Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 7 septembrie 2016

Predică la Duminica dinaintea înălțării Sfintei Cruci [2016]

Iubiții mei[1],

într-un interviu recent, un Preot ortodox de la Cluj-Napoca a mărturisit faptul că credința „nu mai e la modă” (min. 1-2)[2] în rândul tinerilor, așa după cum era după revoluție. Și are dreptate!

Nu mai e la modă…pentru că tinerii au înțeles foarte repede faptul că Biserica nu este un eveniment spectacular, ci o instituție divino-umană în care ți se cere continuitate și schimbare continuă interioară.

Concertul din Parcul Titan, unde s-a cântat muzică seculară pentru tinerii veniți la București, a fost un eveniment spectacular[3] și nu eclesial. Concertul de muzică contemporană e un spectacol la care te bucuri, aplauzi, țipi, fredonezi, te manifești în voie, pe când o Slujbă ortodoxă e un eveniment eclesial, la care participi printr-o concentrare interioară, printr-o adunare în sine, închinându-te și participând la cele rostite.

Iar tinerii, după revoluție, căutau o Biserică spectaculară, o Biserică evenimențială, care să țină pasul cu schimbările și, de ce nu, care să își dilueze mesajul ei ascetico-mistic, pentru a deveni tot mai mundană, tot mai aproape de…muzica vremii. Și pentru că și-au dat seama că Biserica e „rigidă”, că ea nu se schimbă după cum bate vântul, ci ea cere o schimbare interioară și continuitate pentru ca să o înțelegi, tinerii au părăsit moda „venirii la Biserică”, pentru că „le cerea prea mult”.

Unii tineri însă, care își doreau să audă muzica vremii lor la „biserică” și să aibă de-a face cu un cult improvizat și excesiv predicatorial, au optat pentru diverse culte neoprotestante, pentru că au găsit în ele o muzică seculară pe texte „teologice”, instrumente, coruri, tineri care nu erau „ca ei”, puține ceremonii religioase și multă predică ideologizată. Și mulți tineri ortodocși au apostaziat/ au căzut în acest fel de la credința lor, pentru că li s-a părut că la adventiști, la baptiști, la penticostali sau la creștinii după Evanghelie au găsit o spiritualitate mai puțin „rigidă” și „tradițională” ca în Biserica noastră.

Însă, ce biserică e aia care are muzică seculară în cultul ei și niciun pic de sacramentalitate? Ce biserică e aia care are muzică de spectacol, dar nu are continuitate cu Biserica Apostolilor?

Pentru că atunci când eu m-am convertit la Ortodoxie, pe mine m-a interesat un singur lucru: dacă Biserica mea vine de la Domnul și de la Apostolii Lui în mod neîntrerupt. Adică, dacă această Biserică e Biserica despre care ne vorbește Dumnezeiasca Scriptură și nu…un drum închis, fără speranță, mincinos. Și am început să studiez istoria și teologia Bisericii, pentru ca să văd…dacă mă aflu în Biserica lui Hristos.

Și când am conștientizat, relativ repede, în 2-3 ani, că Biserica Ortodoxă, Biserica mea…vine de la Hristos, că e Biserica lui Hristos, dar că monofiziții, nestorienii, armenii, romano-catolicii au căzut de la Biserică, iar protestantismul și tot neoprotestantismul e de factură romano-catolică, atunci problema numărul unu, pentru mine, a devenit mântuirea, pentru că Biserica îmi devenise o certitudine.

Așadar, a alege o biserică eterodoxă, falsă…în locul Bisericii, pentru că viața Bisericii ți se pare prea grea, austeră, înseamnă a alege calea largă, în locul celei strâmte. Înseamnă a merge în somn, adică a trăi o viață somnambulă. Iar a cere Bisericii să fie „în pas” cu lumea seculară, înseamnă a cere soarelui de pe cer să fie mai puțin incandescent sau a cere apei să fie doar sub formă solidă. Pentru că Biserica, singura instituție divino-umană a acestei lumi, nu poate fi decât ceea ce este și noi nu o putem transforma în parodie, în spectacol, în carnaval, decât dacă noi înșine am devenit netrebnici, cu totul stricați în viața noastră.

Cineva, sub umbrela anonimatului, m-a întrebat ce să facă tinerii…pe care eu i-am numit utilitariști[4]. Și i-am spus: „Tinerii utilitariști trebuie să se pocăiască de egoismul lor și să fie altruiști[5]. Însă, probabil, întrebătorul meu și-ar fi dorit să îi spun că…le vom da tinerilor înghețată la slujbă și câte un telefon ca să se joace pe el în timpul Dumnezeieștii Liturghii.

Însă răspunsul Bisericii pentru copii, pentru tineri, pentru intelectuali, pentru țărani, pentru liniștiți și neliniștiți, pentru maturi și bătrâni, pentru cei cu handicap și pentru cei plini de sănătate e unul singur: pocăința. Pocăința pentru ce au fost și pentru ce fac zilnic rău, lucrarea virtuților și cunoașterea continuă a teologiei Bisericii. De ce trebuie să fie tinerii „favorizați” de Biserică pentru ca…să vină la Biserică?  De ce trebuie pentru ei „să se scurteze slujbele”? Pentru că mai au câteva glume de pe You Tube de vizionat? Pentru că au procesat prea multe informații la slujbe? De ce trebuie să le dăm concerte și filme, de ce trebuie să îi ducem în vacanțe și în excursii, de ce trebuie să fie…mai cu moț decât ceilalți? Pentru că tinerețea nu e o formă de handicap, ci e vârsta unde energiile interioare sunt exuberante.

De excursii, mai degrabă, au nevoie pensionarii, care au muncit toată viața și acum au tot dreptul să se plimbe. Copiii au nevoie să îi ții în brațe și să îi mai plimbi și pe afară, dacă încep să plângă în Biserică.

Dar tinerii de 16, 20, 25, 29 de ani…au nevoie de pauză, când au atâta energie? Ce înseamnă Biserica pentru tineri, dacă ea nu este Biserica lui Dumnezeu, în care s-au sfințit toți Sfinții din sinaxare și în care trebuie să ne sfințim și noi? Păi dacă citim Viețile Sfinților, noi, tinerii, ce înțelegem: că Sfinții stăteau toată ziua cu picioarele în sus, pe pereți și se uitau pe net sau că ei munceau, citeau, slujeau, se rugau toată ziua?

Când eram tânăr…ca tinerii utilitariști, eram seminarist și apoi student la teologie. Ca seminarist, timp de 5 ani de zile, când veneam acasă, cântam la strană de bucurie și de plăcere, aducând de fiecare dată noi cântări învățate. Ca student, 4 ani de zile, la fel: veneam la Biserică cu bucurie, cântam la strană, citeam, nu aveam nevoie de un „statut privilegiat”. Nu am cerut niciodată să fiu plătit pentru că eu cânt la strană, ci era cel mai firesc lucru să cânt la strană, atâta timp cât știam să fac acest lucru.

Și când am fost masterand și doctorand am făcut același lucru: am slujit Biserica fără plată.

Să zicem că n-aș fi fost la teologie și eram un simplu mirean, fără studii teologice. Ce ar fi trebuit să fac eu, ca tânăr credincios? Să îi cer preotului să îmi dea ciocolată pentru ca să vin la Biserică? Să îi cer să îmi facă un scaun aparte, al meu, poleit cu aur? Să mă plătească să vin la Biserică?

Însă tinerii veniți la București au cerut…facilități pentru ei, dacă vrem să vină la Biserică. Lucru care pe mine m-a îngrijorat și m-a dezamăgit.

Vă dați seama ce facilități ar putea cere intelectualii României, ca să vină la Biserică, așa, după modelul tinerilor? Ar putea cere fiecare o diurnă de câteva mii de euro, un tur al lumii la all inclusive, câțiva metri de bibliotecă cu carte rară etc.

Însă…ești utilitarist cu Biserica, dacă ai auzit sau crezi că parohiile României gem de bogăție. La Trinitas TV există o emisiune dedicată parohiilor sărace, dar nu și una parohiilor bogate. Însă realitatea ortodoxă românească e aceasta, oricât am vrea noi să o împodobim frumos: situația financiară a Bisericii Ortodoxe Române e de subzistență și nu de lăfăire în bani. Unele parohii nu își pot plăti nici măcar preotul care îi slujește, darămite cântăreț, încălzire centrală, cantine sociale. Da, la polul opus, există și parohii care își permit multe extravaganțe. Dar când vorbești în termenii lui cât la sută…parohii sărace sunt majoritatea parohiilor ortodoxe. Și sărăcia te face să nu mai gândești prea înalt…ci să te apuci de făcut bani. Și de aici mediocritatea în care ne zbatem…

Așadar, Biserica nu mai e la modă…dacă credința nu mai e la modă!

Și pentru că mesajul Bisericii nu mai contează pentru mulți ortodocși români botezați, dar care nu calcă decât arareori pe la Biserică, contează moda momentului.

Și pentru ca să înțelegi moda…trebuie să ieși pe stradă, să întrebi ce se vinde în magazine, să întrebi cum și unde își petrec oamenii timpul liber…adică timpul de venit la Biserică.

La țară, lucrurile sunt clare: cei maturi și cei bătrâni stau la televizor, tinerii stau pe net…în timpul liber. Televiziunea prin cablu se vinde la pachet cu telefonul fix, cu telefonul mobil și cu internetul. Ce e la țară e și la oraș în materie de ofertă mediatică.

Numai că orașul are și cluburi, piscine, cazinouri, supermarketuri, malluri, cinematografe, teatre, parcuri, pe lângă televiziuni și online. Plăcerile sunt diversificate, dar toate sunt seculare. Iar secularizarea despre care tot vorbim nu este un virus hoț care ne intră în computer, ci o stare de a fi, o stare existențială, aceea în care înlocuim Biserica cu orice altceva.

Pentru că a te seculariza înseamnă a scoate din tine orice racordare la viața Bisericii și a trăi ca…un fir de iarbă. Păi cum trăiesc creștinii ortodocși, deveniți ortodocși prin Botez, care nu calcă pe la Biserică cu anii? Trăiesc secular, lumesc, fără Biserică.

Nu au nevoie de spovedanie, nu se împărtășesc, dacă totuși cred, atunci se roagă după cum vor și după cum cred ei că „e bine”, dar nu după cum se roagă Biserica, cred ce vor și nu îi interesează teologia Bisericii. Asta e lumea secularizată: e o societate umană care nu se mai închină, care nu mai prăznuiește, care nu mai are Sfinți, care nu mai are Dumnezeu, care nu are nicio teologie, care nu are nicio perspectivă teologică asupra vieții. Și noi, în România și în lume, astfel trăim ortodox…alături de oameni care sunt străini de viața noastră. Căci înainte ca să fie baptistul sau adventistul străin de viața mea religioasă, ortodoxă, primul străin și cel mai aproape de mine e ortodoxul care nu mai vrea să fie ortodox, e ortodoxul care nu a trăit niciodată ortodox, e ortodoxul care e ortodox doar când se cunună și când moare. Sau nici când moare…ci e trecut pe pomelnic, mai apoi, ca: „nespovedit, neîmpărtășit și fără lumină”. Adică nu s-a spovedit, nu s-a împărtășit și nu a avut o lumânare aprinsă la căpătâiul lui atunci când a murit. A murit ca un câine…ca un păgân…dar nu ca un ortodox.

Pentru că ortodoxul se pregătește toată viața lui pentru moarte, iar, când simte că moare sau când îl luminează Dumnezeu că va muri, el se pregătește intens prin rugăciune, prin milostenie, prin împăcarea cu toți, prin spovedirea păcatelor și prin împărtășirea cu Domnul…de trecerea la Domnul. Iar trecerea lui la Domnul e adormire și nu moarte, pentru că el trece de la viață…la viața cea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu.

– Însă ce au toate acestea, Părinte, cu Evanghelia zilei, care ne vorbește despre Hristos și despre iubirea lui Dumnezeu? De ce nu predicați strict despre Evanghelia Liturghiei, ci faceți divagații atât de mari?

– Pentru că toate cele spuse de mine mai înainte au legătură cu Evanghelia de azi…care nu ne învață nici utilitarismul și nici secularismul, ci esența vieții creștine: iubirea cu care ne iubește pe noi, pe toți, Dumnezeu. Căci dacă tinerii sau intelectualii sau credincioșii curenți ai Bisericii, de orice vârstă ar fi ei, ar cunoaște cu toții această iubire a lui Dumnezeu pentru noi și ar trăi-o în viața lor, nu am mai dori nimic altceva de la Biserică, decât să ne învețe această mare taină: cum iubește Dumnezeu lumea și pe fiecare om în parte.

Iar eu, dragii mei, mă ocup mereu de Evanghelia zilei…dar nu îmi reduc propovăduirea la ea. Pentru că ea este o picătură dintr-un ocean și nu un ocean de sine stătător. Oceanul e întreaga teologie și experiență a Bisericii. Iar fiecare Evanghelie ne spune câte ceva din marea teologie și îndumnezeitoarea experiență a Bisericii, dar nu toată credința noastră. De aceea, eu, ca păstor duhovnicesc al celor credincioși, trebuie să îmbin realitatea imediată cu Evanghelia, istoria cu cazuistica de tot felul, discuția despre păcate cu cea despre virtuți, să spun ce e adevăr și ce e minciună în viața noastră, pentru că scopul meu e să răspund la cât mai multe așteptări formulate sau neformulate de dumneavoastră.

Și când mă ocup de Evanghelie, după cum bine știți, eu traduc Evanghelia conform cu textul grecesc, pentru ca să vedem…ce se spune de fapt în textul evanghelic. Adică fac o traducere critică a textului și scot din el teologia pe care mă luminează Dumnezeu.

