În acest volum întâlnim acel poem la care am făcut de multe ori referire și care mi se pare întru totul duhovnicesc, având titlul Confundare:

Cine ești tu, cel care ești,
și unde ești, când nimic nu este?
Născut dintr-un cuvânt îmi duc înțelesul
într-o pustietate divină.

Întreb dacă sunt, dar strigătul
nu se rupe de mine,
și una cu el rămân, adăugând
deșertului singurătate.

Cu harul vreunei silabe
urnesc din înțepenire, întruna,
golurile sferice în alte goluri
aidoma lor, și fără de margini.

Fixitatea neființelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid –
mă rog să fii, de mine însumi
mă rog să fii. Arată-te.

„Când nimic nu este” cu adevărat, pentru că nimic nu rămâne pe acest pământ, cânt totul este trecător, fiindcă nimic nu este veșnic din ce este pământesc, „cine ești tu, cel care ești”?

Cine ești Tu, Cel care ai creat toate, Tu, Cel ce ai spus despre Tine că „Ἐγώ εἰμι ὁ ὤν/ Eu sunt Cel ce sunt” (Ieș. 3, 14, LXX/ Biblia 1914, 1939 etc.)?

Neliniștea lui Nichita seamănă cu a lui Eminescu: Cine eşti?…Să pot pricepe şi icoana Ta…pe om [pe cel făcut după icoana Ta, cf. Fac. 1, 26-27; 5, 1; 9, 6; Înț. lui Sal. 2, 23; Înț. lui Iis. Sir. 17, 3, LXX] (Memento mori)[1].

La fel, Nichita vrea să se înțeleagă pe sine în relație cu Dumnezeu. Pentru că, de unul singur, „întreb dacă sunt, dar strigătul/ nu se rupe de mine,/ și una cu el rămân, adăugând/ deșertului singurătate”. Adică e o întrebare în pustiu.

Dar dacă se pune în relație cu Dumnezeu, atunci, „născut dintr-un cuvânt îmi duc înțelesul/ într-o pustietate divină”.

Atunci nu mai e pustiul fără sens, singurătatea absurdă, ci e „pustietatea divină” a sihaștrilor, existența aspră și ascetică în care se revelează Dumnezeu. Acolo omul se naște din nou, „dintr-un cuvânt” care duce la „înțeles”.

Pentru că numai acest „cuvânt” este adevărat logos, care îl face pe om să-și ducă „înțelesul” în pustia lui Dumnezeu, adică în iubirea Lui arzătoare și imensă, infinită, care e mai presus de orice înțelegere și suportabilitate umană, dacă harul lui Dumnezeu nu i-ar da omului să trăiască în ea și să îi fie mediu existențial.

Altfel, cuvintele omului/ ale poetului sunt goale: Cu harul vreunei silabe/ urnesc din înțepenire, întruna,/ golurile sferice în alte goluri/ aidoma lor, și fără de margini.// Fixitatea neființelor mereu o clatin/ într-un azi etern cu aură de vid”.

E o muncă sisifică, ce pare zadarnică. Dar, adunate la un loc, toate aceste silabe cu har formează „cuvântul”/ poezia din care se naște poetul. Din ca se naște pentru veșnicie. Acea poezie de la care a așteptat întotdeauna ca să-l nască, dar nu ca poet care să câștige premii, ci ca ființă spirituală eternă, în „pustietatea divină”, acolo unde sunt cei care au arătat că pot să rabde focul iubirii Lui.

De aceea: „mă rog de tine,/ naște-mă” (Către Galateaa, vol. Dreptul la timp). Sau: „La frig cu noi și la gheață! /…/ Aș vrea să fugim în Hiperboreea și să te nasc viu”… (Elegia a opta, hiperboreeana).

Sau, într-o vorbire a sa cu sine însuși: „mă rog să fii, de mine însumi/ mă rog să fii. Arată-te”.

Arată-te că ești viu pentru veșnicie, că te-ai născut cu adevărat, din nou, în mod spiritual/ duhovnicesc, că ești, împreună cu Cel ce este.

Pentru Nichita, poezia a echivalat cu o trudă ascetică, de la care a așteptat epifania sa ca ființă înduhovnicită și înveșnicită. Pentru ca, „născut dintr-un cuvânt” (din trupul poeziei), să-și ducă „înțelesul” dincolo de lumea aceasta, în care „nimic nu este”,  să-și ducă „înțelesul” mântuit în veșnicie, în „pustietatea” lui Dumnezeu, în Raiul pustiu de înțelesurile pământești mici și repede pieritoare.

„Înțelesul” poeziei sale este el însuși.

Înțelesul oricărei mari poezii este poetul care s-a mântuit prin opera sa.

Aceasta este revelația poeticii lui Nichita. Aceea că poezia nu trebuie să transmită înțelesuri mici, sensuri pământești futile, perisabile, ci trebuie să-și mântuiască autorul, transformându-l în „înțeles” pentru veșnicie, dar și pe cei care o citesc, îndreptându-i spre transcendență, spre transcenderea înțelesurilor păgâne, materiale.

Din acest punct de vedere, poezia lui Nichita poeta fi valorificată ca o concluzie a modernismului poetic european, așa după cum Eminescu poate fi considerat ultimul mare romantic sau Bacovia „ultimul mare simbolist european”[2].

În această privință, Baudelaire era de părere că „situația scriitorului care vine în urma tuturor, a scriitorului întârziat, are avantaje […] pentru că e singur ca unul rămas în urmă, are aerul celui care rezumă discuțiile și […] se consideră dator să-și deschidă o cale nouă, fără alt imbold decât dragostea pentru Frumos și pentru dreptate”[3].

Învingerea finitudinii și a morții și ajungerea, prin virtutea trudei poetice, la perenitate, reprezintă o temă esențială a poeziei lui Nichita. Într-un poem, Mâna cu cinci degete, ne înfățișează tocmai credința lui că se poate ieși din noroiul mormântului (la care trimite mâna cu cinci degete, rămasă afară, a lui Alexandru Macedon[4]) și din ghearele morții, „ca să renaștem din nou”:

Îngerii norilor îmi coborau pe șira spinării.
Rece paradis, șiroind cu pene.
Balta mișunând de pești a mării
cinci degete scotea din ea viclene,

și cu unghii care mă zgâriau ascuțite,
în vârf cu un bot de rechin,
și cu amprente încolăcite,
cu burice de venin.

M-am tras la noroi, mai ales cu dorința.
Îngerii viermilor mă încălțau cu sandale.
Fără brațe îmi era ființa,
și fără picioare.

A scos însă cinci degete uleioase
nămolul lucind de foame,
pipăindu-mă jilav pe oase
și pe icoane
.

M-am tras în lemn și în măduva câinilor,
în ochii frunzelor și în cai,
în uscățimea roasă de șobolani a pâinilor,
în burta lui „vei fi” și-a lui „erai”.

Dar au scos cinci degete apucătoare
cu amprente de șerpi,
încolăciți sub un soare
înverzit de ierbi.

Mă ține în palma ei acuma
mâna cu cinci degete strânse ecou.
Plânsem cât plânsem, apoi șezum
ca să renaștem din nou
.

Imaginile obsesive sepulcrale le-am mai întâlnit în A șasea elegie. Și ne amintim că mulți poeți ai literaturii române au dezvoltat în versuri acest motiv: Miron Costin, Cantemir, Vasile Aaron (Reporta din vis) [sau aici, p. 514-517], Heliade, Eminescu, Botta etc.

Cred însă că evocarea, la un loc, a lui Arghezi („pipăindu-mă jilav pe oase/ și pe icoane”) și Dosoftei („Plânsem cât plânsem, apoi șezum”…) e cât se poate de grăitoare, vorbindu-ne despre un ideal religios transparent. Și mă gândesc, desigur, la idealul nașterii din nou sau al renașterii duhovnicești.

Tot la renașterea pentru veșnicie se referă și poemul Debarcare pe lună:

Repede, cât mai avem timp,
să ne părăsim trupurile întinse!
De mânerul literei „O” atârnând,
să ne agățăm iernile ninse,

în alte cuvinte, inventate de noi,
scrise cu frunze de aer,
să ne-mbrăcăm plecarea în sus
și trupurile fără de vaier.

Repede. Eu mi-am închis ochii.
Dinții. Am tras vulturii-n jos.
Am chemat hienele să desăvârșească
tot ce-a mai rămas nesfâșiat și neros.

El este cel ce vrea să își îmbraceplecarea în sus” în cuvinte. Trupurile rămân „întinse” și „fără de vaier”, pentru vulturi și pentru hiene, ochii și gura se închid. Însă viața nu se termină aici, pentru că există „plecarea în sus” a sufletului, care nu este o debarcare în lună (o aluzie metaforică, poate, la Sărmanul Dionis). Poetul știe că sufletele nu se duc în lună, el doar profită de interesul general (de la vremea aceea) pentru subiectul aselenizării.

Cuvintele operei sale poetice sunt îmbrăcămintea pe care și-o pregătește pentru „plecarea în sus”.

„De mânerul literei «O»” – omega, sfârșitul – sunt atârnate „iernile ninse”.


[1] A se vedea comentariile mele la rugăciunea lui Eminescu din acest poem:
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/;

Aceste comentarii au intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op, cit., p. 311-324. A se vedea și p. 428-430. Cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] Cf. Theodor Codreanu, Complexul bacovian, Ed. Junimea, Iași, 2002, p. 141.

[3] Charles Baudelaire, Critică literară și muzicală. Jurnale intime, traducere și note de Liliana Țopa, E. L. U., București, 1968, apud idem, p. 143.

[4] A se vedea ceea ce am spus mai sus, în legătură cu poemul Cântec X, sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/14/reintoarcere-la-nichita-47/.

Did you like this? Share it: