Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a.

***

II. 6. Antim traducătorul și „epopeea” naționalizării cultului

Am lăsat la final acest subcapitol, deosebit de important din activitatea lui Antim Ivireanul, întrucât acest aspect este esenţial pentru cultura şi Biserica românească. Efortul lui Antim de introducere a serviciului divin, în limba română, în Biserica noastră, reprezintă o încununare a unei lucrări elaborate asiduu, începute mai de timpuriu, iniţiată, ca efort tipografic, de Coresi şi continuată de mitropolitul Dosoftei al Moldovei.

În consecinţă, am considerat că nu putem discuta defalcat despre această mare operă şi revoluţie săvârşită în sânul Bisericii, care se întinde pe durata a mai bine de trei veacuri, fără a obtura din imaginea de ansamblu a acestei realizări, în absenţa căreia nu se poate stabili cu obiectivitate locul şi rolul lui Antim Ivireanul în acest proces dificil şi evolutiv.

În istoria Bisericii Ortodoxe Române, procesul de naţionalizare a cultului a fost unul îndelungat, după cum am precizat anterior, întinzându-se pe durata mai multor secole, începând cel mai probabil din secolul al XV-lea (deşi nu avem dovezi documentare foarte concrete, această datare fiind considerată de către unii cercetători, fie ca prea timpurie, fie ca prea târzie), şi încheindu-se spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Se observă că avem în vedere numai al doilea mileniu al erei creştine, deoarece, pentru primul mileniu, datele cu privire la limba slujirii în Bisericile româneşti, nouă personal ne lipsesc cu desăvârşire.

Dacă poporul român s-a format ca entitate etnică şi religioasă unitară – ca popor latin şi creştin – până în secolul IV, atunci în ce limbă a citit Sfânta Scriptură şi a slujit Sfânta Liturghie până în secolul X, când s-ar fi introdus şi la noi alfabetul chirilic şi limba slavonă ca limbă de cult (ca să nu mai spun, în ce limbă a scris), în latină, greacă sau română? Ar fi cu totul hazardat să înaintăm ipoteza că s-au făcut traduceri (în mod sporadic sau programatic) în limba română înainte de recunoaşterea limbii slavone ca limbă sacră?

Sau cum de au avut cărturarii noştri din a doua jumătate a mileniului II, o conştiinţă atât de „aprigă” a latinităţii, dacă ea nu a fost întreţinută prin nimic de-a lungul secolelor? (De remarcat că prima atestare a cuvântului „român”, sub această formă latinizată, apare într-o tipăritură coresiană, şi anume în Palia de la Orăştie [Vechiul Testament], din 1582. [1])

Sunt întrebări  la care nu avem încă răspunsuri documentate şi nu se pot propune decât ipoteze, mai mult sau mai puţin întemeiate. A. Lambrior, A.D. Xenopol şi Al. Rosetti au considerat că românii au scris întotdeauna în limba lor[2].

După alte surse, „socotim foarte probabil că «poporul român a cântat în limba sa în biserică în mod neîntrerupt în continuarea unei tradiţii pe care o avem atestată încă din secolul al V-lea». Rânduiala cântării psalmilor şi a răspunsurilor îşi are rădăcina în statornicirile Sfinţilor Apostoli, iar în părţile noastre, Episcopul dac Sfântul Nicetas de Remesiana i-a dat un puternic avânt, potrivit mărturiei prietenului său, Episcopul Paulin de Nola, din Italia, care arată că el «folosea cântul liturgic pentru convertirea barbarilor la Hristos». (…) …şi un alt martir, preotul Montanus din Singidunum, daco-român, în clipa sfârşitului său, 304, se ruga astfel: «Doamne Iisuse Hristoase, Care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele solilor Tăi Montanus şi Maxima (soţia lui), care pătimesc pentru numele Tău. Creşte, Doamne, şi apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii minţii văd, Doamne, cum în această lature de pământ se ridică un popor nou, care în limba romană slăveşte iubirea numelui Tău cel sfânt»”[3].

Un argument foarte întemeiat pentru existenţa unor texte scrise, în limba română, este tocmai „prezenţa unei terminologii de origine latină în textele româneşti din secolul al XVI-lea (care) probează că, de-a lungul întregului ev mediu, românilor nu le-au fost străine practicile scrisului şi ale cititului”[4].

Mai mult decât atât, „e greu de presupus că, în perioada anterioară pătrunderii liturghiei slavone (probabil în secolul al X-lea), preoţii de rit latin ai românilor oficiau slujbele religioase fără a se servi şi de unele texte scrise. Cuvintele de origine latină din sfera culturală („scrie”, „scriptă”, „scriptură”, „carte”, „a număra”) probează, aşadar, că, înaintea adoptării limbii slavone în biserică şi, totodată, a alfabetului chirilic, românii au cunoscut şi practicat scrierea, desigur în limba latină şi cu alfabet latin”[5].

De aceeaşi părere au fost, mai înainte, D. Onciul („Până la încreştinarea bulgarilor, românii avură în Biserică limba latină de la care ne-a rămas terminologia de origine romană”[6]) şi A. D. Xenopol („Înainte de creştinismul bulgar, la români era creştinismul român”[7]).

Ştefan Lupşa vorbea chiar de existenţa unui scris latin literar[8], la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, căci nu numai Sfântul Niceta de Remesiana (387-420) „ci şi episcopul Victorin de Poetovio (Pettau în Stiria, partea cea mai apuseană, locuită de traci), ucis de păgâni la 304, treceau şi prelucrau în latineşte opere exegetice ale unor scriitori greci”[9].

Vasile Grecu era de părere că „noi am primit creştinismul în formă romană şi am stat în primele veacuri ale creştinismului sub sfera de influenţă a Romei. Câtă vreme la începuturile noastre de neam am fost orientaţi bisericeşte spre Roma, de bună seamă că se liturghisea la noi în limba latină bisericească. Mai târziu, când contactul cu Roma a devenit imposibil şi ne-am orientat din punct de vedere bisericesc către Bizanţ, de la această orientare şi până la ivirea mijlocirii slavone, oare, care a fost limba de slujbă bisericească la noi? Latina bisericească? Românească, aşa cum era ea atunci? Grecească? Evident că numai unul din aceste trei cazuri e posibil! Care? Nu putem şti”[10].

Întorcându-ne la perioada istorică pentru care avem date, trebuie să precizăm că procesul de naţionalizare a cultului a presupus două aspecte esenţiale: 1. traducerea acelor texte sau cărţi din Sfânta Scriptură folosite în timpul slujbelor (Evanghelia, Apostolul, Psaltirea); şi 2. traducerea în româneşte a cărţilor de slujbă propriu-zise, după care slujeşte preotul, ajutat de diacon (Liturghierul şi Molitfelnicul), la care se adaugă cele necesare stranei.

Traducerea cărţilor de slujbă propriu-zise a fost precedată de transpunerea în limba română a celorlalte cărţi fundamentale ale Bisericii şi anume Evanghelia (parte din Noul Testament), Apostolul (din Faptele Apostolilor şi din Epistole) şi Psaltirea, adesea însoţită de alte texte din Vechiul Testament. Vom cerceta, pe rând, aceste etape ale naţionalizării cultului.

De asemenea, în ce priveşte a doua etapă, cea a transpunerii Liturghierului, Molitfelnicului şi a celorlalte cărţi, necesare stranei, în româneşte, aceasta cunoaşte trei repere importante, şi anume momentul imprimării primelor cărţi de acest fel, de către Coresi, cel al traducerilor şi tipăriturilor lui Dosoftei şi cel asemănător, înfăptuit de Antim Ivireanul. Avem în vedere însă, că aceştia nu uită nici celelalte cărţi necesare cultului, pe care le retraduc sau le retipăresc.

II. 6. 1. Primele traduceri ale cărţilor sfinte folosite în cult

Cele mai vechi texte în româneşte sunt considerate, de unii cercetători, a fi textele rotacizante: Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană, Codicele Voroneţean şi Psaltirea Hurmuzachi,  adică tocmai Psaltirea şi Apostolul.

Dar nu numai cele mai vechi texte în româneşte, ci şi cele mai vechi manuscrise slavone, descoperite în bisericile şi mănăstirile noastre, şi care datează din secolele XIII-XIV, sunt un Apostol (din secolul XIII), un Octoih copiat în Moldova, un fragment de Evanghelie descoperit în Biserica din Râşnov (în Transilvania), un fragment din Noul Testament (având aceeaşi provenienţă) şi un Minei de la mănăstirea Neamţ[11], adică tot cărţile folosite în slujbă.

Existenţa acestor manuscrise, păstrarea lor până astăzi, demonstrează importanţa lor deosebită şi, probabil, îndelungatul exerciţiu de copiere a lor. Este evident că acestea erau cărţile esenţiale pentru Biserică şi de aceea este normal să ne gândim că ele au fost şi primele care au făcut obiectul unor traduceri în româneşte, în mod sporadic sau, dimpotrivă, conştient de necesitatea existenţei lor pentru credincioşi.

Textele rotacizante sunt copii datate în secolele XV-XVI (secolul XVI este mai degrabă acceptat ca perioadă a transcrierii lor, în urma ultimelor cercetări) – cu excepţia Psaltirii Hurmuzachi, ce este considerată de Candrea şi P.P. Panaitescu, un manuscris original al traducătorului din slavonă[12] –, ceea ce înseamnă că traducerea originală urcă în timp, până la o dată necunoscută. Este însă bine de precizat că cercetătorii nu s-au pus de acord în privinţa aspectelor legate de localizarea şi datarea celor mai vechi manuscrise româneşti, precum nici în privinţa altor aspecte de ordin filologic şi istoric.

În afară de textele rotacizante, mai există şi alte manuscrise vechi, din secolul al XVI-lea, cuprinzând textul Apostolului, şi anume Codicele Bratul (descoperit la Mănăstirea Suceviţa, dar bănuit a fi fost „copiat undeva în sud-estul Transilvaniei”[13]) şi Apostolul Iorga (din care s-au mai păstrat doar câteva foi).

De asemenea, este certă existenţa în Moldova, în prima jumătate a secolului, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, a unor traduceri româneşti ale Evangheliei şi Apostolului, nedescoperite, dar despre care avem informaţii printr-un document scris, şi anume scrisoarea învăţatului german Nicolas Pflüger, datată 11 martie 1532, în care se afirmă că „un oarecare doctor din Moldova, om în vârstă, care nu vorbeşte nemţeşte, ci latina şi polona, a venit la Wittemberg, ca să-l vadă şi să-l asculte pe Martin Luther, vrând să îngrijească de tipărirea celor patru Evanghelii şi a (epistolelor) lui Pavel, în limba română, polonă şi germană…”[14]. Ceea ce înseamnă că exista deja în Moldova la acea dată, traducerea acestor cărţi, pentru a fi oricând gata de tipar.

Se vorbeşte şi despre un alt Apostol românesc, într-o „notiţă în limba maghiară (Filep Olah Apostol Oláhul irt könyve az oláhok reformatiójára) inserată într-un catalog al cărţilor aflate în 1763 în biblioteca lui Dionisiu Banffi”[15], notiţă care s-ar traduce „Filip, Apostol românesc, carte scrisă în limba română…” referindu-se la Filip Moldoveanul şi care, în interpretarea lui I. Gheţie, ne aduce la cunoştinţă existenţa „unui exemplar al unei ediţii până acum necunoscute a Apostolului, tipărită la Sibiu, între 1544 şi 1550”[16].

În afară de aceste manuscrise şi de aceste tipărituri, despre care ştim numai din aluzii făcute în alte documente, avem un Apostol tipărit de Coresi sub numele de Lucrul apostolesc (Praxiul), în 1563.


[1] Cf. Ion Gheţie, Începuturile scrisului în limba română, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1974, p. 26.

[2] Cf. Idem, p. 9.

[3] Pr. Niculae N. Popescu, Preoţi de mir adormiţi întru Domnul, Bucureşti, 1942, apud Î. P. S. Teoctist, Arhiepiscop şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, în studiu introductiv la Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), ed. critică de N. A. Ursu, Iaşi, 1980, p. XXXII.

[4] Ion Gheţie, Al. Mareş, Originile scrisului în limba română, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 127.

[5] Idem, p. 128.

[6] Originea Principatelor române, Bucureşti, 1899, p.136, apud Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, ediţie, text stabilit, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Elion, Bucureşti, 2003, p. 244.

[7] A. D. Xenopol, Istoria românilor în Dacia Traiană, vol. I, p. 446 apud Ibidem.

[8] Ştefan Lupşa, Creştinismul românesc a fost întotdeauna cel ortodox, în rev. „Studii Teologice”, 1949, p. 814-838, apud Idem, p. 245.

[9] Ibidem, nota **.

[10] Vasile Grecu, Influenţa bizantină în literatura română, loc. cit., p. 365.

[11] Cf. P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1965, p. 20.

[12] Cf. Idem., p. 68.

[13] Ion Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 192.

[14] Apud P.P. Panaitescu, op. cit., p. 119-120.

[15] Ion Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 192.

[16] Ibidem.

Did you like this? Share it: