Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

***

În numai trei ani, activitatea de restaurare întreprinsă de Antim în eparhia Râmnicului este remarcabilă. Ca şi la Snagov noul episcop va fi început reparaţiile chiar cu clădirile Episcopiei râmnicene, întrucât el însuşi mărturiseşte, la fel ca şi în cazul şederii la Snagov: Ce am lucrat şi acolo (nu atât din veniturile casei), cât, iară, din osteneala şi sudoarea feţii mele, iaste fanaron tis pasi [vederat tuturor][1]. Vorbeşte deci, ca şi în cazul anterior, de o realitate evidentă tuturor, care a fost posibilă prin prezenţa sa benefică. Cel care a remarcat acest lucru afirmă că nu s-au păstrat aceste dovezi din cauza unui incendiu petrecut în 1737, în care au ars clădirile Episcopiei datând din secolul XVI[2].

Emil Nedelescu face o observaţie importantă din mai multe puncte de vedere şi anume că, într-una din predicile lui Antim, la Sf. Nicolae, acesta mulţumea domnitorului pentru contribuţia sa la refacerea unei biserici cu hramul Sf. Nicolae. Fragmentul la care se face referire este următorul: Iar eu plecându-mi capul cu cucerie, mă rog Împăratului celui din nălţime şi a toate Ţiitoriului Dumnezeu ca, cu rugăciunile cele fierbinţi ale acestui preacuvios păstor, să dăruiască luminatului domnului nostru viaţă pacinică şi norocită, cu întreagă sănătate şi biruinţă asupra vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi. Şi pentru această puţinică osteneală şi cheltuială trecătoare ce au făcut întru lauda lui Dumnezeu şi întru cinstea Sfântului, de au împodobit această sfântă casă, după viaţa a mulţi ani fericiţi să-i facă odihnă la Împărăţiia Ceriului şi să-i dăruiască bunătăţile cele vecinice şi de-a pururea stătătoare [3].

În opinia autorului amintit, o biserică importantă cu hramul Sfântului Nicolae nu poate fi decât biserica episcopală din Râmnicu-Vâlcea. Întrucât în fragmentul citat nu există o formulă de adresare directă către domnitor – precum în alte predici –, concluzia firească este că acesta nu era de faţă în această ocazie importantă, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost vorba de o biserică din Bucureşti sau Târgovişte, cu atât mai mult cu cât nu poate fi vorba de o astfel de biserică, deoarece catedrala Mitropoliei bucureştene are un alt hram.

Acceptarea acestei ipoteze pune însă în discuţie datarea predicilor, pe care cea mai mare parte a exegeţilor le consideră ca fiind rostite după suirea lui Antim Ivireanul în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei. Personal, această ipoteză ni se pare foarte plauzibilă. Vom mai discuta însă asupra acestui subiect.

Cert este faptul că şi la Râmnicu-Vâlcea Antim a făcut operă de refacere şi restaurare a lăcaşurilor Episcopiei. Din eparhia sa mai făceau parte însă şi alte biserici şi mănăstiri importante, unele foarte vechi, adevărate comori ale Bisericii şi culturii noastre, care necesitau reparaţii. Una dintre acestea era ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia, a cărei pisanie mărturiseşte: „lipsindu-se de podoaba ei cea dintâi, pentru mulţimea anilor, au luat iară această înfrumuseţare, precum se vede, de cei ce s-au îndurat, în zilele prea luminatului domn Io Constandin Basarab Voevod, fiind mitropolit Ţării Româneşti Kyr Teodosie şi ostenitoriu Kyr Anthim, episcopul Râmnicului, leat 7215 (1706-1707), în egumenia preacuviosului Kyr Mihail”[4].

Antim va fi contribuit material în parte la această operă de restaurare, dar şi direct, prin prezenţa şi sfaturile sale preţioase în materie de artă şi pictură. Pictura bisericii a fost lucrată de Preda zugravul şi fiii săi, pe care Antim îi va solicita şi la  Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, ctitoria sa din Bucureşti. În calitate de episcop al Râmnicului, el a supravegheat îndeaproape lucrările, rezultatele fiind de excepţie: „Într-adevăr, pridvorul deschis, adăugat în acea vreme bisericii Coziei, rămas până în zilele noastre, care cu puţin se deosebeşte de corpul bisericii, a fost lucrat cu atenţie şi măiestrie, aşa încât denotă un meşter iscusit. Asemenea şi pictura bisericii…”[5].

