Zi: 5 septembrie 2016

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a.

***

II. 2. Restaurator și chivernisitor al Bisericilor și Mănăstirilor

Pe măsură ce înainta pe scara ierarhică, Antim Ivireanul era implicat în activităţi din ce în ce mai complexe. Ca egumen şi ulterior episcop şi mitropolit, a trebuit să se ocupe de restaurări, precum şi de gospodărirea mănăstirii sau a eparhiei păstorite de el.

Se pare că, primind stăreţia Snagovului, Antim nu a găsit mănăstirea  într-o stare prea fericită. N. Iorga scria că „Snagovul era într-o stare proastă. Cu venirea ca egumen a lui Antim Ivireanul, pământul dădu mai mult, oamenii îşi făcură mai deplin datoria iar mai bine decât toţi Antim însuşi”[1].

Noul egumen s-a confruntat cu această realitate, a mănăstirii aflate „într-o stare de degradare accentuată, cu chiliile năruite, cu biserica parţial dezvelită, cu hotarele încălcate de megieşi”[2], nefiind exclus ca el „să fi fost trimis acolo, din capul locului, cu împuterniciri de administrare a bunurilor şi refacere a locaşului de închinăciune şi a chiliilor, deşi el nu este atestat documentar ca egumen decât începând cu anul 1696”[3].

Acesta nu este însă un fapt foarte clar, dar e de bănuit că Antim s-a ocupat cu treburi gospodăreşti din 1694 până în 1696, când tipografia nou instalată de el aici începe să dea la lumină cărţi.

Probabil că această activitate administrativă nu era nici pe departe uşor de rezolvat şi că Antim a muncit în tot timpul cât a fost stareţ pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale şi spirituale a mănăstirii – am precizat anterior că a fost duhovnicul mănăstirii şi că a înfiinţat aici o şcoală de tipografi, care a dăruit ţării noastre (şi nu numai) pe Mihai Ştefanovici şi Gheorghe Radovici.

Că truda sa a fost neîncetată în toată această perioadă, o dovedeşte faptul că, în aprilie 1697, domnitorul Constantin Brâncoveanu dă un hrisov prin care era ajutată financiar mănăstirea, în urma unei vizite pe care o făcuse el însuşi acolo şi în care constatase că reparaţiile necesare erau ample, „pentru multele întâmplări şi jafuri ce au fost printr-această ţară despre agarineni [încât] au ajunsu această sfântă mănăstire la lipsă şi la slăbiciune”[4].

Activitatea lui Antim Ivireanul în acest sens nu va fi fost însă fără rezultate, întrucât el însuşi spune: ce am lucrat în 7 ani, ce am făcut acolo (nu atât din venitul casei, cât din sudorile feţii mele), lucrurile acelea mărturisesc la toţi…[5], ori trebuie ca prefacerile să fi fost radicale, pentru ca ele să devină evidente tuturor şi să îl facă pe Antim să stea cu fruntea sus în această privinţă.

În a doua jumătate a secolului XIX, vizitând Snagovul, Alexandru Odobescu îl evocă în povestirea Câteva ore la Snagov, făcând precizări absolut esenţiale pentru noi cei de astăzi. În afară de afirmaţia că Antim ar fi venit în timpul lui Şerban Cantacuzino de la Sf. Munte al Athosului, de la Mănăstirea Iviron[6], despre care am vorbit şi pe care o va fi consemnat ca pe o tradiţie a mănăstirii, Odobescu dă mărturie despre restaurarea de către egumenul Antim a unor obiecte de preţ, care se mai aflau încă, la vremea aceea, în mănăstire, şi anume, o căţuie de argint împreună cu potirul şi cele ce se află de obicei pe altar, precum şi un Minei pe luna decembrie, în slavonă.

Inscripţiile reproduse de Odobescu ne aduc la cunoştinţă că: „† Această căţie împreună cu potirul şi cu ale lui toate, fiind stricate, s-au prefăcut în zilele prealuminatului domn Iω Constantin B. voevod, cu cheltuiala smeritului între eromonahi Antim Ivireanul, tipograful, leat 7203 (1694)”[7], fiind menţionat şi autorul lucrării şi anul „cu litere latine cursive fine şi împodobite cu parafe: «† Daniel Fodor exeudit. Anno 1694 »”[8]; precum şi că „Acest Mineiu a lui dechemvre, fiind stricat şi răsipit  s-a legat cu cheltuiala smeritului întru ermonaşi Antim Ivireanul, tipograful, vă dni Iω Constantin B. B. voevod, fiind nastavnic la această sfântă casă la Sneagov, leat 7203, (1695) aug. 28”[9].

Odobescu preciza şi faptul că Antim a fost egumen al acestei mănăstiri începând cu 1695[10] şi înţeleg că a dedus acest lucru din faptul că prima inscripţie menţionată de el, datând din 1694, vorbeşte de „smeritul între eromonahi Antim Ivireanul, tipograful”, în timp ce numai a doua inscripţie, cea din 1695, îl numeşte „nastavnic la această sfântă casă la Sneagov”, adică stareţ al mănăstirii.

Cum reparaţiile s-au făcut cu efort şi cheltuială proprie mai mult – „din sudorile feţii mele” – putem oare să înaintăm ipoteza că iniţial a fost trimis ca ieromonah tipograf, pentru a pune pe picioare o tipografie în liniştea Snagovului, dar, dovedind râvnă şi aptitudini gospodăreşti, să fi fost numit stareţ? Nu putem şti nici acest lucru cu certitudine. Cert este numai faptul că primul document oficial, care îl menţionează pe Antim egumen la Snagov, datează din 1696[11].

În orice caz, dacă reparaţiile au început cu obiectele cele mai esenţiale ale cultului, pornind de la cele aflate pe altar, obligatorii pentru slujbă‚ şi până la tencuiala mănăstirii[12], este evident faptul că Antim a găsit lăcaşul în paragină şi că avea cu ce să se laude, iar munca sa, atât pe plan spiritual, cât şi material, a revigorat cu totul mănăstirea.

Ca stareţ, el s-a implicat în activităţi încă şi mai obositoare şi mai tracasante pentru o fire contemplativă ca a sa – deşi, după cum am văzut, era familiar şi cu munca grea –, fiind nevoit să stabilească hotarele mănăstirii, care adesea nu mai erau respectate. Acest lucru reiese dintr-un document, datat 2 mai 1696, în care Constantin Brâncoveanu stabileşte ca 24 de boieri „hotarnici” să sosească pe 13 mai la Snagov şi să cerceteze documentele mănăstirii şi ale vecinilor săi, hotărând adevăratele graniţe ale proprietăţii fiecăruia, fapt care se petrece pe 14 mai, lămurind astfel drepturile acestei mănăstiri păstorite de Antim[13].

În aceste circumstanţe a executat Antim şi „cea dintâi schiţă topografică ce cunoaştem în Ţara Românească. E vorba de o însemnare din 1696, privitoare la moşia Negovani a Mănăstirii Snagov, fostă între Valea Ursoaii şi Valea Călugărească, al cărei hotar se stabileşte acum prin şase măsurători sau trăsuri. (…) este vorba de cea mai veche cartografiere în Ţara Românească”[14], fiind redactată de egumenul Snagovului pentru a se putea stabili cu exactitate hotarele moşiei Valea Călugărului – astăzi Valea Călugărească –‚ fapt pentru care a solicitat şi intervenţia domnitorului: „Cu hotărnicia în mână, egumenul Antim se prezintă la domnie şi, peste o lună, obţine un frumos hrisov pe pergament, scris de Isar logofeţelul, în care aceasta este transpusă aproape în întregime”[15] şi în care sunt precizate, de către douăzeci şi patru de „boieri hotarnici”, drepturile mănăstirii cu privire la această moşie.

În afară de această hotărnicire a vechilor proprietăţi aparţinând mănăstirii, Antim a mai obţinut de la domnitor şi de la divanul ţării, prin hrisovul din 10 iunie 1696 şi recunoaşterea apartenenţei la mănăstire a unor vii, care, o parte dintre ele fuseseră mai de mult închinate mănăstirii, iar megieşii s-au învoit să accepte acest lucru şi să permită îngrădirea lor în proprietatea mănăstirii, iar altă parte a fost cumpărată de Antim[16].

Pe deasupra, ca egumen, acesta era obligat să plătească despăgubiri ori de câte ori vreun rob ţigan lua în căsătorie o ţigancă roabă care fugea de la stăpânii ei şi, conform legilor, proprietarul trebuia despăgubit, în acest caz, de mănăstirea unde era rob ţiganul respectiv. Antim a fost nevoit să cadă la înţelegere şi să plătească în astfel de situaţii[17], fiind fără îndoială, compătimitor cu soarta acelor robi, el, care fusese însuşi rob odinioară.

Restaurarea sfântului locaş de la Snagov s-a făcut gradat, începând cu 1694, de la cele mai elementare lucruri, absolut necesare oricărui aşezământ bisericesc, şi până la zugrăveală şi la reconstrucţia chiliilor pentru monahi, reevaluându-se chiar şi limitele sale geografice şi refăcându-se măsurătorile şi documentele de rigoare în privinţa drepturilor de proprietate ale mănăstirii.

Toate acestea la iniţiativa unui singur om, care în acelaşi timp se îngrijea şi de păstorirea sufletească a monahilor ce se vor fi aflat în mănăstire, de bunul mers al slujbelor şi al tipografiei şi de pregătirea ucenicilor săi tipografi – după ce tipografia a început să funcţioneze. Se pare că pentru atâta efort epuizant s-au găsit oameni care să-l invidieze şi să determine plecarea sa de la Snagov şi întoarcerea la Bucureşti. Dar Dumnezeu l-a înălţat mai sus, pe treapta de episcop al Râmnicului, unde, de asemenea, şi-a dovedit cu prisosinţă talentul artistic şi gospodăresc.

---

[1] N. Iorga, Sate şi mănăstiri din România, Bucureşti, 1905, p. 9, apud Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 40.

[2] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 81 şi nota 13. [3] Idem., p. 82.

[4] Cf. Biblioteca Academiei Române, XX-171 sau „Condica Mănăstirii Snagov”, în Arhivele Statului, ms. 458, f. 130-132, apud. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 82, nota 13.

[5] Opere, p. 227.

[6] Cf. Opere II, op. cit., p. 233. [7] Cf. Ibidem.

[8] Idem, p. 234. (Undeva anterior am precizat că „în transcrierea inscripţiei de către Odobescu, erorile potirul (potiriul), Fodor (Teodor), şi omisiunea numelui Ghioca săpat pe balamaua ce uneşte cele două discuri ale focarului”.)

[9] Cf. Ibidem. [10] Cf. Idem, p. 230.

[11] Cf. N. Şerbănescu, Istoria Mănăstirii Snagov, Bucureşti, Institutul de Istorie Naţională, 1944, p. 112, apud. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 84 şi nota 20.

[12] Acestea au fost identificate ca aparţinând epocii brâncoveneşti, or reparaţii capitale s-au efectuat tocmai de către Antim – cf. I. D. Ştefănescu, Contribution à l’ étude des peintures murales valaques, Paris, 1928, p. 28, apud idem, p. 82, nota 13.

[13] Cf. Idem, p. 84-85, nota 20.

[14] Aurelian Sacerdoţeanu, Antim Ivireanul arhivist, bibliotecar şi topograf, în rev. Glasul Bisericii, XXII (1963), nr. 9-10, p. 883-884.

[15] Idem, p. 884.

[16] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 88-91 şi notele 22 şi 23. [17] Cf. Idem, p. 91-92.