiau
piatra rece și șlefuită a mesei.
În curând vor fi sosind de sus, de deasupra
în piața patrată-a orașului
cei trei.
Cu mâna stângă și ridicată, știam
că voi exprima sentimentele
oamenilor din acel mare oraș
din orașul lumilor lumii.
Fulgerară minutele-amurgului. Soarele
lent cobora de sub lună-n apus.
Orizontul simțeam cum se-nroșește
și
răpăitul de ploaie torențială-al luminii
se revarsă peste pietre negre.
Am auzit un zgomot ritmic de alergare
Recunoscui femeia cea uriașă, cu coama de piatră.
Bluza ei galbenă de rece mătase.
Brățara ei galbenă de rece mătase.
Ea alerga ținând în palma deschisă – un bărbat
atletic.
Ea alerga cu brațul drept înainte
și cu palma deschisă.
Din foișor o priveam
cu o mână la bărbie, cu cealaltă
la piept.
O recunoșteam și nu
o recunoșteam.
Femeia cea uriașă alerga
apropiindu-se și ținând
în palmă bărbatul atletic.
În urma ei și aidoma ei
alerga
o altă femeie ținând
în palma întinsă un alt
bărbat atletic.
Și-n urma ei și aidoma ei
o altă femeie
și-n urma ei și aidoma ei
o altă femeie
și-n urma ei și aidoma ei
alta și alta.
Femeia mi se uita în ochi
cu ochiul ei mare și albastru.
Alerga și-mi făcu
un semn de adio, complice, cu mâna.
Și-n urma ei și aidoma ei
o alta-mi făcea
un semn de adio, complice, cu mâna.
Și-n urma ei, alta, și alta, și alta.
Spinările lor erau arămii și superbe
bătute de ritmica ploaie a luminii-n amurg.
Mi-adusei aminte. O recunoscui
într-o străfulgerare
Pomona. Pomona, strigai
Pomona zeițo, unde fugiți.
Pomona strigai după ea și strigătul
mi se prefăcu într-un urlet.
Ea se depărta alergând.
Dinspre ușa de piatră din lună-alergând
nu știu spre unde alergând,
semne făcându-mi complice, cu brațul.
Și după ce am pierdut din vedere zeița,
cu greu mă urnii,
călcând pe monezile larg risipite prin parcuri,
de aur, de argint, de aramă,
spre piața pătrată – a orașului lumii
ale cărui sentimente eram chemat
să le rostesc,
spre piața cea mare – a orașului lumilor
lumii
mă îndreptam
înconjurat de jur împrejur de un aer
rece, fără a fi friguros.
Căci, după cum spuneam altădată,
„Eșecul în dragoste îl face pe poet un agonizant, care calcă pe monezile larg risipite prin parcuri, pe propriile lui amintiri dureroase. Colindând de unul singur, el se simte înconjurat de un aer rece, fără a fi friguros, contemplându-și astfel ruinele din suflet”[3].
[1] A se vedea: Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul, Didahiile, text actualizat și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, p. 173 și 279, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/25/sfantul-sfintit-mucenic-antim-ivireanul-didahiile-prima-editie-actualizata/.
[2] A se vedea vol. Poema patriei (1977) sau antologia Catalogul corăbiilor, Ed. Eminescu, București, 1987, p. 208-210.
[3] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești, op. cit., p. 66, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/26/nichita-stanescu-fenomenul-limbii-poezesti/.
Lasă un răspuns