Tot Emil Nedelescu presupune că Antim s-a îngrijit de Mănăstirea Cozia şi după ce a devenit mitropolit: „El va fi contribuit poate, după plecarea de la Râmnic în scaunul mitropolitan şi la lucrările întreprinse de arhimandritul Ioan de la Hurezi în Mănăstirea Cozia, când, prin anii 1700-1710, reface aripa de nord a clădirilor mănăstirii şi ridică paraclisul în colţul de miazănoapte. Cu ocazia restaurărilor făcute la Cozia în anii noştri, s-a descoperit între ctitorii paraclisului şi chipul lui Antim Ivireanul, un rest de pictură în frescă”[6].

Între 1702 şi 1711 s-au făcut lucrări de „înfrumuseţare” şi la Mănăstirea Cotmeana, care era metoc al Mănăstirii Cozia şi la acest efort va fi participat şi episcopul şi ulterior, mitropolitul Antim, prin sprijinirea celui ce a întreprins lucrările de restaurare propriu-zise, egumenul Partenie, care, după cum arată pisania, „neavând podoabă sfânta biserică… o au înfrumuseţat cu tâmplele, cu icoanele, cu fereştile şi cu uşa şi câte se văd înoite, dintru osteneala lui (a lui Partenie – n. E. Nedelescu) şi a celor ce s-au îndurat (…) în zilele lui Io Constandin Basarab Voevod, fiind Mitropolit Kyr Antim m(e)sta aprilie 9 zile, văleat 7219 (1711)”[7].

La Mănăstirea Govora se află ceea ce este îndeobşte considerat cel mai vechi şi mai autentic portret al lui Antim Ivireanul[8]. Probabil că el a avut o contribuţie importantă şi la refacerea acestui lăcaş, care a fost restaurat între 1700-1711, de egumenul Paisie. „Antim Ivireanul, ca episcop al Râmnicului, şi aici va fi fost ostenitor cu sfătuirea şi cu îndemnul. Astfel se explică păstrarea stilului epocii în care a fost făcută biserica, precum şi caracterul picturii în frescă. Lucrările de la Govora, mai ales zugrăveala, s-au terminat după plecarea lui Antim la Râmnic. Chipul său a fost zugrăvit aici cu indicarea noului său rang, înaintea şi împreună cu episcopul locului, Damaschin.”[9] Mănăstirea Govora era ctitoria lui Radu cel Mare din secolul al XV-lea.

Chipul lui Antim se mai află pictat şi în biserica Mănăstirii Feldeleşoiu, lângă Râmnicu-Vâlcea – tot metoc al Mănăstirii Cozia –‚ ctitorie a mitropolitului Varlaam, terminată în anul 1700, dar pictată în vremea păstoririi lui Antim ca episcop la Râmnic; precum şi în biserica de la Strehaia, ctitorie a boierilor Craioveşti, refăcută de Matei Basarab în 1645, căreia Constantin Brâncoveanu i-a reînnoit zidurile şi a cărei pictură a fost executată probabil în timpul episcopatului lui Antim, mărturie fiind portretul său[10].

În această perioadă în care el a fost episcop de Râmnic a fost refăcută şi biserica Mănăstirii Surpatele de către Doamna Maria Brâncoveanu, ctitorie a boierilor Buzeşti, pe care probabil a şi sfinţit-o, pentru că reconstruirea s-a făcut din temelie[11].

Constantin Brâncoveanu a ctitorit Mănăstirea Hurezi între 1705-1706, fiind pictată trapeza, de către acelaşi zugrav Preda, împreună cu fiii săi, pe care l-am pomenit la Cozia, beneficiind probabil de îndrumările lui Antim[12]. În 1706, acesta a întreprins şi lucrări de refacere a Schitului Ostrov de la Călimăneşti, rezidind clădirile din jurul bisericii, ctitorie a Doamnei Despina din 1522, soţia lui Neagoe Basarab [13].

Mănăstirea Polovraci a fost de asemenea restaurată tot de egumenul Ioan de la Hurezi, începând cu anul 1700 şi continuând în vremea lui Antim, fiind metoc al Mănăstirii Hurezi iar în 1708 s-a terminat restaurarea bisericii din Hotărani, lângă Caracal, datând din 1588[14]. E foarte probabil ca Antim să fi târnosit biserica Adormirii Maicii Domnului din Işalniţa, lângă Craiova, în 1706 şi, de asemenea, să fi sprijinit construirea bisericii din Vădenii Gorjului, ridicată între 1700-1710, ctitorie a lui Cornea Brăiloiu, a cărui familie era apropiată prin aceleaşi idealuri antiotomane de Antim Ivireanul[15].

Fie că a supravegheat, fie că a ajutat cu sfaturi, fie că a sfinţit biserici noi sau pe cele rezidite şi restaurate, Antim Ivireanul a sprijinit din plin procesul de refacere a bisericilor şi mănăstirilor din eparhia sa, multe de o inestimabilă valoare pentru patrimoniul naţional.

În beneficiul Episcopiei Râmnicului Antim a desfăşurat şi o activitate bogată gospodărească, similară celei de la Snagov, reglementând situaţia unor terenuri aparţinând mai de mult Episcopiei sau cumpărând altele. Astfel, a cumpărat – numai într-un singur caz a făcut schimb de terenuri, dar tot în profitul Episcopiei – moşii sau părţi de moşii la Bojoreni, Mihăeşti, Gârdeşti, „un loc… în câmpul Râmnicului din sus”, precum şi moşia Dos. În afară de aceste terenuri, pentru care au fost întocmite acte ce se mai păstrează încă în Arhivele Statului, Antim a cerut voievodului să reglementeze situaţia moşiei Mihăeşti, care aparţinea Episcopiei râmnicene, dar hotarele sale erau încălcate de vecini, iar domnitorul a trimis doisprezece boieri hotarnici, care au cercetat „zapisele” şi au stabilit dreptul fiecăruia.

O mică parte din moşie, care nu aparţinea Episcopiei, a fost şi ea cumpărată de Antim, după cum am spus mai sus. Acesta a primit şi a sporit averea episcopală prin închinarea moşiei Hărseani, de către proprietarii acesteia, iar în ce priveşte moşia de la Bohan, marele ban Constantin Ştirbei stabileşte printr-un act, că jumătate din ea aparţinea de drept Episcopiei – care o cumpărase din 1680 –, la cererea lui Antim, care intrase în litigiu cu urmaşul unuia dintre vânzători.

Fiecare dintre aceste terenuri au devenit „moşie ohabnică şi stătătoare în veaci” – după cum era formula uzuală la acea vreme –‚ aparţinând Episcopiei, prin grija neobositului său păstor[16]. Astfel încât, cei care l-au acuzat de proastă gestionare a banilor sau de acumulare de datorii, erau, în mod evident, rău intenţionaţi şi nedrepţi.

Ca mitropolit, Antim, pe lângă epuizantele sale îndeletniciri ca păstor, orator şi tipograf, a continuat să se ocupe şi de treburile gospodăreşti ale întregii Mitropolii a Ungrovlahiei, de data aceasta, reuşind să administreze cu înţelepciune veniturile şi proprietăţile Bisericii pe care o păstorea.

În acelaşi an în care a fost înălţat în această treaptă, Mitropolia a beneficiat de o danie importantă – o întărire, de fapt, a unei danii mai vechi – din partea Bălaşei Săcuianu, văduva clucerului Badea Bucşan şi fiica marelui ban Neagoe Săcuianu, care, „ajungându-mă grea boală şi temându-mă de moarte şi neavând coconi”[17], a reafirmat închinarea către Mitropolia târgovişteană a moşiei satului Săcuiani, împreună cu biserica din sat – aceasta din urmă spre a deveni metoc al Mitropoliei –, „cu casele şi cu toate namestiile”[18], întrucât la acea biserică odihneau părinţii săi şi ea însăşi dorea să fie înmormântată acolo, făcându-li-se pomenirea veşnică atât la biserică, cât şi la Mitropolie. Bălaşa mai dăruieşte „moara de aicea den sat cu 2 roate”, „viea mea den Dealul Răzvadului, cari iaste pre moşiia mănăstirii Dealul cu 3 tocitori şi cu 4 buţi”, „40 de măci da stupi”[19], precum şi „alte danii: zeci de boi, vaci, iepe, tingiri, călcători, tipsii, saci, tocitori, călcători mai mici, chile de grâu, de orz şi mei”[20] şi „15 suflete de ţigani”[21].

Această danie s-a făcut la 12 iunie 1708[22]. În acelaşi an, la 25 mai, Mitropolia cumpăra „o ţigancă anume Muşa şi o copilă a ei, Tudoara”, de la Chiriţă băcanul şi de la soţia acestuia[23].

În toamnă, pe 29 octombrie, Antim cumpără de la diaconul Stan Bragheş „trei funii şi jumătate, pe lângă proprietatea mitropoliei” dintr-o moşie în apropiere de Târgovişte, precum şi „casa împreună cu un grajd”, de la acelaşi diacon[24], iar pe 8 decembrie „cumpără vii în Dealul Piteştilor de la Neacşi cupeţul, care, la rândul său, le achiziţionase anterior de la mitropolitul Varlaam[25] – putem spune deci că le „recuperează”.

O scrisoare din 9 decembrie 1708, de la Şerban Ştirbei slugerul, în calitate de „fin sufletesc” al lui Antim, îl anunţa pe mitropolit de îmbolnăvirea sa bruscă şi că „de mi să va întâmpla sfârşit, eu las toată socoteala asupra Sfinţii tale şi la sufletul Sfinţii tale, şi iape, şi oi, şi stupi, toate las Sfintei Mănăstiri, pentru sufletul mieu şi a jupăneasăi meale” şi „las Sfintei Mănăstiri să se mai lucreze chilioare împrejur. Şi mai am şi cărămida gata 2000 şi banii gata 2 pungi de bani”[26], mănăstirea respectivă fiind la Dideşti, în Teleorman, ctitorită de el şi închinată acum Mitropoliei[27]. Prieten al mitropolitului şi fiul său duhovnicesc, Şerban Ştirbei îi dăruieşte şi „satul Sălătrucul de sub Muntele Cozia, judeţul Argeş, cu munţi, vii şi ţigani spre veşnica lui şi a jupânesei sale pomenire”[28].

Anul următor, egumenul de la Cozia, Mihail, împreună „cu tot soborul Sfintei Mănăstiri”[29] şi cu Ştefan, egumenul Mănăstirii Trivalea, metoc al Coziei, îi vând mitropolitului Antim „nişte părăsişti de vii în Dealul Piteştilor în gura văii Izvoarilor”, tranzacţia făcându-se pe 23 ianuarie[30].


[1] Opere, p. 228.

[2] Cf. Pr. Emil Nedelescu, Contribuţia lui Antim Ivireanul la restaurarea şi înfrumuseţarea sfintelor locaşuri din Eparhia Râmnicului Noul-Severin, în rev. Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 821.

[3] Opere, p. 139.

[4] Cf. N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, Bucureşti, 1905, vol. I, p. 175, apud Pr. Emil Nedelescu, art. cit., p. 822.

[5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Cf. Ibidem.

[8] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966, art. cit., p. 792.

[9] Pr. Emil Nedelescu, art. cit., p. 822-823.

[10] Cf. Idem, p. 823-824.

[11] Cf. Idem, p. 823 şi Niculae Şerbănescu, art. cit. supra, p. 791.

[12] Cf. Pr. Emil Nedelescu, art. cit., p. 823.

[13] Cf. Ibidem. [14] Cf. Ibidem. [15] Cf. Ibidem.

[16] A se vedea, pentru toate aceste informaţii, Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966, art. cit., p. 787-791 şi idem, Documente din timpul păstoriei Mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 845-851.

[17] Cf. T. G. Bulat, Din preocupările gospodăreşti ale Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 987.

[18] Cf. Ibidem. [19] Cf. Idem, p. 988. [20] Ibidem. [21] Ibidem.

[22] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 256, nota 134.

[23] Cf. T. G. Bulat, art. cit., p. 988.

[24] Cf. Ibidem. [25] Cf. Idem, p. 988-989. [26] Cf. Idem, p. 989.

[27] Cf. Ibidem. [28] Ibidem. [29] Idem, p. 990. [30] Cf. Ibidem.

Did you like this? Share it: