Parimiele lui Salomon, cap. 17, cf. LXX

1. Mai bună [este] o bucățică de pâine [mâncată] cu plăcere, în pace [κρείσσων ψωμὸς μεθ᾽ ἡδονῆς ἐν εἰρήνῃ], decât o casă plină de multe bunătăți și nedrepte jertfe cu ceartă.

2. Slujitorul cugetător îi va prinde pe stăpânii cei nebuni și în[tre] frați va împărți părțile.

3. Precum se lămurește în cuptor argintul și aurul, așa [sunt] inimile cele alese [ἐκλεκταὶ καρδίαι] la Domnul.

4. Cel rău ascultă limba celor fărădelege, iar Dreptul nu ia aminte buzelor mincinoase.

5. Cel care batjocorește pe cel sărac Îl întărâtă pe Cel care l-a făcut pe el, iar cel care se bucură de cel care piere, nu va fi fără vină. Dar cel care are milă, va fi miluit [de Domnul].

6. Cununa bătrânilor [sunt] fiii fiilor [στέφανος γερόντων τέκνα τέκνων] [lor], iar lauda fiilor [sunt] părinții lor [καύχημα δὲ τέκνων πατέρες αὐτῶν]. A celui credincios [este] întreaga lume a banilor [τοῦ πιστοῦ ὅλος ὁ κόσμος τῶν χρημάτων], iar al necredinciosului [nu este] niciun obol [τοῦ δὲ ἀπίστου οὐδὲ ὀβολός][1].

7. Nu se va [vor] uni [cu] cel nebun buzele cele credincioase și nici [cu] cel Drept buzele cele mincinoase.

8. Răsplata celor care se folosesc de haruri [este] învățătura [μισθὸς χαρίτων ἡ παιδεία τοῖς χρωμένοις], iar care are să se întoarcă [la Domnul], va spori.

9. Care ascunde nedreptăți cercetează prietenia, iar care urăște a ascunde, se desparte de prieteni și de cei ai casei [lui].

10. Inima celui înțelept zdrobește amenințarea, iar cel nebun, biciuindu-se, nu înțelege[2].

11. Certuri ridică tot cel rău, iar Domnul îi va trimite lui Înger nemilostiv [Ἄγγελον ἀνελεήμονα].

12. Va cădea întru grijă omul cugetător [ἐμπεσεῖται μέριμνα ἀνδρὶ νοήμονι], iar cei nebuni vor gândi cele rele.

13. Care răsplătește cele rele pentru cele bune, [la acela] nu se vor muta cele rele din casa lui.

14. Începutul dreptății dă putere cuvintelor [ἐξουσίαν δίδωσιν λόγοις ἀρχὴ δικαιοσύνης] și merge [mai] înainte a lipsei ceartă și luptă [προηγεῖται δὲ τῆς ἐνδείας στάσις καὶ μάχη].

15. Care judecă [ca] Drept pe cel nedrept și ca nedrept pe cel Drept, [acela este] necurat și dezgustător la Dumnezeu.

16. Pentru ce au fost banii [la] cel nebun? Căci nu va putea să dobândească înțelepciune cel fără de inimă [ἀκάρδιος]. Care înaltă face casa lui, caută pieire [ὃς ὑψηλὸν ποιεῖ τὸν ἑαυτοῦ οἶκον ζητεῖ συντριβήν], iar cel care se încăpățânează să [nu] învețe, va cădea întru cele rele [ὁ δὲ σκολιάζων τοῦ μαθεῖν ἐμπεσεῖται εἰς κακά].

17. Întru toată vremea prieten să-ți fie ție! Iar frații să vă fie folositori în[tru] nevoi! Căci [pentru] aceasta harul îi naște [în această viață].

18. Omul nebun face zgomot și se bucură lui [ἀνὴρ ἄφρων ἐπικροτεῖ καὶ ἐπιχαίρει ἑαυτῷ], ca și cel care se face chezaș, [cu] chezășie, [pentru] prietenul său.

19. Cel iubitor de păcat se bucură de certuri [φιλαμαρτήμων χαίρει μάχαις].

20. Iar cel tare la inimă nu va întâmpina bunătăți, [pe când] omul schimbător la limbă[3] va cădea întru cele rele.

21. Iar inima celui nebun, [nu] și-a dobândit ei durere. Tatăl nu se veselește de fiul cel needucat, iar fiul cel înțelept veselește pe maica lui.

22. Inima veselindu-se [te] face a fi cu sănătate bună, iar omului îndurerat i se usucă oasele.

23. Celui care ia daruri în sânul [lui] cu nedreptate, nu îi sporesc căile, iar cel neevlavios se abate [de la] căile dreptății.

24. Fața pricepută [este] a omului înțelept [πρόσωπον συνετὸν ἀνδρὸς σοφοῦ], iar ochii nebunului [sunt] pe marginile pământului.

25. Urgia tatălui [este] fiul cel nebun [ὀργὴ πατρὶ υἱὸς ἄφρων] și durerea celei care l-a născut pe el [καὶ ὀδύνη τῇ τεκούσῃ αὐτοῦ].

26. Nu [este] bine a-l pedepsi pe omul cel Drept și nici cel Cuvios a plănui împotriva stăpânitorilor celor drepți.

27. Care șovăie să scoată un cuvânt greu [ῥῆμα σκληρόν] [este un om] înțelegător, iar cel îndelung-răbdător [este] un om înțelept.

28. Cel nebun, cerând înțelepciunea, [acest lucru] înțelepciune se va socoti, iar fără cuvânt/ mut făcându-se pe sine cineva, va părea a fi înțelept.


[1] Obolul, conform LS Greek Lexicon, reprezenta a 6-a parte dintr-o drahmă. Adică 0, 72 de grame prin rotunjire, pentru că o drahmă avea 4, 3 grame, și arăta astfel, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Greek_drachma.

[2] Să facă voia lui Dumnezeu.

[3] Cel care se preface adesea pentru a-i putea înșela pe oameni. Cel care își schimbă glasul și atitudinea în funcție de conjuncturi.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [38]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a.

***

Suntem însă întru totul de acord că Antim a predicat mai mult, în toată viaţa sa, o dovadă fiind şi aceia că, într-una din predicile la Duminica Floriilor, acesta se referă şi la învăţătura ce am făcut în a dooa duminecă a postului [1], „or, nu ni s-a păstrat nicio didahie rostită de Antim la Duminica slăbănogului”[2].

Am putea chiar să considerăm, în lumina acestei afirmaţii, că mitropolitul a predicat în fiecare duminică a Postului Mare, din moment ce atrăgea atenţia asupra unei cuvântări dintr-o posibilă serie care, cel mai probabil, se constituia într-o succesiune de învăţături cu o mare corespondenţă logică între ele.

Domnitorul ţării a fost prezent la zece din cele douăzeci şi nouă de predici expuse de Antim şi acest lucru nu trebuie să mire pe nimeni, întrucât, la acea vreme, existau predicatori ai curţii, care rosteau omilii în paraclisul palatului domnesc, iar Constantin Brâncoveanu, de exemplu, i-a avut în această funcţie pe Gheorghe Maiota şi, ulterior, pe Ioan Avramie.

De origine grecească, aceştia predicau, cum era şi firesc, în limba greacă, într-o ţară în care cultura elină, dar mai ales cea bizantină erau la mare preţuire, greaca impunându-se şi la noi ca limbă a Ortodoxiei, în locul slavonei care, tradiţional, se mai regăsea doar în cărţile de cult şi nici acolo pentru mult timp.

Tot în limba greacă predicau însă toţi marii oaspeţi, ierarhi şi teologi, care vizitau Ţara Românească sau poposeau un timp mai îndelungat la curtea primitoare a voievodului Brâncoveanu. Semnificativ este faptul că, în aceste condiţii, deşi Antim Ivireanul cunoştea perfect această limbă, a preferat să-şi însuşească uimitor de bine limba românească şi să predice în română, chiar dacă erau de faţă înalţi ierarhi şi învăţaţi străini, cum s-a întâmplat la ridicarea sa în treapta de mitropolit, dar, cu siguranţă, şi la alte sărbători mari.

Pe lângă patriarhii Ierusalimului sau ai Alexandriei, care au locuit, uneori, mult timp la Bucureşti, rosteau omilii vestiţii profesori greci de la Academia Domnească, ca Sevastos Kiminitis, Panaiot Sinopeus, Ioan Comnen, Gheorghe din Trebizonda, Ioan Cariofil, etc., Antim tipărind unele din predicile panegirice ale acestora, precum şi pe cele ale fiilor domnitorului, Ştefan şi Radu Brâncoveanu.

În opinia unor exegeţi, „este ciudat că Antim, care tipărise panegiricele copiilor lui Brâncoveanu, Ştefan şi Radu [[3]], în greceşte, şi care avea la îndemână posibilităţi tipografice destul de întinse, să nu fi găsit vreme, sau să nu fi găsit că este necesar să-şi publice această valoroasă lucrare [Didahiile], fruct copt al meditaţiilor şi strânsurii sale de albină harnică. (…) Poate sfârşitul vieţii sale, cu totul neaşteptat, i-a curmat intenţia ce o va fi avut de a da la tipar Didahiile, după ce le-ar mai fi perfecţionat şi înmulţit numărul”[4]. Este foarte posibil să fie un gând adevărat.

„Cu siguranţă că îşi pregătea şi îşi scria în prealabil didahiile”[5] şi apoi le rostea cu multă căldură şi cu mare vervă, de cele mai multe ori în faţa unei mulţimi din care făceau parte şi personalităţi de seamă ale vieţii teologice, culturale şi politice a ţării. Unii – precum Ştrempel – şi-au pus problema posibilei prezenţe a unor tahigrafi, care să noteze didahiile în timp ce se rosteau, dar această soluţie a părut puţin credibilă şi s-a considerat mult mai veridică ipoteza că „Antim şi-a pregătit predicile pe îndelete, le-a reţinut şi le-a pronunţat după toate regulile retoricii, pe care o stăpânea în mod desăvârşit”[6].

Didahiile lui Antim, în afară de cea de la întronizarea sa în scaunul mitropolitan, cuprind teme diverse, şi anume: trei sunt predici la Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos – adică la Schimbarea la Faţă –‚ două sunt la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, două la Duminica lăsatului (sec) de brânză, două cazanii la Sfântul Nicolae, alte două la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cinci la Duminica Floriilor, două la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, două la Sfântul şi marele Mucenic Dimitrie şi câte una după cum urmează: la Duminica vameşului, la Streteniia Domnului nostru Iisus Hristos – adică la Întâmpinarea Domnului –‚ la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la Bogoiavlenie (Bobotează), la Obrezaniia lui Hristos (Tăierea împrejur), la Săborul Sfinţilor Îngeri – în total opt predici cu subiect unic în Didahii.

Fiecare predică este însă, în felul ei, unică. Nu există două predici, cu aceeaşi temă, care să se asemene. Esenţial este şi faptul că „limba lui Antim Ivireanul… impresionează prin claritate, prin expunere curgătoare, prin naturaleţe. Spre deosebire de Dosoftei, Antim nu se lasă furat, decât foarte rar, de sintaxa şi de lexicul izvoarelor greceşti (sau slavone) pe care le foloseşte. Datorită acestor calităţi, el poate fi numit, pe drept cuvânt, ctitor al limbii liturgice româneşti şi unul dintre întemeietorii oratoriei religioase la români”[7].

Prin urmare, există, după cum am văzut, didahii la praznice împărăteşti, la sărbătorile Maicii Domnului şi ale Sfinţilor şi predici duminicale, mai mult, avem de-a face, în acest volum, cu întreaga gamă a acestei specii oratorice, întrucât putem deosebi, între acestea, predici sintetice, analitice, pareneze şi panegirice, la care se adaugă şi omiliile funebre.

Antim Ivireanul reprezintă, în literatura noastră, prin opera sa predicatorială, „hotarul” Cazaniilor vechi, demersul său oratoric conducând la autohtonizarea şi naţionalizarea predicii şi la modernizarea ei, prin aceea că a renunţat la expunerea unor învăţături general valabile, particularizând forma şi mesajul fiecărei didahii în funcţie de specificul vremii sale.

În acelaşi timp, a depăşit „moda” predicii greceşti, demonstrând că şi limba română este capabilă de subtilităţi lingvistice, de perfecţiune stilistică şi retorică, de exprimarea într-un grad foarte înalt a unor ample valenţe, intrinseci, poetice şi literare, teologice sau filosofice.

„Lăsând impresia spontaneităţii, care, de altfel, îşi are verva ei, ele [didahiile] sunt rostuite cu o competentă cunoaştere a unor canoane, dar s-au detaşat de corsetul strâmt al omiliei impersonale (…) Aproape nimic rigid şi trudnic în discursul viu, cu suavităţi curate şi descărcări fulminante”[8] al lui Antim.

De-a lungul vremii, opera sa omiletică s-a bucurat de aprecieri elogioase, între care amintim cele afirmate de Mihail Sadoveanu, anume că Antim a instrumentat limba română „poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor ţării”[9].

Dar şi consideraţiile demne de luat în seamă ale lui G. Călinescu, având în vedere opţiunea sa pentru hegemonia criteriului estetic, chiar şi în cazul literaturii vechi, către care priveşte, de multe ori, cu un „ochi de estet” rece şi sever. Faţă de didahiile antimiene are însă o pornire de entuziasm, declarând: „Cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim”[10] şi „Didahiile rămân şi azi vii”[11]; iar autorul lor este considerat „un orator excelent şi un stilist desăvârşit”[12].

Mai mult, „lectura Didahiilor îl indică pe mitropolitul lui Brâncoveanu ca iniţiator al elocvenţei sacre. (…) Opera lui Antim se constituie ca o demonstraţie a capacităţii plastice a limbii române, făcute păturii boiereşti de către un străin. (…) Lucrările sale predicatoriale sunt extraordinare ca substanţă stilistică”[13], ele reprezentând „actul de naştere al discursului românesc”[14].

Societatea românească nu era însă nepregătită sau lipsită de gustul pentru o predică „modernă” – în raport cu cerinţele vremii –, dovadă fiind şi traducerea şi tipărirea în româneşte, cu ceva timp înainte (în 1678), la cererea lui Varlaam, Mitropolit al Ungrovlahiei între 1672-1679, a colecţiei de predici intitulată Cheia înţelesului – carte însoţită şi de un mic tratat de ars predicandi –, aparţinând lui Ioannikie Haleatovski[15]. Ucenicul lui Antim, Mihai Ştefanovici, în Chiriacodromion-ul pe care îl va tipări la Bălgrad (1699), selectează şi câteva din aceste omilii, pe care le tipăreşte alături de cazaniile lui Varlaam, în acest volum[16].

Antim Ivireanul a scris o superbă operă omiletică având conştiinţă auctorială, chiar dacă natura religioasă a textelor sale nu permite „originalitate”, în sensul în care acest termen este acceptat de literatura modernă şi postmodernă.

„Originalitatea scrierilor oratorice ale lui Antim, originalitatea efortului său creator, trebuie abordate şi definite în termenii acelei epoci şi, mai ales, ai codului auctorial ce reglementa atunci alcătuirea textului. Literatul din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea nu dispreţuia invenţia, dar pentru el acest concept însemna adesea izvodire, adică aranjarea şi înlănţuirea (particulare, fireşte) fragmentelor pe care le compila din felurite izvoare. În acest plan, operele atât de personale ale lui Antim, autor ce a apelat din plin la scrierile clasicilor oratoriei bizantine şi la operele tâlcuitorilor acestora, acced către un nivel ce poate conferi mitropolitului cărturar statutul unui producător de literatură de sine stătător[17].

În capitolul ce urmează vom avea în vedere, pe larg, contribuţia lui Antim Ivireanul, la formarea limbii moderne de cult, precum şi locul şi rolul său, din perspectivă diacronică, în naţionalizarea cultului, ca un ultim subiect esenţial de abordat, mai înainte de a trece la o analiză acrivică a operei sale.

Vom studia, în consecinţă, tot în această secţiune care se ocupă cu activitatea lui Antim, şi rezultatele fericite ale efortului său ca traducător al cărţilor bisericeşti şi creator al limbii de cult – şi, implicit, al limbii române culte, ce îşi trage seva din „limba vechilor cazanii” – pentru ca, în ultima secţiune a acestei lucrări, ce va trata opera antimiană, să facem referire numai la lucrările originale ale acestui mare scriitor, creator de limbă românească şi un clasic, am putea spune, al literaturii române.


[1] Idem, p. 203.

[2] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 174.

[3] A se vedea, în traducerea lui C. Erbiceanu, Cuvânt panegiric la cel întocmai cu Apostolii Marele Constantin, compus de Ştefan Brâncoveanu… (în rev. Biserica Ortodoxă Română, XV (1891-1892), p. 298-304), Cuvânt panegiric la Ştefan, întâiul Martir al lui Christos, compus de Ştefan… (Idem, p. 305-306), Cuvânt panegiric la prea mărita Adormire a Născătoarei de Dumnezeu pururea Fecioară, compus de Ştefan… (Idem, p. 307-316) şi Cuvântare la Patima cea lumei mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu-Omului, (…) pronunţat de Radu… (Idem, p. 317-323).

[4] Pr. Conf. Al. I. Ciurea, art. cit., p. 779.

[5] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 89.

[6] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 193.

[7] Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, op. cit., p. 194-195.

[8] Florin Faifer, Antim Ivireanul, Didahii, Postfaţă şi bibliografie de Florin Faifer, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, p. 229.

[9] Mihail Sadoveanu, Limba povestirilor istorice, comunicare făcută la Academia R.P.R., publicată în rev. Contemporanul, nr.6/ 346 din 11 febr. 1955, p. 3.

[10] G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediţie nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 12.

[11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Eugen Negrici, Antim Ivireanul. Logos şi personalitate, Ed. Du Style, Bucureşti, 1997, p. 7.

[14] Ibidem.

[15] Vezi Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 361-372.

[16] Cf. Idem, p. 361. [17] Idem, p. 374.

Arhimandritul Eufrosin Poteca: Scrieri filosofice

Eufrosin Poteca, Scrieri filosofice, ed. critică, text stabilit, studiu introd., note și bibliografie de Adrian Michiduță, în col. Biblioteca de filosofie românească, Ed. Aius, Craiova, 2008, 380 p.

***

Arhim. Eufrosin Poteca a trăit între 1786-1858, cf. p. 5, adormind la 10 decembrie 1858, la Mănăstirea Gura Motrului, la vârsta de 72 de ani[1].

Și în lucrarea de față s-au tipărit cele două cursuri de filosofie ale Părintelui Eufrosin, dintre anii 1825-1832, ținute la Școala Sfântul Sava din București, cât și pagini autobiografice, p. 5. Și, pentru prima oară, s-au editat, necenzurate, Însemnările autobiografice. Ideile faptelor mele pă anul 1828 până la aprilie 1829, p. 5. Pentru că în 1943, când filosoful C. Rădulescu-Motru a publicat această scriere a lui Poteca, „Academia Româ a intervenit cerându-i expres să cenzureze paginile în care călugărul Eufrosin Poteca povestește iubirea lui cu unguroaica Cati dintr-o casă de toleranță de la Budapesta”, p. 5.

Dr. Adrian Michiduță a găsit manuscrisul românesc 1564 din arhiva lui Motru și paginile cenzurate din manuscris sunt paginile 43-48, cf. p. 6.

Iar cartea de față este „un omagiu adus lui Eufrosin Poteca la împlinirea a 150 de ani de la moartea sa”, p. 7.

Studiul lui Adrian Michiduță e între p. 9-43 și poartă titlul Filosofia lui Eufrosin Poteca. Având ca motou spusa lui Ion Zamfirescu, că Poteca a fost „un popularizator și un entuziast al ideilor filosofice” și nu „un gânditor original”, p. 9.

Gheorghe Lazăr a fost profesor la Școala Sfântul Sava din București între 1818-1822, timp de 4 ani de zile, și pentru el profesoratul era „o chemare”, p. 10.

Și Gheorghe Lazăr a predat Filosofia și Matematica la Sfântul Sava, p. 10, pentru că studiase filosofia la Viena, p. 10. I. Eliade Rădulescu a fost elevul lui Gheorghe Lazăr, p. 11, iar Gheorghe Lazăr l-a introdus pe Kant la Colegiul Sfântul Sava din București, p. 11.

Părintele Eufrosin Poteca s-a născut în 1786 în satul Nucșoara, plaiul Telejăn, din Prahova, iar părinții lui erau muncitori plugari, p. 13. Numele său de mirean era Radu, iar pe tatăl său îl chema Dimitrie Poteca, pe când, pe mama lui, o chema Polixenia, p. 13.

Radu Poteca devine Monah în 1806, la Mănăstirea Neamț și primește numele de Eufrosin, p. 14. Devine Ierodiacon pe 28 martie 1809 și pe 21 ianuarie 1813 Ieromonah la Paraclisul Mitropoliei din București, p. 14. În 1818, inginerul Gheorghe Lazăr îl cheamă la Școala Sfântul Sava pentru a preda Cursul de Geografie și Cursul de Religiune, p. 14.

În martie 1820 e trimis la studii, la Pisa, în Italia, dimpreună cu Constantin Murariu, Ion Pandele și Simion Marcovici, p. 14. În Italia, Părintele Eufrosin Poteca studiază Filosofia, Teologia, Dreptul, Istoria, Astronomia, Geografia și altele, p. 14-15.

Din 12 septembrie 1823, cei 4 au fost trimiși la Paris, Poteca stând la Paris între 1823-1825, unde studiază Filosofia, Teologia, Istoria, Științele exacte, Limbile clasice și moderne, p. 15.

Gheorghe Lazăr îl aduce la catedra de filosofie pe Poteca, din anul 1825, Poteca preferându-l pe J. J. Rousseau, p. 15-16. Și Părintele Eufrosin Poteca „stăpânea temeinic problemele filosofiei timpului [său], era un spirit critic și un vorbitor cu resurse variate și plin de patos”, p. 16.

Și pentru că nu avea manual de filosofie, el traduce cărți teologice, prima traducere din limba greacă fiind o carte teologică a lui Dimitrie Darvari Macedoneanul, p. 16-17. Și în prefața acestei traduceri, Părintele Eufrosin spune că limba română este „una din fetele limbii latinești”, p. 17.

În 1826, Poteca tipărește la București Cuvinte panegirice și moralnice, p. 18. În septembrie 1828 publică Filosofia cuvântului și a năravurilor, iar în 1832 Enhirid[ion], p. 18-19.

Din 1846 devine cenzorul cărților la Mitropolia din București, p. 21. În 1830 devine Arhimandrit, p. 22 și este Egumen (în greacă cuvântul este Igumenos [Ηγούμενος][2]) al Mănăstirii Gura-Motrului, în jud. Mehedinți, între 1832-1858, p. 22. Postul său de profesor de Filosofie, de la Sfântul Sava, a rămas 10 ani vacant, până în 1842, când a fost ocupat de August Treboniu Laurian, p. 22, pseudonimul lui Augustin Trifan[3].

Ca „patriot adevărat, Eufrosin Poteca a militat pentru luminarea poporului prin carte și înlăturarea nedreptăților sociale”, p. 24.

Din n. 20, p. 24, aflăm că se numea Eufrosin Dimitrie Poteca.

Moare la 72 de ani de „boala nădufului” și a fost înmormântat sub streașina din dreapta a Bisericii Mănăstirii din Gura Motrului[4], p. 24.

De la Serafim, Iconomul Mănăstirii, aflăm că Părintele Eufrosin Poteca a murit într-o zi de miercuri, la ora 14, după o boală foarte grea de 6 săptămâni. Și a fost îngropat într-o zi de vineri, dimineața, p. 25.

Radu Popescu, secretarul personal al Părintelui Eufrosin, a rostit predica la Înmormântare, p. 25. Iar pe piatra mormântului, din marmură, s-a cioplit un epitaf scris de Ion Heliade Rădulescu: „Aici cu trupul zace/ Eufrosin Cuviosul./ Cu sufletul e-n ceruri,/ Cu mintea-n cele scrise./ Cu numele în școale,/ In inima Junimei./ Te bucură Eufrosin/ Potecile biruinței/ Înguste și spinoase/ Știuși a le străbate,/ A-i onorat viața de Preot, de Profesor/ D-Apostol al lui Hristos!”, p. 25-26.

Însă, conform lui Gh. Adamescu-Lazăr, „Poteca și Laurian vor fi totdeauna amintiți…fiindcă ei, prin cărțile lor românești, au făcut primii pași pentru stabilirea terminologiei științifice și a limbajului filosofic”, p. 26.

Căci Eufrosin Poteca a fost „primul profesor de Filosofie” al României, p. 26.

Poteca, spune Michiduță, a fost influențat de Bossuet[5], p. 26.

Între p. 45-51 avem o prelegere a lui Motru rostită la ședința din 12 februarie 1943 a Academiei Române, p. 45. Editorul cărții a preluat-o din Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii literare, seria a III-a, tomul al XII-lea, mem. 2, cf. p. 44.

Și Motru spune despre Poteca că „a dus o viață de filosof singuratic”, p. 49, și „n-a făcut parte din niciun partid și poate nici prieteni sinceri n-a avut”, p. 49. Iar Sinodul de la București l-a ținut departe, pentru ca să nu fie hirotonit Episcop, Episcopii aleși la Râmnic, Argeș și Buzău fiind „cu mult inferiori lui”, p. 51.

Însemnările sale autobiografice încep în p. 53 și sunt în nr. de 7, cf. p. 53.  Și aici ne spune că a fost îndrăgostit de o tânără de 15 ani, p. 55. El a avut numai surori, p. 56. Însemnările le scria la vârsta de 41 de ani, p. 56.

În p. 61 ne spune cum i-a stricat predica ÎPS Grigorie, pe care Poteca îl considera plin de „varvarie [barbarie, asprime]”, p. 62.

Vin rușii, în București, pe la Colintina, p. 73. Scria Peșta în loc de Pesta, p. 77. Amintește de podul Calicilor, p. 81.

„o jale nespusă”, p. 81; amintește de PS Vasile Moga, p. 83. Nu știa germana sau ungara…și ar fi vrut să le cunoască „ca să pociu vorbi cu fetele, care mi era[u] foarte dragi”, p. 84. În p. 85 începe să vorbească despre cum s-a îndrăgostit de „ungareză”, de unguroaica care se numea Anina.

În p. 90-91, Părintele Eufrosin Poteca vorbește în mod voalat despre cum s-a culcat cu  prostituata Cati, care avea 18 ani. Era „tânără și frumoasă ca o floare, avea și un temperament ceresc, cu totul după gustul mieu. Din gură pare că-i curgea miere și lapte. La despărțire ea nu-mi ceru nimic; precum obicinuiesc [curvele] cele de obște, eu iarăș gândind că era nobil, îi lăsaiu puțin oarece ca să dea la ceia ce păzea casa aceia [de toleranță]”, p. 91. Însă, în loc să simtă mustrări de conștiință pentru păcatul său, Părintele Eufrosin ne spune: „eram plin de bucurie, plin de Duh și de plăcere, nu mă săturam de citit și de scris. Și încă mai înainte de această întâmplare cu o săptămână fusesem bolnav: întâlnirea ei îmi goni toată boala și toată durerea, pentru care nu știam cum mai bine să mulțămesc lui Dumnezeu”, p. 91.

După 5 zile o vizitează din nou pe Cati, p. 91. Însă Cati se îmbolnăvește, p. 92. Însă în p. 93 își vine în fire: „degrab am văzut greșala mea de a mă supune acelei fete împătimit de dragostea ei; dar știind că nu voiu să rămâiu multă vreme în Peșta [Pesta = Budapesta], am voit să învăț mai bine patima amorului, ca știind eu prin [în]cercare, să pociu vreodată a îndrepta și pre alții”, p. 93-94.

Însă, între timp, a diortosit o carte, a citit două în franceză, a început să învețe gramatica germană, audia un profesor universitar de Filosofie, p. 95. Considera universitatea din Pesta mult mai bună decât cea din Pisa, p. 95, iar în Pesta erau catolici, evanghelici (luterani și calvini), ortodocși și uniți cu romano-catolicii, p. 96. Și însemnările intime se termină în p. 97, semnându-le în „Peșta, pe 4 aprilie 1829, stil nou”, p. 97, ca „Evfrosin Ierom[onah] Poteca”, p. 97.

Începând cu p. 99, editorul cărții include cartea lui Ion Vîrtosu, Pagini din autobiografia lui Efrosin Poteca, publicată la Tipografia Cărților Bisericești, din București, în 1937, cf. p. 98.

E vorba de anii 1846-1851 ai Părintelui Eufrosin și paginile autobiografice sunt incluse în manuscrisul 18, din colecția lui M. Gaster, din Biblioteca Academiei Române, p. 98. Aflăm dintr-o însemnare a Părintelui Eufrosin că știa română, greacă, latină, italiană și franceză și că a studiat Gramatică, Geografie, Istorie, Logică, Morală, Filosofie, Drept și Teologie, p. 99.

Paginile autobiografice sunt de pe la vârsta de 60 de ani, p. 100. Poteca era rusofil, p. 100, n-a privit cu simpatie revoluția de la 1848, p. 101, Regulamentul organic a adus dări împovărătoare pentru români, p. 101.

Însemnările autobiografice, editate de Ion Vîrtosu, încep în p. 102. A făcut 20 de băi calde cu tărâțe de grâu și săpun și bea un medicament format din zer scos din lapte fiert, peste care amesteca cicoare, păpădie, dreagaveiu [dragavei] și coada șoricelului, p. 104. Bea acest medicament dimineața și avea 3 ieșiri la veceu, după care bea cafea cu lapte, p. 104-105.

Pe 23 martie 1848, în zi de Paști, a fost un mare incendiu în București, care „a mistuit la 3.000 [de] case, multe hanuri și multe biserici”, p. 105. Și incendiul a pornit de la un fiu de boier, care a tras cu pistolul pe timp de „vânt furios”, p. 105.

Vine Soliman Pașa la București, cu mulțime de turci, în timp ce prințul Gheorghe Bibescu fugise la Brașov, p. 110. Iar când a venit generalul Liders cu 14 mii de ruși, școlile au rămas închise, pentru că se căutau preoții și profesorii revoluționari, p. 112.

În 1849, toate Episcopiile erau vacante, p. 113, iar Părintele Eufrosin era trimis la „15 poște departe de București”, la Mănăstirea Motrului, p. 113.

Rușii merg în Transilvania, pentru că ungurii făcuseră „multe cruzimi asupra Rumânilor și Sașilor ce rămăseseră credincioși, supuși la înpăratul Austrii”, p. 114.

În iunie 1848, Părintele Eufrosin spune că a fost bolnav de holeră, p. 119. Și tot în p. 119 amintește de pitarul Sache de la Mitropolia din București. Eu am avut un câine mic, negru, care se numea Sache…și care a trăit alături de o cățelușă, tot de talie mică, numită Lola.

La 1848, Părintele Eufrosin avea 6.000 de galbeni, p. 119. Și banii i-au fost furați, crede el, de pitarul Sache, care era boier, p. 119.

Părintele Eufrosin a fost chemat la București pentru alegerea noilor Episcopi. Alegerea a avut loc pe 14 septembrie 1850 și atunci au fost aleși PS Nifon pentru Râmnic, Sfântul Calinic Cernicanul pentru  Buzău și Climent Găiseanul pentru Argeș, p. 128. Pe 15 septembrie 1850 au fost aleși Nifon ca Mitropolit, întărit de voievod, Sfântul Calinic pentru Râmnic și Climent pentru Argeș, p. 128-129. Iar pe Filoteu pentru Buzău, p. 129.

Și Efrosin Poteca a fost atunci candidat pentru a fi hirotonit Episcop, dar „nici măcar o bilă”, p. 129,  nu a fost pentru el, adică nu l-a votat nimeni.  Însă, spune el, „dar nici eu nu făgăduisem la nimeni nimic, nici măcar nu mă rugasem de cineva să mă aleagă, căci sunt prea trecut în vârstă, și aici nu sunt așa plăcut, mai ales la călugări”, p. 129.

Și, deși Eufrosin Poteca era cel mai propriu pentru a fi ales Episcop, ne spune el cu amărăciune, „s-au ales alții, cei mai sus pomeniți, carii nu s-au străduit a învăța nici carte rumânească bine, necum altceva, afară de părintele Nifon, carele a cetit ceva franțuzește și grecește din limba vorbitoare”, p. 129.

Confesiunile sale se sfârșesc în p. 130, spunând că unul dintre Episcopii aleși este schimnic și că nu putea fi ales Episcop. Cred că se referă la Sfântul Calinic Cernicanul. Confesiunile le-a semnat pe 16 februarie 1851, p. 130.

Odată cu p. 131 încep discursurile și cuvântările filosofice. Citează din Bacon, p. 132-133.

 „Filosof este cine iubește și cercetează adevărul și dreptatea lucrurilor”, p. 146. Folosește estime pentru existență, p. 146; pledează pentru scrisul în limba română, p. 148; îi zice Ciceron lui Cicero, p. 149; spune sistemi pentru sisteme, p. 152.

Părintele Eufrosin îi considera pe români „strănepoții romanilor”, p. 176. Și spunea că poporul român e un popor „blagoslovit…întemeiat pre legea Evangheliei, care este cuvântul adevărului, al dreptății și al dragostei”, p. 176.

După pascalia Bisericii, de la facerea lumii și până la nașterea Domnului au fost 5.508 ani, p. 208.

Părintele Eufrosin Poteca a folosit sintagma „ființă triipostatică”, p. 212, 214. Dar folosea forma ecsterne pentru externe, p. 216. Folosea și adjectivul dogmatică. În sintagma „filosofia dogmatică”, p. 219.

filosofia, p. 222;  evreesc, p. 223; egiptenii antici s-au ocupat cu geometria și cu filosofia, p. 225; ghiauri înseamnă magi, p. 227; Manuil Kant, p. 270.

Din p. 275 avem o carte a lui Motru dedicată lui Poteca: Catehismul mititel al lui Eufrosin Poteca, publicată în 1940, cf. p. 274. Ea cuprinde un manuscris de 38 de pagini, scris de Părintele Eufrosin, care astăzi se află la BAR. Și cele 38 de pagini au titlul: Catehismul deplin, cuprinzând dogmele și tainele Bisericii Răsăritului, pentru învățătura pruncilor, alcătuit în București la 1833, cf. p. 275.

După prefața lui Motru, Catehismul Părintelui Eufrosin pentru copii începe din p. 284 a cărții. Și el are 12 capitole, p. 284-285, copiii fiind învățați despre existența, firea și cinstirea lui Dumnezeu, despre credința evanghelică, despre Preasfânta Treime, p. 284, despre cele 10 porunci, despre cele 7 Taine bisericești, despre Biserica Răsăritului/ Ortodoxă, despre învierea morților, despre Rugăciunea domnească (Tatăl nostru…), despre cele două porunci evanghelice și despre legea creștinească și împlinirea ei, p. 285.

Între p. 288-289 avem Crezul Bisericii. Și spune procede în loc de purcede, p. 289.

Rugăciunea domnească: textul și comentariu în p. 299-301.

hristiani pentru creștini, p. 306; preotesile pentru preotesele, p. 315; folosea adesea norod pentru popor, p. 322; marturul pentru martorul, p. 329.

Testamentul Părintelui Eufrosin Poteca e între p. 336-339. Și-a făcut testamentul când era trecut de 70 de ani, p. 336. A lăsat în urma sa 4.000 de galbeni și cărți catalogate pentru Colegiul Național Sfântul Sava din București, cf. p. 337-338. Hainele le-a împărțit monahilor din Mănăstirea sa, p. 338-339. Încă 100 de galbeni i-a dat pentru școala din satul Gura-Motrului și tot 100 pentru școala din satul Nucșoara, satul său natal, p. 339. Și-a semnat testamentul pe 10 decembrie 1856 și l-a iscălit ca arhimandrit, p. 339.

Boala de care a suferit Părintele Eufrosin: năduful sau astmul bronhic, p. 340.

Între p. 342-347 avem lisa cărților rămase de la el, care erau în română, greacă, latină, franceză și italiană. Între p. 348-362, autorul a prezentat sursele cărții sale. De unde a preluat fiecare text cuprins în cartea sa. Așa cum ar trebui să facă orice cercetător și editor de carte care vrea să fie respectat ca atare. Eu aș fi pus detaliile despre textele sursă la prima notă de subsol a fiecărei secțiuni în parte. Pentru că așa e corect! Cititorul trebuie să vadă imediat de unde ai preluat textul sau de unde l-ai tradus și nu să caute la spatele cărții după astfel de detalii neapărate.

Între p. 363-376 avem bibliografia scrierilor lui Eufrosin Poteca. Da, avem nevoie de astfel de cărți, ca cea de față! Munca de cercetare trebuie pusă în prim-plan și aruncată la coș impostura.


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Eufrosin_Poteca.

[2] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/ηγούμενος.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/August_Treboniu_Laurian.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Gura_Motrului.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Jacques-Bénigne_Bossuet.