Pentru că Evanghelia nu vorbește de la sine, ci ea trebuie explicată duhovnicește, cu harul lui Dumnezeu în tine, pentru ca să nu ajungem la înțelegeri care mai de care mai utopice și lipsite de evlavie. Așa cum, de altfel, au ajuns diverși inițiatori de organizații religioase, mai vechi sau mai noi.

Iar Evanghelia zilei [In. 3, 13-17] a început astfel: „Și nimeni [nu] s-a suit întru cer, fără numai Cel care S-a coborât din cer, Fiul omului, Cel care este în cer [Καὶ οὐδεὶς ἀναβέβηκεν εἰς τὸν οὐρανόν, εἰ μὴ ὁ ἐκ τοῦ οὐρανοῦ καταβάς, ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ὁ ὢν ἐν τῷ οὐρανῷ]” [In. 3, 13, BYZ]. Căci nimeni nu s-a suit în cer dintre oameni, în afară de Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru mântuirea noastră. Pentru că El S-a suit în cer cu umanitatea Sa transfigurată și a șezut de-a dreapta Tatălui Său și acum El e în cer. Lucru pe care Domnul i l-a spus Sfântului Nicodimos, pe când El nu Se suise în cer. Pe care i l-a spus ca un loc profetic. Dar, de când El S-a înălțat la cer, Domnul e în cer cu umanitatea Sa…deși unii caută insistent mormântul „cu oasele” lui Iisus.

Însă El e în cer și în noi prin slava Lui și cuprinde toate câte sunt, pentru că El este Dumnezeu și om.

Iar în versetele 14-15 avem un alt loc profetic, care s-a împlinit: „Și precum Mosis a înălțat șarpele în pustie, astfel trebuie să Se înalțe [și] Fiul omului [καὶ καθὼς Μωσῆς ὕψωσεν τὸν ὄφιν ἐν τῇ ἐρήμῳ, οὕτως ὑψωθῆναι δεῖ τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου]; ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς αὐτὸν μὴ ἀπόληται, ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [In. 3, 14-15, BYZ]. Pentru că șarpele Sfântului Profet Mosis sau Moisis ridicat în pustie era o prefigurare a Sfintei Cruci și pe ea S-a înălțat Fiul omului, pentru ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

Iar Crucea este înălțare a Domnului pentru că pe Cruce El a înălțat umanitatea noastră la nepătimire și la cea mai mare sfințenie, prin asceza cea mai mare, atâta timp cât El a trăit toată răutatea păcatelor noastre în umanitatea Sa, fără ca să Se întineze de ele. Și pentru că umanitatea Sa, în suferință, s-a arătat lipsită de orice păcat și de orice patimă, tocmai de aceea ea este sursa de viață duhovnicească pentru tot cel care crede în Domnul.

Tocmai de aceea credința nu e o simplă adeziune la o confesiune, ci e umplere a noastră de viața lui Dumnezeu. Căci de aceea nu mai pierim, chiar dacă murim trupește: pentru că sufletul nostru e plin de viața lui Dumnezeu, adică de viața veșnică a Lui.

Și când vorbeam recent despre convertire, adică despre reala întâlnire cu Dumnezeu, de unde începe adevărata credință a celui credincios, mă refeream la acest lucru: la faptul că credința e o umplere de viața lui Dumnezeu, prin care noi știm nu numai că El este…ci și cum este.

Căci unii mă întreabă adesea, în glumă sau în serios, să le arăt pe Dumnezeu, dacă tot sunt preot. Însă pe Dumnezeu nu numai că Îl cunosc, dar pe El Îl port mereu în mine însumi, pentru că slava Lui cea veșnică e în mine. Și eu știu cum e Dumnezeu, nu numai că El există.

Pentru că, dacă am fost la școală, știm că există mai multe planete, că există diverse țări, diverse animale, diverse specii de păsări pe fața pământului. Dar noi nu am văzut niciuna dintre ele. Însă știm că există! Însă, când te duci într-o țară anume, când întâlnești un anume om, când mănânci o mâncare, când bei o băutură…atunci știi cum sunt toate acestea, pentru că ai experiența lor. La fel e și cu Dumnezeu: căci El, când ne face să credem, nu ne încredințează numai de faptul că El există, ci ne și umple de Sine.

Iar lucrul pe care, mai întâi de toate, ni-l învață Dumnezeu despre Sine e acesta: că El ne iubește ca nimeni altul. Că El ne iubește veșnic și că El ne cheamă la o veșnică relație cu Sine. Adică la cea mai frumoasă iubire din toate câte există: la cea dintre Dumnezeu și creația Sa. „Căci Dumnezeu astfel a iubit lumea, încât L-a dat pe Fiul Lui, Cel Unul-născut, ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică [Οὕτως γὰρ ἠγάπησεν ὁ Θεὸς τὸν κόσμον, ὥστε τὸν Υἱὸν Αὐτοῦ τὸν Μονογενῆ ἔδωκεν, ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται, ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [In. 3, 16, BYZ]. Și când Domnul vorbește despre darea Lui, de către Tatăl, lumii, vorbește despre moartea Lui pe Cruce. Moarte care e un dar prea sfânt pentru viața noastră. Pentru că El a murit pentru ca noi să avem viață, pentru ca noi să înviem din moartea păcatelor noastre la viața cea duhovnicească și să nu mai murim niciodată cu sufletul, ci să avem viață veșnică.

Căci noi, când murim, murim doar cu trupul, pentru că sufletul nostru e viu, dacă e plin de slava lui Dumnezeu. Și a fi plin de slava lui Dumnezeu înseamnă a fi plin de iubirea lui Dumnezeu, de acea iubire cu care Dumnezeu ne iubește din veci și pentru veci. Și acea iubire dumnezeiască cu care El iubește lumea, o varsă în noi pe măsura sfințirii vieții noastre. Căci noi o trăim pe măsura la cât ne curățim, ne luminăm și ne sfințim viața, fiecare având mai mult din ea și o trăiește mai profund, pe măsura sfințeniei pe care o are.

Iar dacă noi am avea iubirea lui Dumnezeu în noi cât de puțin…atunci n-am vrea niciodată bani de la Biserică, ci am aduce toate ale noastre la Biserică și nu am înlocui niciodată Biserica cu altceva din lumea aceasta, pentru că nu ai cu cine s-o înlocuiești. Căci cu cine am putea să înlocuim Biserica lui Dumnezeu? Cu școala? Cu spitalul? Cu parlamentul? Cu mallul? Primim slava lui Dumnezeu la mall? Ne pot spovedi medicii pentru ca să ne scape de Iad? Ne pot boteza parlamentarii, pentru ca să înviem cu Hristos? Nu, nimeni și nimic nu poate înlocui Biserica! Și cu toate acestea, mulți preferă lumea aceasta Bisericii.

Însă „Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Lui întru lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El [οὐ ἀπέστειλεν ὁ Θεὸς τὸν Υἱὸν Αὐτοῦ εἰς τὸν κόσμον ἵνα κρίνῃ τὸν κόσμον, ἀλλ᾽ ἵνα σωθῇ ὁ κόσμος δι᾽ Αὐτοῦ]” [In. 3, 17, BYZ]. Iar Biserica e locul unde lumea se mântuie. Pentru că Tainele și Slujbele Bisericii sunt pentru mântuirea lumii, pentru vindecarea lumii de toate bolile ei sufletești și trupești.

Însă viața Bisericii cere asceză și nu relaxare, ea cere rugăciune și nu concerte rock, ea cere smerenie și nu bădărănie, ea îl schimbă pe om din temelii și nu îl lasă jumate mort și jumate viu. Ci viața Bisericii ne îndumnezeiește cu totul, pentru că ne umple cu totul de iubirea lui Dumnezeu care mântuie lumea. Și iubirea lui Dumnezeu e aceasta și e imensă: pentru că ea a ales ca Fiul să moară pentru noi, pentru ca noi să trăim întru El. Și El a murit pentru niște păcătoși sadea, pentru niște păcătoși preapăcătoși, pentru niște oameni intrați cu totul în păcat și în moarte, pentru că ne-a iubit și ne iubește.

De aceea, iubiții mei, a vorbi despre Cruce înseamnă a vorbi despre iubirea veșnică a lui Dumnezeu, pe care El vrea să o verse în noi înșine. Căci El nu vrea să purtăm Crucea doar la gât, ci, în primul rând, să o avem în noi cu totul. Și Crucea Lui, în noi, e iubirea Lui care sfințește și îndumnezeiește pe tot omul și întreaga creație.

Da, pe aceasta, pe iubirea Lui, dacă e în voi, trebuie să o arătați întregii lumi! Dacă ea e în voi, atunci de ce n-o vede nimeni? De ce nu este explicită pentru toți? De ce n-o vorbește nimeni nici de bine și nici de rău?

Căci atunci când primim vreun premiu sau vreo moștenire, toți ne vorbesc, toți discută, unii se bucură, dar cei mai mulți ne invidiază pentru ce am primit. Iar dacă iubirea Lui ar fi în noi și s-ar vedea, credeți că n-ar fi o discuție publică șușotită pe seama ei? Eu cred că da! Pentru că cei care au enervat lumea foarte mult, au fost cei care i-au propovăduit adevărul lui Dumnezeu. Iar cei care au crezut în cuvântul lor, au experimentat cum e Dumnezeul nostru, cât de bun și iubitor este. Iar dacă noi vrem să ne pregătim de înălțare…de înălțarea Crucii în noi înșine, atunci să înălțăm în noi virtutea!

Să fim cunoscuți de oameni ca niște oameni credincioși, buni, binevoitori, dialogici, muncitori și nu ca niște lichele! Pentru că e ușor să te prefaci că ești „credincios”, dar sunt grele exigențele credinței, adică ale vieții ortodoxe.

De aceea, câți vrem să mergem cu Domnul, având în noi Crucea Lui, avem nevoie doar de iubirea Lui în noi și ea ne va mântui și pe noi și pe mulți alții, care ne vor vedea pe noi ca mărturii evidente ale lucrării lui Dumnezeu. Vă doresc numai bine și să ne reîntâlnim cu pace, tot aici, slujind Domnului! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 7 septembrie 2016, zi de miercuri, cu 30 de grade la ora 15.00.

[2] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=7HRe5HjF_9Y.

[3] Idem: http://basilica.ro/intalnirea-tinerilor-ortodocsi-din-toata-lumea-bucuresti-1-4-septembrie-2016/.

[4] Idem:  http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/03/tinerii-utilitarismul-si-biserica/#comment-91389.

[5] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/03/tinerii-utilitarismul-si-biserica/#comment-91392.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [27]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a.

***

Între timp, Şerban Ştirbei slugerul moare – a cărui scrisoare am amintit-o mai sus – iar pe 12 februarie mitropolitul primeşte o nouă scrisoare, din partea fraţilor celui adormit, în care aceştia îl anunţă că „între daniile făcute [Mitropoliei], Şerban a inclus şi moşiile Rusăneşti şi Mărgăriteşti din ţinutul Romanaţi, care erau de la tatăl lor Radu Ştirbei şi deci nu erau numai ale lui Şerban.

Iar «domnia şi judecata» au dat ca să le stăpânească ei, cei doi fraţi ai lui Şerban, adică Constantin şi Matei Ştirbei. Totuşi, ei dau pentru sufletele părinţilor şi ale lor, şi aceste două moşii, Rusăneşti şi Mărgăriteşti, cu toţi rumâni la mănăstioara de la Dideşti, închinată Sfintei Mitropolii, «ca să aibă Sfinţia sa părintele mitropolit a le ţinea şi a le stăpâni acestea toate cum s-au scris mai sus cu bună pace…»”[1].

Astfel că Mitropolia primeşte tot ce stipulase slugerul Şerban, care îi menţionase anterior, în scrisoarea sa şi pre fraţii săi, la modul negativ: „Iar pentru fraţii miei, destui bani au mâncat de la mine, în care voio da toate scrisorile lor la mâna Sfinţii tale de banii ce mi-au mâncat. Şi ei de bani să fie ertaţi de la mine, iar cu alt nimic să nu mai aibă treabă”[2]. Diferendul acesta s-a terminat în favoarea Mitropoliei, după cum am văzut, prin dania celor două moşii către Mănăstirea Dideşti.

I se întâmpla însă lui Antim să şi vândă, nu numai să cumpere, astfel încât, la 1 mai 1709 căpitanul Preda de la Gherghiţa primeşte de la mitropolit o moşie la Berileşti, în Ilfov, de cinci sute de stânjeni, cu preţul a două sute de taleri, „cu care bani am făcut alte lucruri ce au trebuit la Sfânta Mitropolie”, după mărturisirea lui Antim[3]. Astfel încât Mitropolia nu pierde nimic.

Tot în favoarea Mitropoliei, Antim este de acord să facă un schimb de locuri, achiziţionând „o pivniţă cu două prăvălii de la Manolache cuparul din Bucureşti”, în 8 iunie 1709[4].

După cum procedase anterior ca egumen sau ca episcop, Antim solicită din nou domnitorului, pe 22 noiembrie al aceluiaşi an, să trimită 12 boieri hotarnici pentru a stabili graniţele moşiei dâmboviţene de la Săteni şi în urma hotărârii acestor boieri, Mitropoliei i se recunoaşte proprietatea asupra a optzeci de stânjeni de teren, proprietate ce fusese încălcată  de vecini[5].

Tot în 1709 este vândut un loc aparţinând Mitropoliei, pe care însă au fost ulterior zidite mănăstirea şi spitalul Colţea, care poartă acest nume întrucât o parte din terenul aferent acestor aşezăminte a fost dăruit şi de clucerul Colţea[6].

La începutul anului 1710, pe 25 ianuarie, monahul Atanasie Cosac şi fiul său Matei îi vând lui Antim un „ciric de dealniţă”[7] şi îi mai dăruiesc încă un „ciric” – spre pomenirea lor –‚ „care face peste tot o jumătate de dealniţă, care dealniţă iaste din hotarul Ducăi ceauşul”[8].

Stana Hagiu, văduva căpitanului Pană Hagiu, dăruia Mitropoliei la 31 mai 1710, „o casă din uliţa cea mare a Bucureştilor, zisă a mărgelarilor”[9]. Pe 16 iunie, locuitorii din Şovârca-Vlaşca, cu binecuvântarea lui Antim, se înţeleg să vândă Mitropoliei grâu, fân şi lemne[10].

Un căpitan de seimeni, Radivoe, de origine sârbească, dăruieşte Mitropoliei moşia Cerveni (Ialomiţa) şi câteva case în Bucureşti, printr-un act datat 19 iunie 1710, „iar la 19 iulie, acelaşi an – dacă nu este o greşeală de transcriere – o nouă scrisoare vine cu amănuntele că el a dat împreună cu soţia sa Dana, casele lor dinspre Puscăreie, în jos de Curtea Domnească, cât şi moşia Cervenia din Ialomiţa; în plus, având aceeaşi dată, se dă şi o foiţă despre cele închinate Mitropoliei de către Radivoe, căpitanul de seimeni şi soţia sa Dana, originar din Bolna Sarai, din ţara turcească”[11].

Manea, pârcălabul lui Barbu Brătăşanu, întocmea pe 15 ianuarie 1711, un raport către Antim, prin care îl înştiinţa despre situaţia ţiganilor aflaţi în proprietatea Mitropoliei[12].

La 14 aprilie 1712, postelnicul Andronache din Târgovişte, fiul vornicului Pascale, plecat iniţial la Veneţia la studii şi ajuns în final monah athonit, dăruieşte averea sa domniei şi lasă şi Mitropoliei o vie în apropiere de Târgovişte[13].

Se întâmpla pe atunci, ca morile de pe Dâmboviţa, aflate pe moşiile paharnicului Matei Popescu, ale fratelui său, paharnicul Constantin Popescu şi ale boierilor Lămoteşti, să înece morile Mitropoliei de la Cucuiaţi. Proprietarii lor promit, într-o scrisoare către Antim, din 19 iunie 1712, să rezolve problema până în toamnă, „ca să ne pogorâm noi morile mai jos cu o palmă, să umble şi ale noastre şi ale Sfinţiei sale”[14].

Dar nerespectându-şi cuvântul dat, mitropolitul trimite doisprezece boieri „împreună cu Hrizea vel portar şi cu Şerban, meşterul domnesc”[15], care hotărăsc acelaşi lucru, anume lucrările menţionate mai sus, pe care, dacă boierii proprietari ai morilor nu le vor întreprinde, „atuncea va face cum va şti Sfinţiia sa”[16]. Se pare că Antim a găsit o soluţie  să-i silească pe acei boieri să-şi respecte făgăduinţa.

O altă solicitare a mitropolitului către domnitor, din 4 septembrie 1713, determină numirea a doisprezece boieri hotarnici care să stabilească proprietatea Mitropoliei din Loloteşti (Râmnicu-Sărat), faţă de aceea a marelui vornic Radu din Târgovişte. Rezultatul a fost că Mitropolia a primit dreptul de a lua vinăriciul „din Dealul Loloteştilor, de la cei ce au vii, afară de cele «înfundate»”[17].

În august 1714, biserica cu hramul Sf. Gheorghe din Gherghiţa, (Prahova), zidită de Preda căpitanul, este închinată ca metoc Mitropoliei, ctitorul hotărând să se dăruiască în fiecare an Mitropoliei şi „vin vedre o sută şi patruzeci, unt oca patruzeci şi patru şi bani gata tot duaozeci”[18], dăruindu-i, în acelaşi timp, „oi cu miei cincizeci, stupi cincizeci, râmători cincizeci, boi şase, vaci şase, iape patru, cinci cai şi bani gata tal cinci sute”[19].

Mitropolitul Antim însemnează toate acestea într-un hrisov arhieresc, prin care „roagă pe urmaşii săi în scaun «ca să aibă pururea acel schit cercetare şi căutare de dânşii, pentru ca să nu slăbească dintru ale sale şi să fie îndestulaţi cu acea milă, ce s-au hotărât mai sus. Şi încă să aibă schitul acesta un preot şi un diiacon de mir, ertaţi, atât de birul cel de ţară cât şi de ploconul Sfintei Mitropolii, ca să fie de paza Besearicii»”[20].

Pe 6 februarie 1715, stareţul Ioasaf de la Mănăstirea Dealu şi cu monahii acestei mănăstiri scriu un zapis prin care confirmă că au dat Mitropoliei „ţigancă pentru ţigancă”[21], iar monahul Paisie – fostul paharnic al lui Barbu Urdăreanu – împreună cu fiul său, postelnicul Istatie, au vândut mitropolitului Antim, la 10 martie 1715 „un ţigan anume Mihăilă bucătarul”[22].

La 30 martie 1715 acelaşi mitropolit cumpăra, „adăugând la stăpânirea sa de la Cervenia, Ialomiţa, şi părţile de moară ale lui Rădoiţă odobaşa şi vărului său Dragomir stegarul”[23], iar la 10 octombrie achiziţionează „de la Zlate şi nepotul său, încă 28 de stânjeni din această câmpie”[24]. În sfârşit, pe 6 iulie 1716, Antim cumpără un ţigan de la Manda portăreasa, „ultima mărturie în ordinea gospodărească ce am aflat, înainte de sfârşitul tragic al marelui ierarh”[25].

Toate aceste informaţii pot părea mai puţina interesante din punct de vedere literar, dar sunt importante pentru stabilirea profilului moral, al caracterului şi al personalităţii mitropolitului Antim Ivireanul, pentru a nu mai avea dubii cu privire la alte atitudini şi acţiuni întreprinse de acestea, întrucât cele evocate mai sus ne oferă mărturia unui caracter puternic şi onest, a unei înţelepciuni şi a unei abilităţi deosebite în lucrurile practice, completate de un simţ artistic aparte, după cum, mult mai evident, vom avea prilejul să observăm în capitolele următoare. Antim Ivireanul a depus efort şi a arătat râvnă în oricare din însărcinările care i s-au încredinţat, s-a luptat cu greutăţi imense şi în final le-a biruit.

Chiar dacă enumerarea activităţilor sale gospodăreşti poate părea monotonă pentru o istorie modernă a literaturii române, ea scoate în relief o răbdare uimitoare din partea celui ce s-a ocupat de acestea, un simţ al răspunderii şi o conştiinţă profundă, cu care, din păcate, rar sunt înzestraţi oamenii.

Antim ar fi putut cu uşurinţă să se preocupe numai de tipografie şi să nu se împovăreze cu nenumărate alte sarcini, la îndeplinirea cărora înaintaşii săi au fost deficitari. Pe de altă parte, această muncă de corvoadă face şi mai preţuibilă latura spirituală a eforturilor sale, întrucât acestea ne apar cu atât mai mirabile, cu cât avem în vedere circumstanţele istorice, sociale sau momentane, care făceau atât de dificilă împlinirea dezideratelor sale.

Mai mult decât atât, atât contextul epocii brâncoveneşti cât şi prezenţa lui Antim Ivireanul în ţara noastră au fost deosebit de prolifice pentru avântul creator al înălţării unor noi lăcaşuri de cult şi al restaurării celor vechi: „în decursul acestor 20 de ani de la sosirea sa (de la menţionarea sa în documentele noastre – n.n.) până a fost numit mitropolit, în întreaga Ţară Românească au fost clădite 33 de biserici.

În cei şase ani cât a fost mitropolit, s-au construit şi restaurat radical 20 de biserici şi mănăstiri, din care numai în anul 1715, odată cu frumoasa mănăstire Antim, au fost ctitorite 10 biserici (5 în Bucureşti şi 5 în restul ţării) (…)

Din cele de mai sus rezultă prodigioasa activitate a mitropolitului Antim, care, în paralel cu excepţionala sa realizare pe tărâm cultural, de tipărituri de cărţi româneşti şi străine, duce o campanie de construcţii bisericeşti, cum rar întâlnim în istoria Ţării Româneşti”[26].

Ne oprim aici cu prezentarea acestui segment din activitatea prodigioasă a lui Antim Ivireanul, pentru ca, rămânând în această atmosferă, să discutăm în capitolul ce urmează despre unica şi frumoasa ctitorie a mitropolitului plin de daruri al Ungrovlahiei.


[1] Ibidem. [2] Cf. Idem, p. 989. [3] Cf. Idem, p. 990-991.

[4] Cf. Idem, p. 991. [5] Cf. Ibidem.

[6] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 262.

[7] Cf. T. G. Bulat, art. cit., p. 991.

[8] Cf. Ibidem. [9] Ibidem. [10] Cf. Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Cf. Idem, p. 992. [13] Cf. Ibidem. [14] Cf. Ibidem.

[15] Ibidem. [16] Cf. Ibidem. [17] Ibidem. [18] Cf. Idem, p. 994.

[19] Cf. Ibidem. [20] Idem, p. 994-995. [21] Cf. Idem., p. 995.

[22] Idem, p. 996. [23] Ibidem. [24] Ibidem. [25] Ibidem.

[26] Prof. Dr. Ion Nanu, Un monument istoric de artă religioasă: ctitoria Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIX (1961), nr. 3-4, p. 235-236.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno