Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a.

***

Suntem însă întru totul de acord că Antim a predicat mai mult, în toată viaţa sa, o dovadă fiind şi aceia că, într-una din predicile la Duminica Floriilor, acesta se referă şi la învăţătura ce am făcut în a dooa duminecă a postului [1], „or, nu ni s-a păstrat nicio didahie rostită de Antim la Duminica slăbănogului”[2].

Am putea chiar să considerăm, în lumina acestei afirmaţii, că mitropolitul a predicat în fiecare duminică a Postului Mare, din moment ce atrăgea atenţia asupra unei cuvântări dintr-o posibilă serie care, cel mai probabil, se constituia într-o succesiune de învăţături cu o mare corespondenţă logică între ele.

Domnitorul ţării a fost prezent la zece din cele douăzeci şi nouă de predici expuse de Antim şi acest lucru nu trebuie să mire pe nimeni, întrucât, la acea vreme, existau predicatori ai curţii, care rosteau omilii în paraclisul palatului domnesc, iar Constantin Brâncoveanu, de exemplu, i-a avut în această funcţie pe Gheorghe Maiota şi, ulterior, pe Ioan Avramie.

De origine grecească, aceştia predicau, cum era şi firesc, în limba greacă, într-o ţară în care cultura elină, dar mai ales cea bizantină erau la mare preţuire, greaca impunându-se şi la noi ca limbă a Ortodoxiei, în locul slavonei care, tradiţional, se mai regăsea doar în cărţile de cult şi nici acolo pentru mult timp.

Tot în limba greacă predicau însă toţi marii oaspeţi, ierarhi şi teologi, care vizitau Ţara Românească sau poposeau un timp mai îndelungat la curtea primitoare a voievodului Brâncoveanu. Semnificativ este faptul că, în aceste condiţii, deşi Antim Ivireanul cunoştea perfect această limbă, a preferat să-şi însuşească uimitor de bine limba românească şi să predice în română, chiar dacă erau de faţă înalţi ierarhi şi învăţaţi străini, cum s-a întâmplat la ridicarea sa în treapta de mitropolit, dar, cu siguranţă, şi la alte sărbători mari.

Pe lângă patriarhii Ierusalimului sau ai Alexandriei, care au locuit, uneori, mult timp la Bucureşti, rosteau omilii vestiţii profesori greci de la Academia Domnească, ca Sevastos Kiminitis, Panaiot Sinopeus, Ioan Comnen, Gheorghe din Trebizonda, Ioan Cariofil, etc., Antim tipărind unele din predicile panegirice ale acestora, precum şi pe cele ale fiilor domnitorului, Ştefan şi Radu Brâncoveanu.

În opinia unor exegeţi, „este ciudat că Antim, care tipărise panegiricele copiilor lui Brâncoveanu, Ştefan şi Radu [[3]], în greceşte, şi care avea la îndemână posibilităţi tipografice destul de întinse, să nu fi găsit vreme, sau să nu fi găsit că este necesar să-şi publice această valoroasă lucrare [Didahiile], fruct copt al meditaţiilor şi strânsurii sale de albină harnică. (…) Poate sfârşitul vieţii sale, cu totul neaşteptat, i-a curmat intenţia ce o va fi avut de a da la tipar Didahiile, după ce le-ar mai fi perfecţionat şi înmulţit numărul”[4]. Este foarte posibil să fie un gând adevărat.

„Cu siguranţă că îşi pregătea şi îşi scria în prealabil didahiile”[5] şi apoi le rostea cu multă căldură şi cu mare vervă, de cele mai multe ori în faţa unei mulţimi din care făceau parte şi personalităţi de seamă ale vieţii teologice, culturale şi politice a ţării. Unii – precum Ştrempel – şi-au pus problema posibilei prezenţe a unor tahigrafi, care să noteze didahiile în timp ce se rosteau, dar această soluţie a părut puţin credibilă şi s-a considerat mult mai veridică ipoteza că „Antim şi-a pregătit predicile pe îndelete, le-a reţinut şi le-a pronunţat după toate regulile retoricii, pe care o stăpânea în mod desăvârşit”[6].

Didahiile lui Antim, în afară de cea de la întronizarea sa în scaunul mitropolitan, cuprind teme diverse, şi anume: trei sunt predici la Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos – adică la Schimbarea la Faţă –‚ două sunt la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, două la Duminica lăsatului (sec) de brânză, două cazanii la Sfântul Nicolae, alte două la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cinci la Duminica Floriilor, două la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, două la Sfântul şi marele Mucenic Dimitrie şi câte una după cum urmează: la Duminica vameşului, la Streteniia Domnului nostru Iisus Hristos – adică la Întâmpinarea Domnului –‚ la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la Bogoiavlenie (Bobotează), la Obrezaniia lui Hristos (Tăierea împrejur), la Săborul Sfinţilor Îngeri – în total opt predici cu subiect unic în Didahii.

Fiecare predică este însă, în felul ei, unică. Nu există două predici, cu aceeaşi temă, care să se asemene. Esenţial este şi faptul că „limba lui Antim Ivireanul… impresionează prin claritate, prin expunere curgătoare, prin naturaleţe. Spre deosebire de Dosoftei, Antim nu se lasă furat, decât foarte rar, de sintaxa şi de lexicul izvoarelor greceşti (sau slavone) pe care le foloseşte. Datorită acestor calităţi, el poate fi numit, pe drept cuvânt, ctitor al limbii liturgice româneşti şi unul dintre întemeietorii oratoriei religioase la români”[7].

Prin urmare, există, după cum am văzut, didahii la praznice împărăteşti, la sărbătorile Maicii Domnului şi ale Sfinţilor şi predici duminicale, mai mult, avem de-a face, în acest volum, cu întreaga gamă a acestei specii oratorice, întrucât putem deosebi, între acestea, predici sintetice, analitice, pareneze şi panegirice, la care se adaugă şi omiliile funebre.

Antim Ivireanul reprezintă, în literatura noastră, prin opera sa predicatorială, „hotarul” Cazaniilor vechi, demersul său oratoric conducând la autohtonizarea şi naţionalizarea predicii şi la modernizarea ei, prin aceea că a renunţat la expunerea unor învăţături general valabile, particularizând forma şi mesajul fiecărei didahii în funcţie de specificul vremii sale.

În acelaşi timp, a depăşit „moda” predicii greceşti, demonstrând că şi limba română este capabilă de subtilităţi lingvistice, de perfecţiune stilistică şi retorică, de exprimarea într-un grad foarte înalt a unor ample valenţe, intrinseci, poetice şi literare, teologice sau filosofice.

„Lăsând impresia spontaneităţii, care, de altfel, îşi are verva ei, ele [didahiile] sunt rostuite cu o competentă cunoaştere a unor canoane, dar s-au detaşat de corsetul strâmt al omiliei impersonale (…) Aproape nimic rigid şi trudnic în discursul viu, cu suavităţi curate şi descărcări fulminante”[8] al lui Antim.

De-a lungul vremii, opera sa omiletică s-a bucurat de aprecieri elogioase, între care amintim cele afirmate de Mihail Sadoveanu, anume că Antim a instrumentat limba română „poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor ţării”[9].

Dar şi consideraţiile demne de luat în seamă ale lui G. Călinescu, având în vedere opţiunea sa pentru hegemonia criteriului estetic, chiar şi în cazul literaturii vechi, către care priveşte, de multe ori, cu un „ochi de estet” rece şi sever. Faţă de didahiile antimiene are însă o pornire de entuziasm, declarând: „Cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim”[10] şi „Didahiile rămân şi azi vii”[11]; iar autorul lor este considerat „un orator excelent şi un stilist desăvârşit”[12].

Mai mult, „lectura Didahiilor îl indică pe mitropolitul lui Brâncoveanu ca iniţiator al elocvenţei sacre. (…) Opera lui Antim se constituie ca o demonstraţie a capacităţii plastice a limbii române, făcute păturii boiereşti de către un străin. (…) Lucrările sale predicatoriale sunt extraordinare ca substanţă stilistică”[13], ele reprezentând „actul de naştere al discursului românesc”[14].

Societatea românească nu era însă nepregătită sau lipsită de gustul pentru o predică „modernă” – în raport cu cerinţele vremii –, dovadă fiind şi traducerea şi tipărirea în româneşte, cu ceva timp înainte (în 1678), la cererea lui Varlaam, Mitropolit al Ungrovlahiei între 1672-1679, a colecţiei de predici intitulată Cheia înţelesului – carte însoţită şi de un mic tratat de ars predicandi –, aparţinând lui Ioannikie Haleatovski[15]. Ucenicul lui Antim, Mihai Ştefanovici, în Chiriacodromion-ul pe care îl va tipări la Bălgrad (1699), selectează şi câteva din aceste omilii, pe care le tipăreşte alături de cazaniile lui Varlaam, în acest volum[16].

Antim Ivireanul a scris o superbă operă omiletică având conştiinţă auctorială, chiar dacă natura religioasă a textelor sale nu permite „originalitate”, în sensul în care acest termen este acceptat de literatura modernă şi postmodernă.

„Originalitatea scrierilor oratorice ale lui Antim, originalitatea efortului său creator, trebuie abordate şi definite în termenii acelei epoci şi, mai ales, ai codului auctorial ce reglementa atunci alcătuirea textului. Literatul din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea nu dispreţuia invenţia, dar pentru el acest concept însemna adesea izvodire, adică aranjarea şi înlănţuirea (particulare, fireşte) fragmentelor pe care le compila din felurite izvoare. În acest plan, operele atât de personale ale lui Antim, autor ce a apelat din plin la scrierile clasicilor oratoriei bizantine şi la operele tâlcuitorilor acestora, acced către un nivel ce poate conferi mitropolitului cărturar statutul unui producător de literatură de sine stătător[17].

În capitolul ce urmează vom avea în vedere, pe larg, contribuţia lui Antim Ivireanul, la formarea limbii moderne de cult, precum şi locul şi rolul său, din perspectivă diacronică, în naţionalizarea cultului, ca un ultim subiect esenţial de abordat, mai înainte de a trece la o analiză acrivică a operei sale.

Vom studia, în consecinţă, tot în această secţiune care se ocupă cu activitatea lui Antim, şi rezultatele fericite ale efortului său ca traducător al cărţilor bisericeşti şi creator al limbii de cult – şi, implicit, al limbii române culte, ce îşi trage seva din „limba vechilor cazanii” – pentru ca, în ultima secţiune a acestei lucrări, ce va trata opera antimiană, să facem referire numai la lucrările originale ale acestui mare scriitor, creator de limbă românească şi un clasic, am putea spune, al literaturii române.


[1] Idem, p. 203.

[2] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 174.

[3] A se vedea, în traducerea lui C. Erbiceanu, Cuvânt panegiric la cel întocmai cu Apostolii Marele Constantin, compus de Ştefan Brâncoveanu… (în rev. Biserica Ortodoxă Română, XV (1891-1892), p. 298-304), Cuvânt panegiric la Ştefan, întâiul Martir al lui Christos, compus de Ştefan… (Idem, p. 305-306), Cuvânt panegiric la prea mărita Adormire a Născătoarei de Dumnezeu pururea Fecioară, compus de Ştefan… (Idem, p. 307-316) şi Cuvântare la Patima cea lumei mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu-Omului, (…) pronunţat de Radu… (Idem, p. 317-323).

[4] Pr. Conf. Al. I. Ciurea, art. cit., p. 779.

[5] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 89.

[6] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 193.

[7] Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, op. cit., p. 194-195.

[8] Florin Faifer, Antim Ivireanul, Didahii, Postfaţă şi bibliografie de Florin Faifer, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, p. 229.

[9] Mihail Sadoveanu, Limba povestirilor istorice, comunicare făcută la Academia R.P.R., publicată în rev. Contemporanul, nr.6/ 346 din 11 febr. 1955, p. 3.

[10] G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediţie nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 12.

[11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Eugen Negrici, Antim Ivireanul. Logos şi personalitate, Ed. Du Style, Bucureşti, 1997, p. 7.

[14] Ibidem.

[15] Vezi Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 361-372.

[16] Cf. Idem, p. 361. [17] Idem, p. 374.

Did you like this? Share it: