Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 14 septembrie 2016

Parimiele lui Salomon, cap. 15, cf. LXX

1. Urgia îl [îi] pierde și pe cei înțelepți, iar răspunsul, supunându-se, întoarce mânia și cuvântul întristat ridică urgii.

2. Limba înțelepților cunoaște cele bune, iar gura nebunilor vestește cele rele.

3. Ochii Domnului în tot locul privesc, și pe cei răi și pe cei buni.

4. Vindecarea limbii [este] pomul vieții, iar cel care o păzește pe ea se va umple de Duhul [ὁ δὲ συντηρῶν αὐτὴν πλησθήσεται Πνεύματος].

5. Cel nebun batjocorește învățătura tatălui [său], iar cel care păzește poruncile [este] mai priceput.

6. În dreptatea îmbelșugată [este] tărie multă, iar cei neevlavioși, cu toată rădăcina [lor], vor fi nimiciți de pe pământ. [În] casele Drepților [este] tărie multă, iar roadele celor neevlavioși vor pieri.

7. Buzele înțelepților au fost legate [cu] simțirea [χείλη σοφῶν δέδεται αἰσθήσει] [lor], iar inimile celor nebuni nu [sunt] sigure [καρδίαι δὲ ἀφρόνων οὐκ ἀσφαλεῖς].

8. Jertfele celor neevlavioși [sunt] urâciune Domnului, iar rugăciunile celor care se îndreptează [sunt] primite la El.

9. Căile celui neevlavios [sunt] urâciune Domnului, iar pe cei care urmăresc dreptatea [Domnul îi] iubește.

10. Învățătura celui fără de răutate se face cunoscută de către cei care vin [pe cale], iar cei care urăsc mustrările mor rușinos [οἱ δὲ μισοῦντες ἐλέγχους τελευτῶσιν αἰσχρῶς].

11. [Iar dacă] Iadul și pieirea pe față [sunt] lângă [calea] Domnului [ᾍδης καὶ ἀπώλεια φανερὰ παρὰ τῷ Κυρίῳ], cum nu [sunt astfel] și inimile oamenilor?

12. Nu va iubi cel neînvățat pe cei care îl mustră pe el și cu cei înțelepți nu va vorbi.

13. Fața inimii care se veselește, înflorește, dar fiind în [voi] dureri, [ea] se întristează.

14. Inima dreaptă caută simțirea, iar gura celor neînvățați va cunoaște cele rele.

15. [În] toată vremea ochii celor răi așteaptă cele rele, iar cei buni se liniștesc pururea.

16. Mai bună [este], cu frica Domnului, partea cea mică decât vistierii mari cu [inimă] fără frică [de Dumnezeu].

17. Mai bună [este] primirea unui străin [cu] legume, pentru iubire și har, decât punerea înainte de viței cu vrăjmășie.

18. Omul mânios pregătește lupte/ certuri, iar cel îndelung-răbdător și pe cea viitoare o domolește. Omul îndelung-răbdător va stinge judecăți, iar cel neevlavios mai mult își ridică [judecata][1].

19. Căile celor nelucrători [sunt] pline [cu] spini, iar ale celor bărbătoși [sunt] folosite mereu.

20. Fiul înțelept veselește pe tatăl [său], iar fiul nebun batjocorește pe mama sa.

21. Cărările nebunului [sunt] sărăcite de înțelegeri, iar omul înțelept, [mereu] îndreptându-se, merge [pe calea cea bună].

22. Sunt înlăturate gândurile celor care nu cinstesc sinedriile[2], iar în inimile celor care se sfătuiesc rămâne sfatul.

23. Cel rău nu are să asculte Lui și nici nu are să zică cel necurat ceva la vreme și bun.

24. Căile vieții [sunt] gândurile celui priceput, ca, abătându-se, să se mântuiască din Iad.

25. Casele celor obraznici le dărâmă Domnul și a întărit hotarul văduvei.

26. Gândul nedrept [este] urâciune Domnului, iar cuvintele celor curați [sunt] cinstite/ venerabile [σεμναί].

27. Se pierde pe sine cel care primește daruri/ mită [ἐξόλλυσιν ἑαυτὸν ὁ δωρολήμπτης], iar cel care urăște primirile darurilor se mântuiește [ὁ δὲ μισῶν δώρων λήμψεις σῴζεται]. [Cu] milosteniile și [cu] credințele[3] se curățesc păcatele, iar [cu] frica Domnului[, omul] se abate [cu] totul de la rău.

28. Inimile Drepților cugetă credințele[4], iar gura neevlavioșilor răspunde cele rele. Plăcute [sunt] la Domnul căile oamenilor drepți, iar prin intermediul lor și vrăjmașii li se fac prieteni.

29. Dumnezeu departe Se îndepărtează de cei neevlavioși, iar rugăciunile Drepților le ascultă. Mai bună [este] puțina primire cu dreptate decât multe roade cu nedreptate. Inima omului socotește cele drepte, ca de către Dumnezeu să se îndrepteze pașii lui.

30. Văzând ochiul cele bune veselește inima [θεωρῶν ὀφθαλμὸς καλὰ εὐφραίνει καρδίαν] și vestea cea bună îngrașă oasele [φήμη δὲ ἀγαθὴ πιαίνει ὀστᾶ].

31.

32. Care leapădă învățătura se urăște pe sine [ὃς ἀπωθεῖται παιδείαν μισεῖ ἑαυτόν], iar cel care păzește mustrările își iubește sufletul său [ὁ δὲ τηρῶν ἐλέγχους ἀγαπᾷ ψυχὴν αὐτοῦ].

33. Frica lui Dumnezeu [este] învățătura și înțelepciunea și începutul slavei se va răspunde ei [καὶ ἀρχὴ δόξης ἀποκριθήσεται αὐτῇ].


[1] Se face tot mai condamnabil în fața judecății lui Dumnezeu.

[2] Întrunirile Sinedrionului iudaic și deciziile sale.

[3] Cu multe învățături ale credinței.

[4] La fel trebuie înțeles cuvântul: multele învățături ale credinței.

Reîntoarcere la Nichita [47]

Nichita e din nou îndrăgostit: o dragoste puternică, care i-a pus inima în extaz, ca în primele volume, dar matură.

De altfel, poetul a mărturisit că nu a iubit cu adevărat decât o singură dată în viață[1], infirmând multe zvonuri[2]

Există însă o diferență esențială față de primele volume. Pentru prima dată, la Nichita, dragostea și moartea formează…un cuplu. În sensul că dragostea se îmbină cu moartea, cu moartea mântuitoare, așa cum apare ea la Eminescu („Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi” (Povestea codrului)) sau la Bacovia („Și ningă…zăpada ne-ngroape” (Decembre)).

În primele volume, moartea e o experiență sumbră, de domeniul trecutului, în timp ce dragostea și vitalitatea (bucuria vieții și credința în ideal) sunt ale prezentului și viitorului.

Aici, pentru prima dată, putem spune că poetul se balansează între inima care se varsă printre coaste (Cântec VIII) și inima explodată (Moartea fertilă):

Astfel ne treceam viața, astfel muream,
deveneam transparenți, de gheață.

(Cântec VIII)

*

Fiecare secundă-i o treaptă
pe care altădată moartea se cobora.
Se lasă întuneric, se lasă lumină;
se aruncă ancora printre pești.
E o bulboană, un vârtej, o dulbină:
vorba sunt, vorba ești.
Noi doi am vrea să ne luăm în brațe,
să ne amestecăm, să murim.

(Sincopă)

*

Acest cuvânt aspru, rupt
ca o vertebră din adevărul meu /…/
să te țină măritată
cu fiecare-al morții mele gând.

(Ritual)

*

Un preot de aer înțelept
Cu două verighete de aer ne-nfruntă. /…/
Te iau de umăr, mă iei de mijloc,
și solemni intrăm în iarnă. /…/
O tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă.
Murim înghețați. Din nou numai pletele
în primăvară ne-mpodobesc scheletele.

(Ritual de iarnă)

*

În oraș e lumină de zi,
ies din paturi cei care au apucat să se culce.
Casandro, tu, vino și vezi
Moartea cea mai dulce.

(Moartea fertilă)

Nichita a ajuns, prin experiență, la aceeași concluzie cu vechii poeți: într-o lume în care predomină sentimentul perisabilității, singurul sens al iubirii este să treci cu ea în veșnicie!

Astfel, când te înconjoară „țări de toamnă” și „străzile pe care am trecut/ în gâtlejul amintirii se răstoarnă”, când „se-nserează” și „fuge/ pe timpane o stafie trează” (Douăsprezece noaptea, cu dor), când te gândești la Alexandru Macedon „mai lăsând câte o mână afară [din mormânt],/ cu palma goală, cu degetele răsfirate”[3] și că „nu scapă nimeni” de moarte și „nici nu se știe când și de ce” o să mori (Cântec X), atunci…

…deodată-am început să știu
mersul luminii și-al strigării
și să simt pomii toți, pe viu,
și curba dureroasă-a zării.

Să urlu sfâșiat de păsări repezi,
să ard lovit de-un meteor,
s-adorm pe gâturi lungi de lebezi,
și de lopeți de bărci, izbit, să mor.

O, fiece silabă mi-e colț de elefant,
cu fildeșu-n amiază răsucit,
și fiece privire delirant
se recompune-n literele reci, de mit.

(Destin)

Adică a început să simtă ceea ce alți poeți au mărturisit în operele lor, trăindu-le „miturile”. Sentimentele lui recompunându-se, la rândul lor, în „literele reci, de mit”.

Referința la lopețile de bărci, de care, „izbit, să mor”, nu este întâmplătoare, ci o trimitere explicită la versurile lui Eminescu:

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!

(Lacul)

*

…ascultă-ncoace
Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace
Și codri aiurează, ­– izvoarele-i albastre
Șoptesc ele-nde ele de dragostele noastre.

Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni,
Cât ai putea departe lopețile să lepezi,
Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.

Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,
Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.

(Sarmis)

Și nu e singurul exemplu de intertextualitate din acest volum. Poemul În gol de curți face să renască stampe din lirica lui Ștefan Petică[4]:

De nu m-ar izbucni tristețea
și vidul de-a avea un nume,
pe care numai tinerețea
pietrelor vechi îl poate spune,

aici, pe-o treaptă tropăind,
eu piele-aș fi peste o carne
de taur junghiat, mugind,
răpus de foarte stranii arme

pe care cerul blond le are
când deodată s-a trezit
victorios și oarecare
legând nadirul de zenit,

lăsându-mă să fiu doar numai
semn pentru el de steag abstract –
lăsându-mă să fiu doar numai
semn pentru el de steag abstract.

Poezia constă într-o singură frază, Nichita ilustrând aici ideea continuă mallarméan-peticiană, râul ideatic exprimat difuz/ difuzat în cuvinte. Iar Petică este evocat pentru că, în versurile sale, de asemenea, „iubirea și moartea formează, adesea, un cuplu nedespărțit”[5].  Dar nu ar fi hazardat nici faptul de a crede că încerca să facă „joncțiunea” cu pionierii necuvintelor.

Însă Nichita nu face să rezoneze ecouri de la „mult vechii de romantici” (cum sună un titlu din vol. În dulcele stil clasic) de dragul intertextualității pure, ca postmodernii de (puțin) mai târziu.

Îngemănarea dintre dragoste și moarte e un sentiment nou la Nichita, dar la care n-a ajuns pe cale livrescă, ci în mod firesc, prin trăire. După care a transformat el însuși silaba în fildeș și experiența în mit poetic, pe urmele celor din vechime. Însă, acestei transformări nu i-a premers intenția intertextualității.

În opinia lui Nichita Stănescu – cu care sunt perfect de acord –, poezia nu se scrie după dicteul unei rețete sau după formulele unui curent literar:

„Oricum, poezia propriu-zisă, ca fenomen viu, primează asupra oricărei interpretări teoretice asupra ei.

Teoriile descind din poezia adevărată, iar nu o preced.

Poezia făcută numai după o formulă prestabilită este un homuncul”…[6].

Trăind experiențe comune cu ale altor mari poeți, Nichita experiază totodată faptul că frumusețea unor versuri stă în…adevărul lor neperisabil, sculptat în fildeș.

Și cred că de aici derivă și teoria lui despre poezia metalingvistică, pentru care a oferit următoarele exemple, din poezia română:

„«Nu credeam să-nvăț a muri vreodată» sau «Eu cred că veșnicia s-a născut la sat», sau «E timpul, toți nervii mă dor» ne atestă posibilitatea marii poezii care nu mai folosește niciunul dintre mijloacele poeziei. Versuri situate deasupra metaforei”…[7]


[1] Cf. Antimetafizica, op. cit., p. 306.

[2] Poetul n-a fost un seducător de profesie, cum, în mod nedrept, i s-a dus vestea. El însuși povestește cum, în adolescență, fiind trimis de tatăl său la prostituate, în mod regulat, dându-i și bani, ca să se pregătească, rezultatul a fost că…„vreo trei-patru ani, ample înghețate cu vanilie și frișcă mâncam cu prietenii mei nedespărțiți” (Idem, p. 132), până s-a prins tatăl că banii se duc pe înghețată…

[3] Alexandru Macedon a cerut ca, atunci când va fi înmormântat, să i se lase o mână afară, ca toată lumea să vadă că nu a luat nimic cu el în mormânt. Faptul a devenit emblematic în literatura religioasă, în primele secole creștine și în tot evul mediu. Multe compoziții pe tema vanitas au făcut referire sau măcar aluzie la acest episod.

[4] A se vedea cartea mea, Trei poeți și-un început de secol, Teologie pentru azi, București, 2014 (cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/) și comentariul dedicat poeziei lui Petică, p. 3-140.

[5] Idem, p. 110.

[6] Antimetafizica, op. cit., p. 291.

[7] Nichita Stănescu, Respirări, op. cit., p. 175.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [34]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a.

***

În urma unei vizite la Tbilisi, Dan Dumitrescu a aflat despre nouă cărţi tipărite de Mihai Ştefanovici în limba georgiană, astfel: Evanghelie, Psaltire şi Apostol în 1709, Liturghierul, două Ceasloave – cu caractere diferite, întrucât limba georgiană are două alfabete – şi un Molitfelnic în 1710, iarăşi Psaltirea – cu grafie diferită faţă de prima ediţie – şi Învăţătura ieromonahului Gherman, în 1711[1]. Se pare că s-a dorit şi imprimarea unei Biblii, dar aceasta a rămas neterminată[2].

Evanghelia georgiană tipărită de Mihai Ştefanovici în 1709 la Tiflis, avea „deasupra titlului, în medalion, legate prin lujeri florali, portretele Maicii Domnului, al lui Iisus Hristos şi al Sfântului Ioan Botezătorul cu inscripţii în interior, în limba georgiană. Ar putea fi lucrat acest frontispiciu, ca şi portretele celor patru evanghelişti, de însuşi Antim, după maniera specifică altor tipărituri ale sale (Evangheliarul de la Snagov din 1697 sau Psaltirea greacă din 1700). La sfârşitul cărţii este redat chipul regelui Vahtang, aşezat într-un jilţ, pe care nu-l putem atribui lui Antim”[3].

De asemenea, după epilogul Liturghierului din 1710, semnat de Mihai Ştefanovici, „urmează şase versuri în limba română tipărite cu caractere gruzine, aceleaşi pe care le găsim în vechea noastră literatură, adesea, la sfârşitul copierii manuscriselor, adaptate de tipograful nostru meseriei sale, aceleaşi ca în Evangheliarul din 1697:

Precum cei streini doresc moşia să-şi vază,
Când sunt într-altă ţară de nu pot să şază
Şi ca cei ce-s pre mare bătuţi de furtună
Şi roagă pre Dumnezeu de linişte bună,
Aşa şi tipografii de-a cărţii sfârşire
Laudă neîncetată dau şi mulţumire[4].

Pentru anul 1712, alte surse menţionează şi tipărirea de către ucenicul lui Antim a poemului Omul în pielea Tigrului, epopee naţională georgiană aparţinând poetului Şota Rustaveli, precum şi traducerea din persană a cărţii Despre creaţii, pe care a realizat-o şi a însoţit-o cu comentarii însuşi regele Vahtang al VI-lea[5].

Deosebit de interesant este însă faptul că s-au conservat două exemplare din Evanghelia tipărită la Tbilisi în 1708, pe care Antim Ivireanul – care le-a primit, evident, de la ucenicul său, ce a realizat imprimarea lor – le-a dăruit voievodului Constantin Brâncoveanu.

Pe acestea mitropolitul nostru scrie, în dedicaţia către domnitor, că această carte este roada cea noao care pământul iverilor, adăpându-să din râul împărăteştilor tale daruri, întru acest an, au odrăslit, luând şi acest pământ norocire să se îmbogăţească cu tiparele limbii sale – precum cu tiparele arăpeşti s-au îmbogăţit Araviia, cu cele elineşti, Elada şi cu cele româneşti Ungrovlahia – mulţemita o aduce la Măriia Ta ca şi celelalte trei eparhii [6]. Adăugând și că cele patru tipografii, cea românească, cea elină, cea arabă şi cea ivireană, se aseamănă cu cele patru râuri care au curs din Eden, iar adăpările tiparelor, carele cunosc începătura din vitejeasca-ţi voinţă, dau pretutindenea stătătoare şi vecicnică rodire [7].

Din cele ce afirmă aici Antim, Ţara Românească nu a contribuit numai cu persoana tipografului la întemeierea (sau reîntemeierea) tiparniţei georgiene, ci şi cu sprijin tehnic. Rămâne însă curios faptul că regele Georgiei nu menţiona decât că a adus tipograf valah şi a întemeiat tipografie.

Poate că sosirea ucenicului lui Antim în Iviria nu a făcut decât să îmbogăţească vechiul utilaj tipografic realizat la Amsterdam, întrucât am văzut cum tipograful român declara: „Eu am acum litere şi alte lucruri trebuincioase unei tipografii în număr îndestulat”, ceea ce ne-ar îndemna să conchidem că acest „număr îndestulat” nu exista anterior venirii sale.

Chiar Virgil Molin recunoaşte că, dintre cele două variante grafice ale limbii georgiene, „de bună seamă că Tótfalusi a gravat la Amsterdam caracterul vechi (hutsuri), (…) iar caracterul mhedruli a fost realizat mai târziu, poate la comanda lui Vahtang, după moartea lui Arcil…”[8]; însă el lasă de înţeles că această comandă s-a făcut tot la Amsterdam, înainte de venirea lui Mihai Ştefanovici, fără a avea însă dovezi în acest sens, ci doar pe baza presupunerilor sale.

Însă tot el ne comunică faptul că prima carte imprimată, Evanghelia din 1709, a fost lucrată folosindu-se primul din aceste caractere, cel realizat la Amsterdam, în opinia sa, „cu trăsături geometrizate la extrem” şi care „n-a rămas cel definitiv”[9], în timp ce Liturghierul din 1710 a fost tipărit cu al doilea tip de caractere, un alfabet „mai fin, rotunjit (…), lăsând impresia unei caligrafii delicate” şi care „se menţine până în ziua de azi”[10].

Să fi venit aceste caractere odată cu Mihai Ştefanovici şi să fie ele, oare, opera marelui maestru în arta tipografică, Antim Ivireanul? Nu este, cred, exclus, şi astfel s-ar explica afirmaţiile mitropolitului nostru cu privire la contribuţia Ţării Româneşti în realizarea unei tipografii georgiene.

În ianuarie 1713, Antim îi scria patriarhului Hrisant Nottaras al Ierusalimului – urmaşul lui Dosithei şi nepotul său – cu privire la noua tipografie pe care Hrisant dorea să o înfiinţeze şi pentru care mitropolitul se angajase să îi trimită utilajul tipografic necesar.

Se pare însă că, la acea dată, Antim avea unele dificultăţi, întrucât îl anunţă pe patriarhul ierusalimitean că „despre tot tiparul, ce ne însemnaţi, cum am hotărât ca să-l afierosim tipografiei voastre celei noi (este vorba, desigur, de tiparul cu litere greceşti – n.n.), pentru prezent nu este cu putinţă să ia sfârşit promisiunea, pentru că este cu desăvârşire stricat acela, ce ne-a rămas”[11].

Dacă luăm în considerare afirmaţia lui Antim, citată anterior, din dedicaţia către Constantin Brâncoveanu scrisă pe Evanghelia georgiană, prin care îl elogia pe voievod ca fiind cel ce a făcut posibilă, prin dărnicia sa, înfiinţarea unei tipografii greceşti, atunci putem considera ca firească orientarea patriarhului Hrisant către Bucureşti şi către mitropolitul Ţării Româneşti, pentru obţinerea utilajului de care avea neapărată nevoie ca să instaleze o nouă tipografie.

Aceeaşi scrisoare ne oferă şi un alt amănunt interesant, cu privire la Mihai Ştefanovici, cel trimis în Georgia, despre care Antim spune: „Însă, dacă va da Dumnezeu sănătate în acest timp şi va progresa aicea ucenicul nostru, Mihail, cele ce au ieşit din gura mea nu le voiu călca. Acesta cu cheltuielile mele va lucra, ca să primească Fericirea voastră ceea ce v-am promis, şi despre aceasta să nu aveţi nicio îndoială”[12].

Antim îi promitea, prin urmare, lui Hrisant, că ucenicul său va lucra pentru el, cu cheltuiala sa, a mitropolitului. Să înţelegem, deci, că acesta îl aştepta pe Mihai Ştefanovici să se întoarcă în ţară, din moment ce vorbeşte de o colaborare iminentă în scopul realizării proiectului unei noi tipografii, la Constantinopol?

Într-o altă scrisoare însă, datată 6 aprilie 1713, Antim îi comunica patriarhului Hrisant că „ucenicul nostru Mihail are astăzi un an de când a ieşit din Ivir (deci acesta părăsise Georgia pe 6 aprilie 1712 – n.n.) şi, după cum am auzit, a trecut foarte greu calea până la Stoliţa; dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile voastre sfinţite, a sosit sănătos, şi de aicea, pentru dorinţa de o mai mare învăţătură, s-a dus în Olanda, dar nu ştim cât timp va sta în acele locuri”[13].

Erbiceanu afirmă, din interpretarea proprie a acestor scrisori, că Ştefanovici s-a întors în ţară, lângă Antim, dar a fost iarăşi trimis spre perfecţionare în Olanda[14].

Însă cercetători mai recenţi au păreri cu totul diferite, considerând că acesta n-a mai revenit niciodată în ţară, ci a plecat cu adevărat în Olanda, făcând mai întâi un ocol, după unele opinii, la Moscova, unde ar fi fost trimis chiar de către Hrisant, cu o scrisoare către ţarul Rusiei[15].

După unele surse, Mihai Ştefanovici s-ar fi reîntors din Olanda în Georgia cu tipar grecesc şi a imprimat, în 1713, „cartea ce cuprinde laudele Fecioarei Maria[16]. Mai departe însă, nu mai avem ştiri despre ce s-ar fi întâmplat cu el.

Cât despre angajamentul pe care Antim şi-l luase faţă de Hrisant, acesta din urmă a găsit un alt tipograf în Constantinopol, pe care dorea să îl trimită, spre o mai temeinică instruire, lângă Antim, întrucât mitropolitul îi răspundea în aceeaşi scrisoare, amintită anterior:

„Mult ne-a părut bine pentru tipograf, despre care ne spune Fericirea voastră, că se află în Constantinopol şi ne bucurăm, auzind că este capabil şi cu mintea şi cu mâinile. Astfel îl reclamă şi arta şi tipografia. Dacă va voi Dumnezeu să vină aicea, nu vom lipsi pentru iubirea către Fericirea voastră, să-i explicăm ceea ce nu ştie, spre uşurarea meşteşugului şi de ar fi chiar îndărătnic, însă, văzând în practică învăţătura adevărată, se va întoarce de la părerile lui şi cel gângav va deveni uşor la limbă şi curând recunoscător cu mulţumire”[17].

Dacă Antim Ivireanul l-a instruit cu adevărat, introducându-l în tainele cele mai ascunse ale artei tipografice, pe acest ucenic grec, pe care îl recomandase patriarhul Hrisant, nu ştim cu certitudine. Important este faptul că, prin Antim, tipografiile de la Târgovişte şi Bucureşti erau, la acea dată, printre cele mai însemnate pentru Răsăritul Ortodox – alături de cele de la Moscova şi Veneţia –, un adevărat focar cultural şi religios, cu iradieri semnificative pentru ţări care erau ocupate de puterea otomană.


[1] Cf. Dan Dumitrescu, art. cit., apud Idem, p. 324.

[2] Cf. Ibidem.

[3] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 238.

[4] Idem, p. 240.

[5] Cf. Damian P. Bogdan, Despre Antim Ivireanul, în rev. Studii Teologice, VII (1955), nr. 3-4,  p. 244.

[6] Opere, p. 411. [7] Idem, p. 412.

[8] Virgil Molin, Contribuţiuni…, art. cit., p. 328.

[9] Idem, p. 328-329. [10] Idem, p. 329.

[11] Cf. C. Erbiceanu, Documente istorice inedite, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XV (1891-1892), p. 390.

[12] Cf. Ibidem. [13] Cf. Idem, p. 391. [14] Cf. Ibidem.

[15] Cf. Damian P. Bogdan, Legăturile Ţărilor Române cu Georgia, în rev. Studii Teologice, IV (1951), nr. 4, p. 160, apud Virgil Molin, Contribuţiuni…, art. cit., p.336-337 şi nota 51.

[16] Diac. Asist. I. Rămureanu, art. cit., p. 846.

[17] Cf. C. Erbiceanu, Documente…, art. cit., p. 391.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno