Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 22 septembrie 2016

Când știința e văzută la propriu

Pentru că știința omenească nu e o certitudine, ci o continuă căutare de a înțelege lumea și pe noi înșine.

Despre Dr. Alfred Rupert Sheldrake, vorbitorul nostru, aici.

Încă 4 Sfinți români vor fi canonizați pe 28 septembrie 2016

canonizati pe 28 septembrie 2016

Proclamarea solemnă a canonizării lor se va petrece la Râmnicu-Vâlcea, iar noii Sfinți români, care vor fi canonizați, vor fi Cuvioșii Părinți  Misail și Daniil de la Mănăstirea Turnu și Cuvioșii Părinți Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara. S-au publicat deja Slujbele, Viețile și Acatistele lor.

A se vedea:
Viața și Acatistul Sfinților Cuvioși Daniil și Misail de la Mănăstirea Turnu;
Slujba Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu;
Slujba Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara;
Viața și Acatistul Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara.

Predica ÎPS Serafim Joantă din data de 14 septembrie 2016

Predică la Duminica a 18-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

am decis pentru o perioadă anume, vom vedea cât va fi de lungă această perioadă, ca predicile mele să devină niște predici catehetice, uneori cu accente polemice, în care să răspund la diverse întrebări, acuze, insinuări, falsificări ale informației, iar spre finalul predicii să mă ocup și de Evanghelia zilei.

De ce am luat această decizie? Pentru că am văzut că e nevoie de răspunsuri punctuale sau elaborate la diverse probleme și nelămuriri ale oamenilor credincioși și nu numai. Neștiința, dar și răutatea celor care falsifică adevărul, m-au îndemnat să fac acest lucru: să predic pe subiectele zilei și nu, în mod strict, pe temele indicate de calendarul bisericesc.

Totodată, alături de aceste predici catehetice, pe care vreau să le încep azi, am inițiat de curând o nouă colecție teologică Teologie pentru azi, în care voi răspunde, în mod punctual, la diverse întrebări teologice. Pentru ca oamenii credincioși sau nu să conștientizeze faptul că un răspuns teologic la o întrebare teologică nu e „o joacă de copii”, nu e „ceva ușor”, nu e „la îndemâna oricui”, ci e o știință foarte complexă și profundă. Că un răspuns teologic ia timp, cere muncă de cercetare și înțelepciune, deși întrebarea poate fi de două rânduri.

Așa că, începând de azi, predicile mele vor fi cu întrebări și răspunsuri, iar exegeza la Evanghelia duminicală va fi, pe scurt, spre finalul predicii.

Primul răspuns al acestei predici e pentru un pastor, care se făcea că „nu înțelege” afirmația: „poporul român e popor creștin de 2.000 de ani”. Și, pentru că „nu înțelegea” afirmația, pastorul spunea într-o predică a lui că noi, ortodocșii, susținem că suntem credincioși „prin naștere” și nu „prin facere”, deși Sfântul Ioannis Teologul ne spune: „Dar [celor] câți L-au primit pe El, le-a dat puterea de a se face fiii lui Dumnezeu, lor, celor care cred întru numele Lui, care nu din sângiuri, nici din voia trupului, nici din voia bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” [In. 1, 12-13, BYZ]. Însă pastorul folosea acest loc ioanneic cu gândul ca să nege pedobatismul, adică Botezul copiilor, și pentru ca să insinueze faptul că noi am deveni „creștini” prin aceea că suntem „români” și nu pentru că ne botezăm.

Însă cum stau, de fapt, lucrurile? Lucrurile stau astfel: noi ne facem creștini ortodocși prin Botez și nu suntem „creștini” pentru că ne-am născut din părinți creștini. Ne facem creștini ortodocși prin Botezul sacramental, sfințitor, al Bisericii lui Hristos, și nu prin parodieri ale Botezului, prin acele afundări în apă neoprotestante, care nu îți aduc nimic sfânt în tine.

Iar pentru noi, Botezul primit în pruncie, e nașterea din Dumnezeu de care ne vorbește Sfântul Ioannis, Apostolul, în In. 1, 13. Și această naștere din Dumnezeu ne umple de puterea de a ne face fiii lui Dumnezeu, adică de a spori mereu în sfințenia Lui.

Pentru că Sfântul Ioannis vorbește despre Botez, despre nașterea din Dumnezeu, ca despre un eveniment trecut, pentru că l-am primit cândva, dar despre statutul nostru de fii ai lui Dumnezeu, ne vorbește ca despre o realitatea dinamică, continuă, pentru că  Botezul ne-a dat puterea de a ne face fiii lui Dumnezeu. Și fiecare zi a vieții noastre e pentru a ne face tot mai mult fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu, adică niște Sfinți.

Însă, când noi spunem că suntem creștini ortodocși de 2.000 de ani, spunem că suntem creștinați de Sfântul Apostol Andreas, că Biserica Ortodoxă Română e Biserică apostolică și că, de 2.000 de ani, poporul român se botează, se cunună, se înmormântează în mod preponderent ortodox și nu în mod preponderent catolic, luteran, baptist sau penticostal. Bineînțeles, fiecare român, ca să devină ortodox, este exorcizat și botezat…lucru pe care îl știa și pastorul. Și el știa că noi botezăm fiecare copil în parte, în apă și în Duh…și nu doar din gură. Dar le place să se prefacă că „nu înțeleg” lucrurile, pentru că doresc să rescrie istoria poporului român. Pentru că încearcă să nege 18 sau 19 secole de istorie, până când…apare și secta/ organizația lor religioasă în istorie.

Dar până atunci…care a fost Biserica lui Dumnezeu? De unde ar fi luat ei Scriptură, dacă nu exista Biserica? Și cu cine s-ar mai fi luptat ei atât de înverșunat, încât să construiască „alternative” ale Bisericii, dacă Biserica lui Hristos nu ar fi traversat 20 de veacuri până la noi?

Așadar, noi, românii, suntem de 2.000 de ani creștini ortodocși, pentru că fiecare om în parte, prin Botez, devenim mădulare mistice ale Bisericii Dumnezeului nostru treimic. Și pentru ca să creștem în sfințenie, spre statura de desăvârșiți fii duhovnicești ai lui Dumnezeu, trebuie să creștem aici, în Biserica Lui, în toată virtutea și fapta bună.

A doua întrebare la care vreau să răspund e aceasta: Care este etosul ortodox? La o emisiune televizată de săptămâna aceasta, în care s-a discutat despre familia tradițională românească, adică ortodoxă, versus parteneriatul civil homosexual, la remarca ortodoxului că, prin Căsătorie, noi înțelegem unirea sfântă și binecuvântată dintre un bărbat și o femeie și că acesta e etosul ortodox, tânărul homosexual din platou, cu studii în străinătate, a întrebat: Ce e acela etos ortodox? Însă tânărul gay/ homosexual era român…și, fără doar și poate, născut dintr-un bărbat și o femeie, adică în mijlocul unei familii tradiționale. De aceea, chiar dacă nu ai ști ce înseamnă etos ortodox – că el înseamnă trăsăturile definitorii ale vieții creștinilor ortodocși, adică ale vieții Bisericii –, întrebarea era și este  inutilă și neavenită. Pentru că cei care trăiesc în țara asta, în România, și sunt minoritari ca nație sau ca grup, știu că românii ortodocși se căsătoresc. Că ei au familii și că familiile ortodoxe se căsătoresc la Biserică, după ce se căsătoresc la primărie.

Însă, e drept, odată cu relaxarea vieții multor ortodocși, unii pot să nu mai înțeleagă ce presupune etosul ortodox în materie de căsătorie și familie. Fapt pentru care răspund aici pe scurt.

Copiii care se nasc în familii ortodoxe sau sunt înfiați de către familii ortodoxe sunt botezați ortodox. Adică prin întreita afundare în apă, unde se nasc duhovnicește, din Dumnezeu, apoi sunt unși cu Sfântul și Marele Mir și împărtășiți, toate cele 3 Sfinte Taine pruncul sau adultul care se botează primindu-le în aceeași zi. Familiile ortodoxe își cresc și își educă copiii în mod ortodox, aducându-i la Biserică, împărtășindu-i des, devenind cu timpul credincioși regulari ai Bisericii. Acești copii ortodocși se pregătesc pentru viață și pentru căsătorie, trăind feciorelnic, și își încep viața sexuală după ce se căsătoresc. Pentru că viața sexuală e pentru cei căsătoriți și nu pentru cei necăsătoriți.

Da, știu, îmi veți spune că mulți ortodocși nu fac asta, că nu trăiesc feciorește până la căsătorie! Da, știu și eu asta. Dar cei care nu fac asta păcătuiesc.

Căci etosul ortodox înseamnă…cum trăiesc ortodocșii responsabili și serioși cu viața lor eclesială! Cum trăiesc adevărații ortodocși pe fața acestui pământ. Pentru că așa trăiesc ortodocșii cu adevărat: văzând relația sexuală ca pe o realitate strict maritală, trăită în relația dintre bărbat și femeie, care au fost căsătoriți civil și religios în fața lui Dumnezeu și a comunității unde ei trăiesc. Tocmai de aceea, căsătoria ortodoxă e relația asumată de soți pentru toată viața pământească și pentru toată veșnicia și nu este o relație „de probă”, „conjuncturală”, „o escapadă” sau „o escrocherie sentimentală”. Și pentru că e asumată, tocmai de aceea căsătoria ortodoxă e serioasă și împlinitoare, pentru că cei doi soți devin una, o unitate mistică, tainică, dumnezeiască, prin harul lui Dumnezeu, pentru a-și sfiți viața, pentru a munci împreună, pentru a face copii împreună, pentru a-i crește și a-i educa ortodox și pentru a le fi un model de urmat întru toate.

Așadar, etosul vieții ortodoxe înseamnă o viață trăită în feciorie până la căsătorie și apoi o viață maritală plină de curăție și de sfințenie, pentru ca viața curată, frumoasă, duhovnicească, pe care am început-o în copilărie și în prima tinerețe, să o continuăm în toată viața noastră.

Iar oricine cade din fecioria lui sau din căsătoria lui printr-o relație sexuală trebuie să se pocăiască pentru păcatul său și să își îndrepteze viața. Pocăință care ne face să înțelegem că păcatul nu ne aduce bucurie, ci tristețe, dezamăgire, durere vie.

A 3-a întrebare a zilei: De ce românii au început să fie atât de indiferenți și de închiși în ei înșiși? Răspunsul e simplu: din cauza traiului bun. Pe timpul comunismului, nu aveau mâncare și nu aveau distracție. Acum, când magazinele sunt pline și când televizorul și computerul îți aduc divertisment cu carul, oamenii stau acasă, mănâncă și se distrează, și nu mai vor să știe despre nimic rău, despre nimic dureros.

Doar când li se întâmplă ceva rău, lor și familiei lor, reacționează. Doar când e vorba de bani, de boală și de distracție oamenii mai reacționează.

De aceea e nevoie de cataclisme dure, de boli, de moarte, de singurătate, de convertire…pentru ca românii să nu mai confunde bunăstarea materială cu cea duhovnicească. Pentru că mâncarea doar ne îngrașă, dar nu ne face fericiți. Nu băutura ne face înțelepți, ci studiul, rugăciunea, fapta bună! Nu divertismentul sexual sau filmele cu nesfârșite efecte regizorale „ne condimentează” existența, ci condimentele unei vieți bune se găsesc în viața eclesială, da, în mersul la Biserică.

Cunoașterea lui Dumnezeu, experierea vieții Lui la nivel sacramental și extatic, viața de rugăciune și de asceză, comuniunea eclesială, nevoința noastră pentru a-i ajuta și a-i instrui pe oameni în cele bune sunt adevăratele bucurii și împliniri ale vieții noastre. Celelalte trec, sunt periferice, dar acestea sunt durabile.

A 4-a întrebare: Cum îi ajutăm noi, pe cei adormiți ai noștri, ca să se mântuiască?

Prin rugăciunile Bisericii și prin propria noastră sfințire. Pomenirea lor la Dumnezeiasca Liturghie, faptul că noi le facem parastase, faptul că noi dăm milostenie pentru mântuirea lor și ne rugăm pentru ei, înseamnă că cerem mila lui Dumnezeu pentru ei. Și dacă cerem iertarea lor, cerem, implicit, și iertarea noastră. Tocmai de aceea eu mă simt foarte bine interior, eliberat duhovnicește, vesel, când mă rog pentru cei adormiți, pentru că, pe măsură ce mă rog pentru ei și îi iert pe ei și slava lui Dumnezeu îi mângâie pe ei, ea mă îndulcește și pe mine.

Pentru că rugăciunea pentru altul e un bine și pentru tine, după cum milostenia e o dublă miluire: și a noastră față de alții și a lui Dumnezeu față de noi.

A 5-a întrebare: De ce avem extremiști ortodocși în România? Pentru că avem oameni cărora le e lene să gândească până la capăt lucrurile, ci gândesc cât vor și cât le convine. Iar în cele două file video de la Piatra Neamț[2] se observă două feluri de extremiști: unii mai citiți, dar care se comportă ca și când „n-ar face parte” din Biserica Ortodoxă Română, alții mai țipători și care n-au nevoie de dialog. Însă ambele culori ale extremismului trăiesc cu conștiința că…„suntem singuri” pe pământ. Pentru că ei trăiesc într-o lume paralelă cu realitatea, pentru că nu vor să accepte realitatea. Nu vor să accepte că Biserica are relații cotidiene cu eterodocșii, cu oficialitățile, cu oricine, și că a trăi normal în sec. al 21-lea înseamnă a dialoga și nu a exclude pe cei care nu sunt ca tine.

Însă extremismul ortodox născut în Moldova, paradoxal, nu are la baza lui doar considerente teologice, ci și naționale, dar, mai ales, legionare. Pentru că el s-a născut în jurul Părintelui Iustin Pârvu, e de dată recentă, i-a cuprins mai ales pe tineri, mai ușor de manipulat…și a fost exprimat prin crucile vopsite în verde din cimitirul Mănăstirii („verdele” legionar), prin cântece legionare, prin instigare la neprimirea cardurilor de sănătate și a nevaccinării copiilor, prin denigrarea Sinodului Bisericii, prin pictarea în negru a tot ce înseamnă deschidere a Bisericii spre alții. Pentru că extremismul românesc de expresie pârvulesciană dorește o ghetoizare a românilor ortodocși în România…pentru ca „să putem face față” problemelor momentului. Fiindcă ei spun că…ereticii trebuie să vină la pocăință și să intre în Biserică (lucru corect), dar fără ca noi să îi băgăm în seamă (lucru extremist). Vor o convertire a altora…în care numai Dumnezeu să Își facă treaba, dar nu și noi, oamenii Bisericii, care avem porunca de a merge și de a propovădui și de a face ucenici în toate neamurile și de a boteza toate neamurile în numele Preasfintei Treimi [Mt. 28, 19]. Căci în porunca Domnului nu neamurile, nu ereticii, nu păgânii trebuie să vină la Biserică, ci Biserica trebuie să meargă după ei, prin ierarhia Bisericii, și să îi primească în sânul ei.

Însă extremismul românesc vrea să ne închidem în noi, să nu mai comunicăm în era comunicării, ci doar să ne închipuim că „ne-am făcut toată treaba” și totul e „bine”. Numai că nu se poate trăi așa în acest secol! Acum se trăiește vorbind despre tine, despre experiența ta și convingi numai prin sinceritatea și sfințenia vieții tale. Dacă nu convingi prin cine ești și ce faci, tonele de vorbe doar astupă adevărul.

A 6-a întrebare: Unde locuiește sufletul în om?

În tot trupul omului, pentru că îl susține întru totul, și nu doar în cap sau în inimă. Iar după moarte, când sufletul nostru va purta în el, spre Dumnezeu, tot ceea ce suntem noi în mod fundamental, vom avea adevărata și deplina conștiință a faptului că noi, pe pământ, am fost suflete întrupate. Pe pământ, în viața aceasta, singura posibilitate în care putem avea o evidență clară a sufletului nostru e în vederea extatică.  Pentru că atunci, ceea ce vedem în extaz, vedem cu sufletul nostru, deși el nu este despărțit de trup.

A 7-a întrebare: Când ajung oamenii să fie Sfinți?

Începând cu Botezul lor. Iar toată viața ortodoxă e o creștere în sfințenie. Așa că Sfinții sunt Sfinți începând cu Botezul lor și ei cresc veșnic în sfințenie. Iar noi, când vorbim despre Viețile Sfinților, ne referim la detaliile vieții lor pământești, la ce știm noi despre ei și la ce minuni și vedenii cunoaștem după adormirea lor…dar noi nu putem aproxima adevărata sfințenie a lor, de acum, din veșnicie. Aceasta e o mare taină, cunoscută de ei și, în mod deplin, de Dumnezeu.

A 8-a întrebare: De ce trebuie să mergem la Biserică, dacă noi credem în Dumnezeu și ne putem ruga și acasă?

Pentru că mântuirea este eclesială. Am început să scriu deja textul unei conferințe cu acest nume. Mântuirea se învață și se trăiește în Biserică, pentru că aici învățăm deschiderea față de oameni și dialogul, comuniunea și buna cooperare, întrajutorarea. Bineînțeles că ne putem ruga și acasă și trebuie să ne rugăm mult, zilnic și profund! Dar la Biserică noi învățăm să ne rugăm împreună, ne împărtășim împreună, ne corectăm unii pe alții, ne ajutăm unii pe alții. Viața creștină este comunitară și comunională. Singularizarea nu ne face să trăim bucuria și împlinirea vieții Bisericii, pentru că numai împreună simțim această bucurie a împreunei-slujiri a lui Dumnezeu. Iar singularizarea, individualizarea, separarea interioară de ceilalți naște înșelarea demonică, care, la rândul ei, naște extremismul anti-eclesial, în care un credincios neagă întregul din care face parte, chiar dacă se neagă și pe sine.

A 9-a chestiune: Mulți cred într-o bunătate sufletească care nu are nimic de-a face cu curățirea de patimi și cu viața Bisericii. Și se întreabă de ce e nevoie de post, rugăciune, metanii, asceză, pentru că și așa ei sunt…„buni la suflet” și „fac numai bine”?

Nu putem nega bunătatea din sufletul omului. Însă această bunătate a omului nedus la Biserică…e palidă în comparație cu bunătatea interioară, duhovnicească, pe care harul lui Dumnezeu o aduce în om. Virtutea duhovnicească a bunătății se naște din curățirea de patimi și dintr-o viață virtuoasă. Orice virtute duhovnicească este o virtute eclesială. Pe care o avem datorită vieții Bisericii și a slavei lui Dumnezeu coborâtă în noi. De aceea, virtuțile omului duhovnicesc sunt virtuțile care îl mântuiesc pe om. Păruta noastră „bunătate”, până când nu ne curățim de patimi și nu trăim duhovnicește, e amestecată cu multă părere de sine, cu invidie, cu orgoliu, cu îndreptățire de sine, cu dorința de a fi lăudat, cu dorința de a ieși în evidență, cu multă infatuare. Iar, pe de altă parte, chiar faptul de a afirma că suntem „buni la suflet” și că „facem numai bine” e o falsă părere despre noi înșine, căci, în fapt, binele pe care noi îl facem e minor și sporadic și nu zilnic.

A 10-a întrebare: De ce slujbele sunt repetitive și de ce predicile sunt lipsite de noutate?

E o falsă impresie faptul că slujbele sunt repetitive…pentru că nici cei care slujesc și nici cei care le ascultă nu sunt, de fiecare dată, aceiași. Ei sunt mereu alții…Slujbele Bisericii, pe fiecare zi, au și lucruri repetitive și lucruri nerepetitive. Alternarea glasurilor (a liniei melodice) pe care se cântă, cântările fiecărui Sfânt în parte din Minei, Viețile Sfinților din fiecare zi, din Sinaxar, alături de starea noastră interioară mereu nouă, mereu altfel, sunt noutatea fiecărei zile liturgice. Căci, acasă, deși mâncăm de mai multe ori pe zi, mâncăm de fiecare dată altfel. Și când mergem în oraș, la cumpărături, deși vedem aceleași străzi, aceleași magazine…întâlnim și oameni noi, lucruri noi. Tocmai de aceea nu seamănă niciodată o zi cu alta…iar starea noastră interioară diferă. Iar dacă am asculta predicile cu atenție, chiar și ale unui preot fără prea multă teologie și retorică, am afla mereu lucruri noi, în comparație cu zilele trecute. Așa că nu putem să acuzăm Biserica de repetitivitate, pentru că viața liturgică nu e repetitivă, cum nu e repetitivă nici viața noastră. Ci pe fiecare zi trăim altceva, altcumva, pentru că suntem alții.

Însă, pe de altă parte, cultul Bisericii are o fixitate mobilă, pentru că Slujbele Bisericii sunt cuprinse textual, de la un capăt la altul, cu indicații liturgice precise, în cărțile de cult. Noi avem Slujba în carte…dar ea trebuie slujită și trăită într-o Biserică anume sau într-o casă  anume sau în câmp deschis.

Slujim Dumnezeiasca Liturghie în Biserică, dar o putem sluji, în anumite condiții, și afară. După cum putem sfinți Icoane în Biserică, dar și acasă, la un credincios, iar Slujba se face în condițiile vieții omului. După cum putem merge să sfințim fântâna sau să sfințim via, grâul sau pomii și atunci facem Slujba în condițiile date.

De aceea slujbele Bisericii sunt fixe la nivel textual, pentru că sunt aceleași pentru întreaga Biserică. Dar, în același timp, modul cum sunt slujite le face de fiecare dată unice și noi, pentru că sunt slujite la modul personal de către preot dimpreună cu parohia sa. Și din acest motiv și Slujbele și predicile sunt noi, sunt mereu altele, dacă și noi suntem mereu alții.

Pentru că viața Bisericii nu înseamnă doar o continuă noutate, ci și o continuă aprofundare a învățăturii Bisericii. Căci chiar dacă Slujbele Bisericii au texte fixe, teologia lor nu e la îndemâna oricui, ci, pentru ea, e nevoie de studiu, de curățire de patimi, de creștere în sfințenie pentru a o înțelege întrucâtva.

Din acest motiv, într-un fel înțelegem textele sfinte după un an de mers la Biserică și altfel le înțelegem după 30 de ani de slujire a Bisericii. Și, în timp, înțelegem ceva absolut important: că teologia Dumnezeieștilor Slujbe ale Bisericii e o sinteză uluitor de profundă și care necesită mii de predici pentru explicarea ei, pentru că e sinteza teologică a Dumnezeieștilor Părinți care au scris-o.

În cultul Bisericii avem o teologie concentrată, o teologie transformată în imn, aidoma cu aceea pe care o găsim în cărțile teologice ale Sfinților Părinți. Pentru că ei au pus, în cântările Bisericii, pe scurt, ceea ce în cărțile lor au vorbit pe larg. Și în imnografia ortodoxă găsim dogmele Bisericii, etosul ortodox, fragmente din Dumnezeiasca Scriptură, fragmente de predică patristică, fragmente din Viețile Sfinților, fragmente din istoria sfântă a Bisericii. Dar pentru ca să știm de unde e fragmentul cutare din cântarea cutare…trebuie să avem o bogată cunoaștere a Scripturii și a Părinților și a istoriei Bisericii. Pentru că într-o singură cântare se pot combina mai multe surse teologice și e nevoie de o viață de specializare teologică pentru a înțelege de unde e fiecare fragment imnologic în parte.

Așa că disprețuim bogăția cultului Bisericii numai dacă nu înțelegem ce ocean de cunoaștere este. Dar dacă ne apropiem cu smerenie de acest ocean de teologie sfântă, care e cultul Bisericii, atunci, pe fiecare zi, avem surprize enorme în materie de teologie.

Și după cele 10 întrebări și răspunsuri catehetice am ajuns și la Evanghelia zilei [Lc. 5, 1-11], care ne descrie momentul în care Domnul îi cheamă la apostolat pe Petros, pe Iacovos și pe Ioannis. Căci nu Apostolii au venit spre El, nu ei L-au găsit pe El, ci El i-a ales și i-a chemat pe ei, convingându-i pedagogic să Îl urmeze. Iar aici, la Lc. 5, avem modul cum i-a convins pe cei 3 să Îl urmeze…

Care este cadrul în care cei 3 Apostoli sunt chemați de Domnul ca să Îi urmeze? Mulțimea era în jurul Lui, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu [τὸν λόγον τοῦ Θεοῦ], adică predica revelatoare a Domnului, și El se afla lângă lacul Ghennisaret [παρὰ τὴν λίμνην Γεννησαρέτ] [Lc. 5, 1, BYZ]. Și una din cele două corăbii de la mal [Lc. 5, 2] era corabia lui Simon [Σίμων], viitorul Petros, iar El S-a urcat în corabia lui [Lc. 5, 3]. Și nu numai că S-a urcat în corabia lui Simon, dar Domnul i-a cerut lui Simon să o împingă puțin de la pământ, pentru că El S-a așezat în corabia lui și învăța [ἐδίδασκεν] mulțimile din corabia lui Simon [Lc. 5, 3].

Însă, prin asta, a oprit corabia pe loc…deși cei 3 viitori Apostoli erau veniți la pescuit.

Ce ne spune acest lucru despre viața Bisericii? Că noi, fiecare dintre noi, trebuie să ne facem timp pentru predica și slujirea Bisericii, chiar dacă fiecare dintre noi avem serviciul și îndatorirea noastră. Căci dacă nu ne facem timp pentru Dumnezeu, nu avem cum să aflăm ce ne trebuie în viața noastră ca să ne mântuim. Pentru că Dumnezeu vrea ca să avem timp și pentru El, pentru slujirea și închinarea în fața Lui, pentru mărturisirea Lui, și nu numai pentru lucrurile necesare vieții noastre.

Și, de aceea, Domnul i-a oprit din pescuit pe cei 3…pentru ca să asculte, dimpreună cu mulțimile, predica Lui. Căci credința vine prin auzire, prin înțelegere, prin luminarea lui Dumnezeu. Iar după ce au ascultat cu toții predica Lui, Domnul i-a zis lui Simon și celorlalți doi: „Du-o întru adânc și lăsați jos plasele voastre întru prindere [Ἐπανάγαγε εἰς τὸ βάθος, καὶ χαλάσατε τὰ δίκτυα ὑμῶν εἰς ἄγραν]!” [Lc. 5, 4, BYZ]. Căci Petros, a căruia era corabia, a primit porunca: „Du-o întru adânc!”, înspre mijlocul lacului, dar la toți trei le-a spus ca să lase în apă plasele lor, pentru ca să prindă pește.

Pentru că în Biserică e nevoie de un protos pentru Slujbe, de un conducător al Slujbei, dar protosul este unul dintre slujitori, atunci când vine vorba de a a se ruga, de a cădi, de a predica. Căci și protosul Slujbei, cât și cei dimpreună cu el, din ierarhia Bisericii, fac același lucru: slujesc lui Dumnezeu și oamenilor. Dar slujirea trebuie să se facă în bună rânduială, în pace, în cuvioșie, în bună înțelegere, cu multă evlavie și nu luându-se slujitorii Domnului la întrecere și disprețuindu-se unii pe alții.

De aceea, Domnul ne-a învățat că corabia Slujbei trebuie condusă de unul singur, pentru ca indicațiile date să fie unitare, dar că slujirea în Biserică e a întregii ierarhii bisericești. Pentru că întreaga ierarhie bisericească e datoare să prindă pește…și nu doar să se facă că slujește.

Căci dacă scopul nostru nu e acela de a-i convinge pe cei credincioși și pe cei necredincioși că viața adevărată e viața cu Dumnezeu, slujirea noastră nu are finalitate.

Degeaba facem noi Slujbe, dacă ele nu conving pe nimeni. Dar dacă Slujbele noastre conving, dacă ele atrag pe oameni la Hristos, dacă oamenii Îl vor pe Hristos euharistic, dacă se bucură și se schimbă împreună cu Dumnezeu, atunci Slujbele Bisericii și-au atins ținta. Pentru că ținta întregului cult al Bisericii e aceea de a angrena întreaga umanitate în slujirea și în comuniunea cu Dumnezeul nostru treimic. Angrenare, introducere în Biserică, care ne oferă întreaga împlinire a vieții noastre, nu numai aici, ci și veșnic.

Așadar, scopul nostru e de a vâna oameni pentru Domnul! Scopul nostru e de a prinde pești raționali în plasa predicii noastre! Pentru că noi îi convingem pe oameni să trăiască cu Dumnezeu pentru ei și nu pentru noi. Noi vrem binele oamenilor, binele lor veșnic. Și binele lor veșnic e legătura vie, continuă, neîntreruptă, veșnică cu Dumnezeu. Căci scopul predicii noastre e să îi facem pe oameni să fie intimi cu Dumnezeu, Creatorul lor și să se bucure întru El veșnic.

Adică scopul predicii, ca și al cultului Bisericii, e acela de a-i uni pe oameni cu Dumnezeu și de a-i învăța cum să crească în viața cu Dumnezeu.

Dar ca să crești în viața cu Dumnezeu trebuie să cobori în adâncul mării…cunoașterii lui Dumnezeu, adică să cobori cu totul în teologia și în slujirea și în viața cu El. Pentru că viața și teologia Bisericii sunt raționale, sunt pline de înțelegere și de înțelepciune, dar de o înțelepciune plină de slava lui Dumnezeu.

În teologie nimic nu este anapoda, nimic nu este falsificat, nimic nu este acoperit în mod gelos, ci totul e spre înțelegea omului și spre sfințirea lui, dacă el crește mereu în sfințenie și în cunoașterea lui Dumnezeu. Iar ceea ce azi ni se pare greu, mâine ni se va părea ușor. Iar dacă azi ceva ni se pare de neînțeles, mâine, cu luminarea lui Dumnezeu, ne vom bucura de înțelegeri dumnezeiești tot mai bogate, tot mai suple, tot mai înveselitoare, pentru că Dumnezeu nu doar ne luminează, ci Se și sălășluiește în noi, prin slava Lui, ajutându-ne să înțelegem toate cu mulțumire și cu recunoștință.

…Viitorii Apostoli primesc porunca să pescuiască, însă Petros Îi spune Domnului că toată noaptea s-au chinuit să prindă pește și n-au prins nimic [Lc. 5, 5]. Dar când Petros lasă plasa în apă după cuvântul Lui…ei „au prins mulțime multă de pești [συνέκλεισαν πλῆθος ἰχθύων πολύ]” [Lc. 5, 6].

Pentru că și noi tot la fel trebuie să facem: să ascultăm cuvântul Lui și să aruncăm mereu plasa după pește! Și să nu ne uităm la faptul că azi ne ascultă câțiva, iar mâine ne vor asculta foarte mulți, ci să ne uităm la cum se schimbă cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, pe care noi îl propovăduim. Căci pe noi nu ne interesează ca să ne asculte mulți…ci ca cei care ascultă să creadă în Dumnezeu și să facă voia Lui.

Pentru că se poate ca stadioane și bulevarde pline cu oameni să asculte o predică a Bisericii. Dar câți sunt cei care își schimbă viața? Câți sunt cei care își sfințesc viața? De aceea, scopul Bisericii nu e acela de a burduși Bisericile cu oameni, ci de a face din ei Sfinți ai lui Dumnezeu.

Căci Biserica are nevoie de apostoli, are nevoie de slujitori ai lui Dumnezeu, are nevoie de oameni care schimbă oameni prin cuvântul și prin viața lor, care îi umplu pe oameni de slava lui Dumnezeu care este în ei. Pentru că, în comparație cu peștii, oamenii cred și se schimbă nu pe bază de minciuni, de șiretlicuri, de rescrieri ale istoriei, ci numai pe bază de adevăr și de viață sfântă.

Căci Scriptura poate fi luată de oricine în mână și fiecare se poate erija în „propovăduitor” al ei și într-un „trimis” al lui Dumnezeu. Însă Scriptura e a Bisericii lui Hristos, a Bisericii Ortodoxe, a Bisericii care vine de la Domnul și de la Apostolii Lui și numai ea poate să o propovăduiască lumii în mod legitim, în mod duhovnicesc, în mod canonic.

Da, fiecare se poate închipui, acolo, în intimitatea lui, și poate spune și cu voce tare că e „geniu”, că e „sfânt”, că e „savant”, că e „medic”, că e „președinte de stat”, că e „apostol” al lui Dumnezeu! Însă numai cel care este…spune și adevărul. La fel e și cu Biserica: există o singură Biserică…dar mulți pretind că trăiesc în „biserici” ale lui Dumnezeu. Au dreptul să spună ce vor și să creadă ce vor…dar asta nu înseamnă că spun și cred adevărul.

Tocmai de aceea, adesea, eu accentuez faptul că există o singură Biserică…și „biserici” paralele cu Biserica. Adică pseudo-biserici, care s-au rupt de Biserică sau care au apărut cu ambiția luciferică că ele „reinventează” Biserica.

Însă cine poate „să reinventeze” Biserica, al cărei cap e Dumnezeu? Și când oare „expiră” Dumnezeu și voia Lui, de e nevoie ca noi „să upgradăm” Biserica? Și ce fel de „biserică” pot inventa oamenii? Pot ei să facă una „mai bună” decât cea coborâtă de Duhul Sfânt în Sfinții Apostoli?

Însă istoria sectelor/ a organizațiilor religioase de tot felul, care au apărut ca o parodiere sau ca o înlocuire a Bisericii, e foarte clară în datele ei: tot ce s-a creat în materie de pseudo-eclesiologie e o blasfemie la adresa lui Dumnezeu. Pseudo-bisericile și-au bătut joc de Biserică, și-au bătut joc de Scriptură, au negat cultul Bisericii și sacramentalitatea lui, adică ceea ce îi sfințește pe oameni, și au oferit „biserici” excesiv predicatoriale (unde predica e totuna cu ideologizarea cultică), cu muzică de lume, lipsite de asceză și de perspectiva curățirii de patimi, adică niște „credincioși” postmoderni, niște oameni ai lumii lor, care n-au nimic de-a face cu…Biserica lui Dumnezeu.

Pentru că Biserica nu poate fi „reînființată”, nu poate fi „revizuită” ca să fie pe placul oamenilor lumești, ci Biserica lui Dumnezeu e cea care ea îi schimbă pe oameni, prin teologia și viața ei, și nu oamenii o schimbă pe ea.

…Cei 3 au prins mulțime multă de pești…au umplut cu peștii prinși ambele corăbii [In. 5, 7]…dar Simon Petros, văzând această mare minune, „a căzut [la] genunchii lui Iisus, zicând [προσέπεσεν τοῖς γόνασιν Ἰησοῦ, λέγων]: „Doamne, ieși de la mine, că sunt om păcătos [ἔξελθε ἀπ᾽ ἐμοῦ, ὅτι ἀνὴρ ἁμαρτωλός εἰμι, Κύριε]!”.

Ce are însă minunea pescuirii îmbelșugate…cu conștiința păcătoșeniei proprii? Petros trebuia să se bucure mult că a prins pește, să Îi mulțumească politicos Domnului că i-a indicat unde să lase plasele în apă…și apoi trebuia să Îl invite să plece, pentru că el trebuie să își ducă peștii acasă. Căci, la urma urmei, Petros, Iacovos și Ioannis au prins peștii…și nu Domnul.

Adică ei ar fi trebuit să facă…ceea ce facem noi tot timpul: ne scapă Dumnezeu de la un accident, Îi mulțumim 3 minute, apoi ne vedem de ale noastre…și nu de ale Lui. Dacă ne-a dat ploaie, și noi așteptam ploaia, ne bucurăm o zi, cât a plouat…Dar dacă, poimâine, trebuie să mergem undeva și plouă, nu Îl mai băgăm în seamă pe Dumnezeu, pentru că „ne-a stricat ziua cu ploaia Lui”. Pentru că noi vrem minuni pentru noi, pentru binele nostru social…dar Dumnezeu face minuni cu noi pentru ca să ne schimbe viața și să ne facă ai Lui. Ca nu noi să mai trăim, ci El să trăiască în noi. Dar noi înțelegem minunile Lui cu noi…după cum vrem și nu după cum vrea El să le înțelegem.

Dar acum, aici, Sfântul Petros…a înțeles minunea așa cum vrea Dumnezeu ca să o înțelegem: schimbându-ne viața. Pentru că Petros și-a dat seama, deodată, că Cel care a adus peștii în plasă…e Făcătorul peștilor…și nu măiestria lui în a pescui! Căci el se chinuise toată noaptea și nu prinsese nimic. Dar când Domnul a indicat momentul și locul unde să se lase plasele în apă, atunci peștii s-au adunat acolo și abia au încăput în cele două corăbii.

Și Petros s-a simțit păcătos înaintea Lui…pentru că era om păcătos! Căci Cel care stătea înaintea Lui era fără de păcat. Iar predica Lui, mai întâi, a pregătit schimbarea lui Petros și a celorlalți doi, dar minunea pescuirii a fost cea care i-a schimbat, care i-a cutremurat, care i-a convertit, pentru că le-a arătat că, împreună cu Dumnezeu, imposibilul e posibil. Că imposibilul, împreună cu El, devine posibil.

Și prin „ieși de la mine”, Petros n-a vrut să spună același lucru cu cei din ținutul Gadarinilor [Lc. 8, 26], care „i-au cerut…să plece de la ei [ἠρώτησαν… ἀπελθεῖν ἀπ᾽ αὐτῶν]” [Lc. 8, 37, BYZ]. Căci și cei care creșteau porci, în mod ilegal, și Petros i-au cerut Domnului să plece…Dar Domnul a plecat din ținutul Gadarinilor, pentru că aceia erau insolenți, aceia doreau să scape de Cel care le adusese pagubă, pe când Petros nu se considera vrednic să stea lângă Cel de care ascultă peștii. Și de aceea, lui Petros, Domnul îi spune: „Nu te teme! De acum vei fi prinzând oameni [Μὴ φοβοῦ· ἀπὸ τοῦ νῦν ἀνθρώπους ἔσῃ ζωγρῶν]” [Lc. 5, 10, BYZ].

Nu vei mai prinde pești, ci oameni în plasa predicilor tale! Lucru pe care, ziua Cincizecimii, l-a dovedit cu prisosință: pentru că Petros a predicat și mii de oameni au crezut în Domnul datorită predicii lui.

Și ce au făcut cei 3? „Și trăgând corăbiile la pământ, lăsând toate, I-au urmat Lui [Καὶ καταγαγόντες τὰ πλοῖα ἐπὶ τὴν γῆν, ἀφέντες ἅπαντα, ἠκολούθησαν Αὐτῷ]” [Lc. 5, 11, BYZ]. Pentru că El i-a convins că este Domnul și Stăpânul a toate, Care trebuie urmat. Însă ei L-au urmat fără ca să știe…unde îi va duce El. Au aflat acest lucru pe drum, în zile la rând, de la El…după ce ei renunțaseră cu totul la viața lor de mai înainte.

Pentru că și Domnul, pe fiecare dintre noi, ne cheamă la același lucru: dacă am fost păcătoși, să nu mai fim, ci să fim oameni drepți! Căci El ne cheamă și pe noi, pe fiecare zi, să fim oameni drepți, curați, frumoși, ascultători întru toate și nu beligeranți, nu încrezători în noi înșine, nu fudulindu-ne cu ceea ce am primit și suntem, ci smerindu-ne întru toate și întru toate îmbrăcându-ne întru blândețe și întru voioșie duhovnicească.

Pentru că în noi trebuie să locuiască Dumnezeu și El să Se vadă prin noi și nu să transpară din noi și din viața noastră mentalitatea unui om de lume. Pentru că El vrea să fim ca El și nu păcătoși.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem să ne bucurăm cu adevărat, atunci să ne bucurăm în adevăr, să ne bucurăm în curăție, în dreptate, în facerea de bine! Dacă vrem să ne bucurăm în Dumnezeu, atunci să ne bucurăm în împlinirea poruncilor Lui, care ne fac oameni sfinți și buni. Căci altfel nu suntem o bucurie reală nimănui, dacă nu suntem, mai întâi de toate, o bucurie lui Dumnezeu.

Strângem roadele acum, roadele toamnei, dar să nu uităm să dăm și celor săraci din belșugul lui Dumnezeu. Pentru că toți trebuie să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat nouă Dumnezeu.

Așadar, să fim înțelepți și buni, îngăduitori și bucuroși întru toate! Căci Domnul e cu noi, acum și în vecii vecilor. Amin!


[1] Am început predica în ziua de 21 septembrie 2016, zi de miercuri, cer înnorat, 16 grade la ora 14.00 și am terminat-o pe 22 septembrie 2016, zi de joi, cu soare, dar 10 grade la ora 10.00.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/20/conferinta-despre-sinodul-din-creta-de-la-piatra-neamt-2016/.

Parimiele lui Salomon, cap. 20, cf. LXX

1. Neînfrânat [este] vinul și desfrânată e beția, iar tot cel unit [cu] ea nu va fi înțelept.

2. Nu se deosebește amenințarea împăratului de mânia leului, iar cel care îl întărâtă pe el păcătuiește întru sufletul său.

3. Slava omului [este] de a se întoarce [de la] ocări, iar tot cel nebun [cu] astfel de [lucruri] se înfășoară.

4. Ocărându-se, leneșul nu se rușinează, și la fel [este] cel care împrumută grâu la seceriș.

5. Apă adâncă [este] sfatul în inima omului, iar omul înțelept o va scoate pe ea.

6. Mare om și cinstit [este] bărbatul milostiv, iar bărbat credincios [este] lucru [cu anevoie] să afli.

7. Care trăiește fără pată, în dreptate, fericiți pe fiii lui îi va lăsa.

8. Când împărat drept are să șadă pe tron, [atunci] nu se împotrivește în ochii lui tot răul.

9. Cine se va lăuda a avea inima curată? Sau cine va îndrăzni să spună a fi [că este] curat de păcate? Vorbind de rău pe tată sau pe mamă se va stinge luminătorul [din el] și pupilele ochilor lui vor vedea întuneric. Partea râvnind întâi, în cele din urmă nu va fi binecuvântată. Să nu zici: „Voi plăti vrăjmașului!”, ci îndură-L pe Domnul, ca să îți ajute ție!

10. Greutatea mare și mică, și măsurile duble, și amândouă [sunt] necurate înaintea Domnului.

11. Și cel care le face pe ele, în obiceiurile lui se va împiedica. Tânărul[, dacă merge] cu cel Cuvios, [atunci] și calea lui [este] dreaptă.

12. Urechea aude și ochiul vede, și amândouă [sunt] lucrurile Domnului.

13. Nu iubi a vorbi de rău, ca să nu fii înlăturat, [ci] deschide ochii tăi și te satură de pâini!

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23. Urâciune [este] Domului greutatea dublă și balanța vicleană nu [este] bună înaintea Lui.

24. De la Domnul se îndreptează pașii omului, iar cel muritor cum are să înțeleagă căile Lui?

25. Capcană [îi este] omului să sfințească repede ceva ale sale, căci după [ce] se roagă, ajunge a se pocăi.

26. Vânturătorul [λικμήτωρ] celor neevlavioși [este] împăratul înțelept și [el] va pune roată peste ei.

27. Lumina Domnului [este] suflarea oamenilor [φῶς Κυρίου πνοὴ ἀνθρώπων], care cercetează cămările pântecelui [ὃς ἐρευνᾷ ταμίεια κοιλίας].

28. Milostenia și adevărul [sunt] paza împăratului și vor înconjura în dreptate tronul lui.

29. Podoaba tinerilor [este] înțelepciunea, iar slava celor bătrâni [sunt] bătrânețile [πολιαί].

30. Loviturile feței și distrugerile se întâlnesc [la] cei răi[, cât] și plăgile întru cămările pântecelui.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [41]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a.

***

II. 6. 2. Primele traduceri ale cărţilor de slujbă

Coresi este, de altfel, un pionier în ceea ce priveşte traducerea Liturghierului şi a Molitvenicului – dacă nu cumva a avut, şi pentru aceste cărţi, modele de inspiraţie, adică traduceri anterioare (chiar şi fragmentare) ale acestor cărţi, pe care apoi le-a revizuit, prin traducătorii solicitaţi de el şi prin propria sa diortosire.

Cu aceste cărţi intrăm însă în dezbaterea celei de-a doua etape a naţionalizării cultului, cea referitoare la textele ce conţin slujba propriu-zisă, a căror traducere a durat mulţi ani şi a fost mai greu acceptată decât a celorlalte cărţi, amintite mai sus.

În opinia noastră, credem că preoţii români ortodocşi s-au lovit întotdeauna de necesitatea de a explica credincioşilor nu numai textele scripturistice, ci şi anumite părţi din Sf. Liturghie, precum şi din celelalte slujbe, cu adânci reverberaţii în viaţa creştinilor: Botezul, Cununia, înmormântarea, etc.

Pentru acest lucru, nu numai în cazul în care nu cunoşteau bine sau deloc limba slavonă, dar şi în cazul în care o cunoşteau foarte bine, trebuie să fi avut traduceri, la îndemână (pentru că nici cei care cunoşteau slava nu stăteau să traducă pe loc), pentru aceste nevoi foarte stricte. Chiar dacă nu în mod programatic, considerăm că s-au făcut totuşi traduceri, fragmentare, ale cărţilor de slujbă.

Din 1570 avem o copie a unui Octoih românesc, adică a uneia dintre cărţile necesare stranei, efectuată de Oprea diacul de la biserica din Şcheii Braşovului, după un original mai vechi, „de pre izvodul ce iaste în biserica Şcheailor, de lângă cetatea Braşovului, de l-au scos den limba sârbească pre limba rumânească sfinţii părinţi, cine au fost mainte întru acestu loc”[1].

Dacă această copie este din 1570, iar copistul, Oprea diacul, nu ştia cine au fost înaintaşii, acei „sfinţi părinţi”, care au făcut iniţial traducerea – dar ştia că ei erau tot de la Biserica din Şchei – putem să bănuim că originalul traducerii este cu mult mai vechi.

Textul, care nu este într-o română cursivă pentru cititorul modern, nu este însă nici departe de ceea ce cunoaştem azi din cântările Bisericii şi cităm un fragment: „Viniţi să ne bucurăm Domnului, că au zdrobit ţinearea morţiei şi au luminatu rodurile omineşti. Cu îngerii să strigăm: Lucrătoriul şi înspăsitoriul nostru, slava Ta. Răstignire răbdaşi ispăşitoare şi îngropare dereptu noi. Cu moartea-Ţi ca Domnul pre moarte omorâşi. Dereptu acea, închinămu-ne Învierii Tale de a treea dzi, Doamne, slava Ta. Apostolii vădzură Învierea Lucrătoriului, mira-se şi cânta laudă îngereşti, aceasta e slava Besearecii”[2].

Această traducere, despre care avem date că este destul de veche, nu pare a fi însă opera unui începător, ceea ce dovedeşte că scrisul românesc avea o tradiţie. De când anume, nu se poate şti. Şi, dacă o asemenea carte, dedicată stranei, era tradusă de timpuriu, de ce să nu fi fost traduse şi alte cărţi de slujbă?

Ne-a parvenit, astfel, între filele unui Molitvenic slavon din 1495, şi un scurt text românesc intercalat, care „datează, fără îndoială, din prima jumătate a secolului al XVI-lea sau de la mijlocul său”[3], fiind o „scriere precoresiană”[4]. Acest text în româneşte este de la Sf. Botez:

„Învăţătură şi întrebare, cându va vrea vreun om de în legea lătinească să vie către a noastră credinţă şi lege, să se boteze, popa mainte să-l întrebe cu aceste cuvinte. Să întrebi întâiu aşa: spune tu acmu cu tot sufletul tău, înainte lui Dumnezeu şi a tuturor sv(e)nţilor, iubeşti cu toată inima şi cu tot sufletul tău legea aceasta creştinească, care iaste tocmită de la Dumnezeu… Şi iarăşi să zici: dară lepezi-te de toată legea lătinească şi de a lui Mărtin ereticul şi de toate eresele lor şi de toate hulele lor cu carele hulescu pre Duhul Svântu şi pe Preacesta şi pre Svânţii lui Dumnezeu şi pre svintele icoane? Iar el au ia să zică: leapădu-mă şi procliţescu şi crezu întru Svântoa Troiţă după voia lu Dumnezeu şi mă închin şi Preacistii de Dumnezeu Născătoare de pururi Fata Mariia şi tuturor Svinţilor şi svintelor obraze; şi primescu posturele şi zilele de postu: mercuri şi vineri şi aşa mă jur înaintea lu Dumnezeu”[5].

De remarcat că acest text românesc este în mod clar anti-catolic şi anti-reformat, ceea ce denotă că iniţiativa traducerilor în româneşte nu a aparţinut numai unor curente din afară. Şi tot acest text mai demonstrează şi faptul că slujbele puteau să fi cunoscut traduceri anterioare celor coresiene, chiar dacă fragmentar, dictate de necesităţi (cum a fost în cazul citat, în care traducătorii au considerat că este neapărat necesar, ca cel care se botează să fie conştient şi să declare în auzul tuturor că se leapădă de erezii). Până la noi dovezi, nu ne putem pronunţa însă cu certitudine.

Acest Molitvenic slavon a fost dăruit de popa Dobre Bisericii din Şchei în 1559, şi s-ar putea ca şi textul românesc, inserat, să dateze de atunci, aşa cum lasă să se înţeleagă N. Cartojan[6].

Singurul care a înaintat ipoteza existenţei unui Molitvenic românesc  datând din prima jumătate a secolului al XVI-lea, înainte de tipăritura lui Coresi (din 1564), a fost N. Drăganu, care „a comparat Molitvenicul românesc din colecţia Marţian, în copie din secolul al XVII-lea, cu fragmentul din Codex Sturdzanus (Slujba îngropării din capitolul intitulat: « Cugetări în ora morţii ») din anul 1580 şi a ajuns la concluzia că a existat un original slavon comun celor două texte, adică un Molitvenic românesc tradus din slavoneşte înainte de anul 1550”[7].

P. P. Panaitescu vorbeşte şi de un manuscris al unui Molitvenic slavon aflat la Sibiu, în biblioteca Institutului Teologic (ataşat unui exemplar din Liturghierul lui Coresi – din 1570), şi care are „două pagini şi jumătate în româneşte” (pe care le socoteşte a fi tot o traducere precoresiană):

„Au lăsat legea svenţi părinţi de la acel săbor de la Neochesariia, cum acesta om ce-ş va mărturisi elu de bună voe păcatul şi greşealele, de svinta liturghie să să părăsească, să nu mai căute nici dănăori în viaţa lui, iară alte lucruri preoţii toate să le ştie.

Pentru să le ştie neştene, pentru ce să face lyturghie, după ce moare omul, a treia zi şi a noo dzi şi la 40: Nechifor patriarhu de Ţarigrad: Daca moare omul şi-l îngroapă în maica lui, în pământu, pentru că-i dein pământu au fostu zidit, de a treia zi înainte începe faţa lui dintru lumina şi frămseţea ei cea cuvioasă a sea strica şi să topi şi să paingineşte.

Dereptu ceia facem liturghie într-această vreme, de a treia dzi. Iar a nooa dzi înciepe trupul a să deşcheia den toate încheeturile şi a să părţi, numai inema ce stă întreagă. Pentru acesti lucru să face liturghie a nooa dzi. Iară la 40 de zile şi aceasta inima să topeşte. Dereptu aceia, să face într-ace dzi liturghie.

Într-acesta chipu să face şi naşterea omului în zgăulu maica sa, după ce să împreună bărbatulu cu fămeia: a treia zi să schizmeşte inima, iar a noao dzi să încheagă trupul, iar cându să împlu 40 de dzile, iaste desăvârşit închipuită toată faţa lui, ce să dzice pruncului”[8].

Acest text – considerat, cum am văzut, precoresian – este scris într-o limbă românească mai clară chiar şi decât unele texte coresiene (din care vom da exemple mai jos, din Liturghier). Este fără îndoială un fragment pur ortodox, iar traducătorul a considerat ca neapărat necesar să se cunoască motivul pentru care se fac, la date precise, slujbele de pomenire după adormirea unei persoane.

De data aceasta nu mai este un text polemic sau combativ, ci unul foarte important pentru credincioşii înşişi, ai Bisericii Ortodoxe. O altă dovadă că existau măcar unele elemente din slujbă traduse în româneşte, pentru uzul credincioşilor, înaintea oricărei iniţiative protestante.

Gestul lui Coresi de a tipări Molitvenicul şi Liturghierul rămâne însă unul revoluţionar în istoria Bisericii şi a culturii noastre. Chiar dacă acest gest a fost oarecum forţat şi de presiuni externe, din afara Bisericii Ortodoxe, textul tipărit al Liturghierului nu a suferit niciun fel de imixtiuni protestante, ci a respectat, întru totul, originalul slavon ortodox (poate chiar cu prea multă obedienţă faţă de gramatica şi sintaxa slavonă).

Nu însă acelaşi lucru se poate spune şi despre Molitvenic. Acesta a fost tipărit în 1567, împreună cu Tâlcul Evangheliilor (Cazania I), amândouă cărţile având influenţe reformate (calvine), fiind de altfel publicate cu ajutorul nobilului ungur Forró Miklós de Haporton (la acea dată, ungurii îmbrăţişaseră protestantismul, devenind calvini, iar saşii luterani).

Inovaţiile aduse de doctrina calvină sunt evidente prin faptul că „la botez se suprimă «mirul, apa sfinţită, lumânarea… şi alte adăosături», considerate de calvini ca idolatria et superstitionum fomenta. La cununie se introduce jurământul, iar cuminecătura se prevede numai în extremis”[9].

De asemenea, „din tipicul liturghiei este înlăturată slujba morţilor, oficierea sacramentului euharistiei se face cu elemente nesfinţite, se indică predica, citirea Evangheliei şi a Apostolului, iar cântecelor şi rugăciunilor li se acordă o importanţă deosebită”[10].

Nerva Hodoş şi apoi E. Dăianu au demonstrat cu argumente că acest Molitvenic este tributar celui tipărit de Gaspar Heltai,  sub numele de Agendă sau actele bisericeşti pe care le săvârşesc de obiceiu miniştrii şi păstorii sufleteşti creştini, autorul fiind „preotul reformaţilor din Cluj pe acele vremuri şi proprietarul unei tipografii”[11]. Ediţia coresiană traduce în mare parte „ediţia a II-a a lui G. Heltai din 1559, apărută la Cluj”[12].

În 1570, Coresi tipăreşte la Braşov Liturghierul. O asemenea acţiune pare să fi fost determinată, în primul rând, de interese reformate, deoarece unul dintre dezideratele calvinilor era atragerea populaţiei româneşti ortodoxe la calvinism, prin introducerea limbii naţionale în Biserică.

Spre această concluzie ne îndeamnă faptul că, la sinodul de la Cluj din 1570, într-o scrisoare din 9 decembrie, episcopul calvin Pavel Tordaşi cerea autorităţilor din Bistriţa să oblige preoţii români – sub ameninţarea pedepsei – ca să participe la sinod[13] şi să aibă asupra lor „bani de cheltuială ca să cumpere cărţi româneşti: Psaltirea, care să o plătească cu 1 florin, altă carte Liturghia, pe care s-o plătească cu 32 de dinari”[14].  Este limpede că, din moment ce calvinii încercau să le impună preoţilor români achiziţionarea acestor cărţi, înseamnă că aceste traduceri erau pe placul lor.

Nu este însă greu de observat că, dacă în 1567, Molitvenicul suferea abateri grave de la dogma ortodoxă, în 1570, Liturghierul nu mai pune astfel de probleme, textul fiind – cum am spus deja – o traducere ce respectă cu stricteţe originalul slavon ortodox.

Se pare că adepţii Reformei se loviseră de o împotrivire prea mare din partea clerului ortodox, pentru a renunţa, măcar pentru o vreme, la această agresivitate extremă. În aceste condiţii, „pentru a nu periclita definitiv rezultatele propagandei calvine printr-un exces de zel, Ioan Sigismund (principele protestant al Ardealului – n.n.) era dispus să facă concesii românilor, renunţând pentru moment la calvinizarea liturghiei, în schimbul naţionalizării serviciului divin”[15].

Nu se mai păstrează din această carte decât Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, dar este posibil să fi cuprins şi celelalte două Liturghii (a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie Dialogul) folosite în slujba ortodoxă.

După unii cercetători, „este probabil că modelul după care s-a făcut traducerea românească să fie Liturghierul slavon tipărit de Macarie în Ţara Românească în 1508”[16], opinie care pare a fi îndreptăţită şi de „menţionarea printre sfinţi a crailor sârbi Sava şi Simion (Ştefan Nemania), pomeniţi atât în Liturghierul slav al lui Macarie (care era sârb la origine – n.n.), cât şi în cel românesc al lui Coresi, dar care lipsesc în mai toate manuscrisele de liturghiere care au fost copiate în ţările româneşti în secolele XV-XVI”[17].

Această opinie este însă combătută de Al. Mareş, care a comparat Liturghierul lui Coresi cu alte manuscrise slave existente în secolul al XVI-lea şi a găsit multe locuri comune, ajungând la concluzia existenţei unui alt „prototip slav al Liturghierului, diferit de cel tipărit de Macarie”[18], nedescoperit încă sau pierdut.


[1] Cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 126-127.

[2] Cf. Idem, p. 127. [3] Idem, p. 129. [4] Ibidem.

[5] Cf. Ibidem şi N. Cartojan, op. cit., p. 104-105.

[6] Cf. Idem, p. 104.

[7] Cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 129.

[8] Idem, p. 130.

[9] N. Cartojan, op. cit., p. 103.

[10] Al. Mareş, în Introducere la Liturghierul lui Coresi, text stabilit, studiu introductiv şi indice de Al. Mareş, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969, p. 8.

[11] N. Cartojan, op. cit., p. 103.

[12] Ion Gheţie, Cele mai vechi…, op. cit., p. 15.

[13] Cf. N. Cartojan, op. cit., p. 104.

[14] Al. Mareş, în Introducere la Liturghierul lui Coresi, op. cit., p. 9.

[15] Ibidem.

[16] P. P. Panaitescu, op. cit., p. 162

[17] Ibidem.

[18] Al. Mareş, op. cit., p. 35.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno