Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 27 septembrie 2016

Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

  1. Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei?

Pr. Dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda[1] are un articol intitulat Teologia parastasului: căpețelul și cei 40 de colăcei[2] în care a vorbit în mod special despre acest lucru. Și în articolul său, Părintele Alexandru ne spune că un căpețel e format din 3 colaci mari și din 40 de colaci mici. Așadar, un căpețel cuprinde 43 de colaci.

Colacii mari sunt în număr de 3, primii doi sunt în formă de cerc și unul se numește colacul lui Dumnezeu (care are 3 cruci), iar celălalt se numește colacul Arhanghelului (care are 4 cruci), iar al treilea se numește colacul Îngerului (un colac cu o buclă împărțită în 5). În fiecare colac mic, din cei 40, se pune câte o lumânare[3] și se împart astfel după Slujba Înmormântării. Pe când, cei 3 colaci mari, se împart Preotului care a slujit Înmormântarea.

Și toți acești colaci se numesc căpețel, pentru că se pun la capul celui adormit sau se împart pentru mântuirea lui. Însă titlul articolului Părintelui Alexandru ne indică faptul că, mai degrabă, cei doi colaci mari, numiți ai lui Dumnezeu și ai Arhanghelului, sunt căpețelul sau cei 3 colaci mari, dar că cei 40 de colăcei sunt aparte de căpețel.

Însă trebuie să știm cu toții faptul că acești colaci, de la Înmormântare, sunt o tradiție țărănească și nu sunt specificați în rânduiala liturgică a Slujbei Înmormântării din Molitfelnic. Cu alte cuvinte, potrivit cărții de cult, putem să aducem câte pâini sau câți colaci dorim, pe lângă colivă, pentru că Biserica nu ne cere un anume număr de colaci, care să fie împărțiți la Înmormântare pentru cel adormit. Însă eu cred că nu trebuie să renunțăm nicidecum la această tradiție țărănească românească, ci să o ducem mai departe, pentru că ea este o expresie a atenției și a iubirii noastre față de cel adormit. Și nici nu îmi închipui, de fapt, o Înmormântare și un Parastas fără acești colaci românești.

În ceea ce privește semnificația celor 40 de colaci mici, Părintele Alexandru ne spune că semnifică cei 40 de ani de rătăcire a lui Israil în pustiu sau cele 40 de zile de post ale Domnului, pe când lumânarea înfiptă în colac ne trimite la Învierea Domnului și la biruința Lui asupra păcatului și a morții[4].

Bogdan Lupescu, în 2006, a scris un articol despre Marița Boboc, de 80 de ani, cu titlul: Căpităreasa din Luciu[5].

Pentru că ea face în satul ei „capetele” sau „căpețelele” celor adormiți. Și bunica Marița consideră cuptorul în care ea face pâine ca fiind pântecele Maicii Domnului[6], pentru că acolo face colacul Liturghiei, care este „trupușorul înfășat al Domnului Hristos”[7]. Dar ea, în simplitatea ei, consideră că colacii sunt hrană pentru sufletele celor adormiți[8].

Însă colacii sunt expresia iubirii și a rugăciunii noastre pentru cei adormiți, pentru că hrana sufletelor e slava lui Dumnezeu cea necreată și veșnică. Și noi cerem, pentru cei adormiți, prin milosteniile noastre de pâine și de colivă și de haine slava lui Dumnezeu, care e hrana și băutura și veselia cea veșnică a celor adormiți, dar și curăția, luminarea și sfințirea noastră, a celor care ne rugăm pentru mântuirea celor adormiți.


[1] A se vedea: https://alexandrustanciulescubarda.wordpress.com/.

[2] Al. Stănciulescu-Bârda, Teologia parastasului: căpețelul și cei 40 de colăcei, 2 martie 2013, cf. http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/03/02/teologia-parastasului-capatelul-si-cei-40-de-colaci/.

[3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Bogdan Lupescu, Căpităreasa din Luciu, în Formula AS, nr. 710, 2006, cf. http://www.formula-as.ro/2006/710/spiritualitate-39/capitareasa-din-luciu-6861.

[6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem.

De ce e nevoie de colecția Întrebări și răspunsuri teologice?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

Cuvânt înainte

Astăzi, 16 septembrie 2016, cu o zi înainte ca să împlinesc 11 ani de Dumnezeiască Preoție, Dumnezeul nostru treimic, Cel preabun și plin de îndurare, Care știe ce ne trebuie tuturor, m-a luminat ca să încep o nouă colecție teologică, în care să răspund la diverse întrebări teologice.

Bineînțeles că iubesc cărțile patristice în format dialogic, și sunt interesat de cărțile de interviuri de tot felul, dar nu m-am gândit niciodată până azi ca să scriu o carte sub formă de întrebări și răspunsuri.

Iar luminarea lui Dumnezeu pentru mine, din această zi, a fost ca să scriu cărți sub format dialogic, în care experiența duhovnicească și teologică să îmbrățișeze munca de cercetare, pentru a oferi răspunsuri directe și sintetice la diverse întrebări teologice.

Și astfel, cu harul lui Dumnezeu, încep cartea de acum și noua serie teologică Teologie pentru azi, cu dorința vie, bucuroasă, de a veni în ajutorul tuturor celor credincioși, dar, în același timp, de a-mi pune și mie la îndemână, pentru diverse ocazii, răspunsuri detaliate la probleme punctuale. Căci fiii credincioși ai Bisericii, dar și cei care stau departe de Biserică sau eterodocși de tot felul, în diferite împrejurări, ne pun întrebări de tot felul. Și ei cred că răspunsurile sunt „ușoare” și se pot da „imediat”.

Însă niciun răspuns teologic nu este ușor, ci pentru el este nevoie de muncă de cercetare, de studiu, de gândire, de analiză, de luminare dumnezeiască.

Așa că noua serie teologică e o lucrare ascetico-teologică pe care o pun la îndemâna tuturor credincioșilor Bisericii, care pun întrebări și vor răspunsuri pertinente. Ca, și cei care răspund, și cei care se lămuresc prin răspunsurile mele, să înțeleagă că teologia e știința sfințeniei și a asumării personale a întregii Tradiții a Bisericii.

Dumnezeiasca Liturghie [27 septembrie 2016]

În transmisia live a Radio Trinitas.

Fila audio se găsește aici. Inclusă în arhiva TPA 3.

Reîntoarcere la Nichita [50]

Remarcăm tendința lui Nichita de a înmulți aluziile la Sfânta Scriptură și contextele cu substrat religios.

Undeva amintește de „surla îngerului/ care a dărâmat Cetatea Iericonului” (Urletul). Iar în Orologiu cu statui: „Eu rămân cu pleoapele deschise, aburite./ Ochiul meu sticlește-n turnul primăriei,/ și, deodată, simt cum prin orbite/ cu un prunc în brațe-apar statuile Mariei”.

Am amintit deja, mai devreme, de acea „veche, grea înserare” (Cântec VIII) și de „coasta”, „piatra” și „norul” din același poem.

Simbolurile acestea sunt reluate și augmentate în Îngerul cu o carte în mâini: „Dar îngerul tăcea, trecea /…/ citind/ o carte veche, strălucind/ în legătura-i de argint, și grea. /…/ Primește-mi, îngere, strigai,/ paharul care-l beau, cu vin./ Pâinea primește-mi-o și sarea…/ Mi-apasă-n coastă înserarea”.

Ceea ce poate să însemne: mă apasă păcatele, primește-mi paharul pe care-l beau, al suferințelor și strădaniilor mele, atâtea câte sunt, atâta cât este.

Poetul încearcă să se agațe de el, însă Îngerul zboară mai departe, „citind cu patimă/ necontenită /…/ împins din rai ca de un vânt,/ sau, poate, de-apăsarea unui gând/ cu mult mai mare”.

Simbolul cărții este unul major. „Legătura-i de argint, și grea” ne trimite la Evanghelie, care, în cultul Bisericii Ortodoxe, este îmbrăcată astfel. „Grea” poate să se refere la greutatea propriu-zisă a unei astfel de legături, dar și la dificultatea conținutului de a fi înțeles. Și poate că agățarea poetului de Înger tocmai acest aspect îl viza: al căutării unei înțelegeri mai înalte și mai bune.

Întreagă imagistica poemului gravitează în jurul ideii de cuvânt, de carte. Ceea ce reprezintă obsesia principală a lui Nichita: a rostului lui ca poet, a sensului soteriologic al poeziei sale.

Altădată am presupus că acest înger ar putea fi o proiecție simbolică a lui Eminescu, cel care „citea cu patimă” cărți vechi și grele. Însă, prin aceasta s-ar fi putut viza chiar pe sine. Pentru că, într-un anumit sens, și el se vroia a fi un înger „împins din rai…de-apăsarea uni gând cu mult mai mare”.

Dar ar putea fi vorba chiar de Îngerul pe care Nichita îl socotea inspirator al său, căci și în acest volum amintește de „frumosul meu creier cercetat de duhuri”. Care îl învăța să vorbească în „limba poezească” (Președintele Baudelaire) sau îngerească.

Însă, într-o lume în care „locuiam într-un spațiu de clor” (situație pe care am întâlnit-o și în poezia lui Bacovia[1] și Blaga[2]) și în care este de plâns „situația jalnică a albatroșilor [a poeților][3]/ și rărirea în lume a codrilor de simboluri[4](Președintele Baudelaire), adică rărirea utilizării simbolismului adânc semnificativ în poezie, de tip biblic – așa cum erau, spre exemplu, codrii de simboluri eminescieni, pe care, astăzi, un critic ca Alex Ștefănescu îi defrișează tot la fel cum se defrișează pădurile României, fără pic de conștiință – Nichita se simte mai degrabă un înger refuzat de păsări (în poemul omonim).

Acest „înger refuzat de păsări” stă „înscris cu țipăt/ în conturul scos din minți,/ răspicat, al vieții mele/ care-nfige-n tine dinți”.

Pentru că „am zis inimă la piatră/ și cântec la tot ce latră” (Frunză verde de albastru) și „am încercat… gustul deznădejdii, și al pierderii” (Invidie).

Și „zic/ tot timpul numai cuvinte” (Invidie). Când, de fapt, „mi-e foame” de cu totul alte cuvinte, de acele cuvinte care stau „în inima lucrurilor”: „Dac-aș putea să dau verdele la o parte,/ din frunze – ar rămâne doar un cuvânt./ Dacă aș putea să dau pământul [trupului meu] la o parte,/ din pământ ar rămâne scheletul lui «sunt»” (Foamea de cuvinte).

De aceea: „Să vină îngerii să-mi facă vânt/ cu aripile mari cât pomii,/ zăcut cum stau pe-acest pământ/ și mișunat de toți eonii” (Cântec XI).

Pentru prima dată îl vedem pe Nichita nostalgic (pentru că el ne-a obișnuit cu privirea spre viitor și nu spre trecut, cel puțin nu spre trecutul său):

Era o dungă albă pe atunci
răvășită în pieziș
dinspre arbori spre trotuare.
Noi treceam alunecând
pașii noștri atingând
clipele rătăcitoare.

O, erai un om frumos,
și subțire, foarte palid!…
Printre ochii tăi curgea
un mănunchi de aripi albe,
parcă cineva pe sus
cu o coasă retezase
din spinarea lui Iisus
aripe melodioase…

Tu treceai mânjit de aripi
și cu pene și cu fulgi.
Unde ești tu cel de-atuncea
unde fugi?

„Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” (Eminescu, O, rămâi).

Și, pe lângă acel memento mori pe care l-am semnalat ceva mai sus, în mai multe poeme din acest volum (ba chiar, arghezian, considera că „Ceasul bate singur. Nu suntem de față/ zidul are singur ferestre./ Cine știe, cine spune, cine învață/ primește o piatră de zestre” (Sincopă), adică piatra de mormânt), iată că apare și: ubi es? (variantă a lui ubi sunt?).

Se revede „palid” (ca odinioară Luceafărul) și angelic, după cum și cuvântul pe care îl visează, care stă „în miezul miezului” unui lucru, este „rege al întinderii aceste/ cu vițele arse în vânt” (Foamea de cuvinte) – și ne amintim, desigur, versurile din Luceafărul: „Pe negre vițele-i de păr/ Coroana-i arde pare,/ Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare”[5].


[1] Am scris asupra subiectului aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/05/19/bacovia-sau-despre-o-frumusete-isterica/.

Articolul, revăzut și adăugit, a fost republicat aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/07/bacovia-sau-despre-o-frumusete-isterica-actualizat/.

Apoi a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, op. cit., p. 51-66, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[2] A se vedea comentariile mele: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;

Aceste comentarii au fost revăzute și adăugite: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/04/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/04/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-2/.

Apoi au intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, op. cit., p. 119-152, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[3] A se vedea: http://cerculpoetilor.net/Albatrosul_Charles-Baudelaire.html.

[4] A se vedea și comentariul meu: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/10/impreuna-raspunsuri-si-corespondente-1/.

[5] A se vedea comentariul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/.

Comentariul a fost adăugit și inserat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 140-158, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [46]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a.

***

Este însă tot la fel de evident faptul că, deşi traducătorul Liturghierului coresian a respectat, poate prea mult, sintaxa slavonă – probabil din teama de a nu strica în vreun fel înţelesul, din dorinţa de a se păstra cât mai aproape de sensul original, căci nu avea înaintaşi şi nu îşi putea permite să schimbe sensul sfintelor rugăciuni –‚ el a imprimat frazei româneşti „curgerea” pe care o are şi astăzi, o cadenţă a rugăciunii ce este încă actuală.

Am mai făcut aceste asemănări (de mai sus) şi pentru a scoate în evidenţă felul cum, în ciuda faptului că Dosoftei nu pare să fi folosit Liturghierul coresian[1], unele formulări sunt aproape identice. Este chiar surprinzătoare, în unele situaţii, alegerea unor termeni identici sau foarte apropiaţi, precum şi desfăşurarea frazei, ce coincide nu de puţine ori. (Lipsa de spaţiu nu ne-a permis să aducem foarte multe citate, dar credem că sunt suficiente, măcar în parte, cele prezentate). Aceasta din urmă s-ar putea explica însă şi prin urmărirea cu stricteţe a originalului. Chiar dacă Dosoftei a folosit un Liturghier grec iar Coresi unul slavon, este de aşteptat ca şi textele slavoneşti, la rândul lor, să fi fost foarte fidele originalelor lor greceşti.

Nu este însă, credem, cu totul exclusă şi ipoteza ca Dosoftei să fi consultat tipăritura coresiană sau măcar un manuscris copiat al ei, chiar şi necunoscut nouă. După cum remarcau Ioan Bianu şi Nerva Hodoş [2], Dosoftei i-a urmat pilda lui Coresi atunci când l-a citat pe Sf. Ap. Pavel, în apărarea demersului său de a traduce slujba în limba română; deci cunoştea tipăritura aceluia. De altfel, Al. Mareş nu spune că nu ar fi consultat-o, ci doar că nu a folosit-o, şi acest lucru este lesne de înţeles, pentru că Liturghierul lui Coresi nu mai corespundea aşteptărilor ierarhului moldovean şi nici celor ale Bisericii sau ale vremii.

Cum Dosoftei era un „atlet” al traducerii de cărţi sfinte în româneşte şi o personalitate culturală remarcabilă, nu ne îndoim că a citit orice carte sau manuscris a putut procura. Iar în ipoteza că a întreprins demersul său fără a avea posibilitatea unei comparaţii, este, atunci, de admirat, asemănarea dintre intuiţiile lingvistice ale celor ce au tradus Liturghierul în româneşte, în momente diferite ale istoriei noastre şi în locuri diferite.

Rămân însă la convingerea că Dosoftei a cunoscut Liturghierul lui Coresi şi, deşi nu l-a compilat, ci a făcut o traducere nouă şi cu totul originală, a respectat totuşi anumite particularităţi, o anumită cadenţă imprimată limbii şi chiar unele formulări – rar, e adevărat – probabil încetăţenite deja în Biserică.

Este remarcabilă selecţia lexicală pe care au făcut-o atât Coresi, cât şi Dosoftei, foarte puţine fiind regionalismele din textele lor. La Dosoftei, spre exemplu, putem întâlni destule particularităţi fonetice moldoveneşti, dar regionalismele propriu-zise nu sunt multe.

El nu se dezminte nici de astă dată, fraza lui – spre deosebire de a lui Coresi, care este mai „poticnită” uneori – fiind foarte armonioasă, muzicală. Şi nu de puţine ori, întâlnim exprimări poetice sau o expresivitate neaşteptată a cuvintelor. Dosoftei „poetul”, care tradusese şi aşezase în versuri Psaltirea, avea deci experienţa şi îndemânarea de a mânui limba română, pentru a pune în tipare corespunzătoare rugăciunile liturgice, fără a le strica frumuseţea.

Unele formulări ale lui Dosoftei îşi păstrează poezia până astăzi, cum ar fi: „Acoperă-ne cu acoperământul aripilor Tale, goneşte de pre noi pre tot pizmaşul şi luptătoriul, păciuieşte-ne viaţa, Doamne, miluieşte-ne, şi lumea Ta, şi mântuieşte sufletele noastre, ca un sângur bun şi iubitor de om”[3]. (varianta modernă este: „Acoperă-ne pe noi cu acoperământul aripilor Tale; depărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi pizmaşul; împacă viaţa noastră, Doamne;  miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre, ca un bun şi de oameni iubitor.”[4])

Sau: „(…) Că Tu sângur, Doamne Dumnezăul nostru, stăpâneşti celor de pre ceriuri şi celor de pre pământ, Carele pre scaun herovicesc Te razimi, Acela al serafimilor Domnul şi Împăratul lui Israil, Acel sângur Svânt şi în svinţi odihnitori…”[5].

Sau heruvicul: „Carii pre heruvimi cu taină închipuim şi viaţă făcătoarei Troiţe tresvântul cântec aducem…”[6] ; ori cântările după Vohodul Mare: „Acel cu bun chip Iosif de pre lemn pogorând preacuratul trupul Tău, cu prostire curată înfăşând şi cu aromate de miros scumpe, în mormânt nou astrucând, culcă”[7].

Câteva cuvinte, care în limba veche nu aveau conotaţie poetică, au însă pentru noi astăzi o frumuseţe aparte. E şi cazul cuvântului „şireaguri”, care însemna „cete”, dar iată cum sună la Dosoftei câteva fraze ce conţin acest termen, devenit deosebit de sugestiv pentru noi astăzi:

„Despuitoriule Doamne, Dumnezeul nostru, Carele ai pus de-ai tocmit în ceriuri Şireaguri şi oşti de îngeri şi de arhangheli în slujba a Talei slăvi, fă şi întratul nostru întrat de svânţi îngeri a fi, împreună slujind cu noi şi împreună slavoslovind a Ta bunătate.”[8];

„Dumnezăul cel svânt, Ce în svinţi Te odihneşti şi cu tresvântul glas de serafimi eşti cântat şi de heruvimi slavoslovit, şi de toate cereştile Şireaguri închinat, Acela ce din nefiind întru a fi le-ai adusu-le cu toatele, Acela ce ai zidit pe om după chipul Tău şi asămănăciunea şi cu tot darul l-ai împodobit…”[9], etc.

Varianta lui Dosoftei ni s-a părut, uneori, admirabilă: „Ca un de viaţă purtător, ca decât raiul mai frumos adevăr şi decât cămara nunţii de toată de cea împărătească s-au ivit mai străluminat, Hristoase, mormântul Tău, fântâna învierii noastre (subl. n.)”[10].

În varianta modernă este „izvorul învierii noastre”, dar şi „fântâna” are conotaţii foarte adânci. La fel, minunat se spune: „…pomeneşte pre toţ adormiţii pre nădejdea de viaţa veşnică şi răpaosă-i pre înşi acolo unde străjuieşte lumina feţii Tale (subl. n.)”[11].

Liturghierul actual foloseşte expresia „…şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale”[12]; ca şi în celălalt exemplu, sensul se adânceşte, în cazul lui Dosoftei. Asemenea, foarte frumos sună, la el, şi „Rămăşiţa timpului vieţii noastre (subl. n.) cu pace şi cu pocăinţă a obârşi, la Domnul să cerem”[13].

Fiind mare cărturar şi cunoscând, pe lângă română, şi limbile latină, greacă şi polonă, Dosoftei nu se dă în lături de la a „inventa” cuvinte noi, după modele clasice, care însă, în româneşte, nu sună întotdeauna fericit.

Astfel sunt „Omiubitorule”[14] (pentru „Iubitorule de oameni”), „om-dragostea”[15] sau „omdragoste”[16] (pentru „dragoste de oameni”), „tresvântul”[17] (pentru „întreit sfântul”). Un cuvânt compus este şi „suprăcerescul” („suprăcerescul Tău jărtăvnic”[18], pentru „cel mai presus de ceruri”), sau „iarănaşterii” („feredeul iarănaşterii”[19], pentru „baia naşterii celei de a doua”[20]), iar termenii „angheli”[21] (din greacă sau latină) şi „novă” („Legea novă”[22]) sunt neologici, ca şi verbul „a se supleca” („Ţie… ne rugăm şi ne suplecăm”[23]).

Este într-adevăr impresionantă cunoaşterea limbii latine a lui Dosoftei, fără ca aceste „revizuiri” ale lui să fie prea supărătoare. Este interesant şi termenul „împreună-ştiinţă” („curată împreună-ştiinţă”[24]), ce apare, evident, ca un calc după cuvântul latinesc, exprimat astăzi prin „conştiinţă”[25].

De la Dosoftei moştenim până astăzi formula dogmatică: „Lumină din Lumină, Dumnezău adevărat din Dumnezău adevărat”[26], din Crezul niceo-constantinopolitan.

Sintaxa lui Dosoftei încearcă să fie, însă, prea savantă, uneori, şi de aceea, cel care va stabili curgerea cu adevărat firească a limbii române, precum şi limba cea mai literară, este Antim Ivireanul. Acest lucru este evident, căci şi alți cercetători au subliniat această realitate indiscutabilă.

„După aproape trei veacuri, în slujbele noastre bisericeşti se mai pot auzi cântări şi rugăciuni aşa cum au fost tălmăcite de mitropolitul Antim. Vom da câteva exemple. Troparul Învierii glasului al treilea era redat astfel:  «Să se veselească cele cereşti şi să se bucure cele pământeşti, că au făcut biruinţă cu braţul Său Domnul; călcat-au cu moartea pre moarte, începătoriu învierii morţilor S-au făcut; din pântecele iadului ne-au izbăvit pre noi şi au dat lumii mare milă» (Octoihul din 1712).

Rugăciunea de la parastas era tradusă aşa: «Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Carele ai călcat moartea şi pre diavolul ai surpat şi ai dăruit viiaţă lumii Tale, Însuţi Doamne odihneşte sufletul răposatului robului Tău (cutare), în loc luminat, în loc de verdeaţă, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea…» (Liturghierul din 1713). Iar troparul Învierii era tradus: «Hristos au înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le» (Catavasierul din 1715). Observăm că textele folosite astăzi sunt aceleaşi”[27].

Antim Ivireanul a cunoscut, fără îndoială, traducerile lui Dosoftei. Acest fapt se poate observa, lesne şi cu prisosinţă, din exemplele pe care le-am oferit puţin mai devreme, cât şi din altele noi. Confruntând un mic text din Ceaslov (1715) cu acelaşi, din Molităvnicul de-nţăles (1681), observăm asemănările:

„Molităvnic de-nţăles, f. 98 r.:

«Vrând să mănânci, omule, trupul Stăpânului,
Cu frică te apropie, să nu te ardz, că focu-i.
Şi dumnedzăiesc bând sânge spre prăfiinţă,
Întâi te-mpacă cu carii îţ sunt mâhniţ.
De-acii cutedzând tăinuită mâncare să mânânci».

Ceaslov, p. 479-480:

«Vrând să mănânci, omule, trupul Stăpânului,
Cu frică te apropie, să nu te arz, că foc este.
Vrând sângele cel dumnezeiesc să bei spre împreunare
Întâi te împacă cu cei care te-au scârbit.
Apoi să îndrăzneşti a mânca mâncare de taină»”[28].

Textul de astăzi sună foarte asemănător:

„Trupul Stăpânului vrând să-l primeşti spre hrană,
Fii cu frică să nu te arzi, că foc este;
Sângele Lui vrând să-l bei spre-mpărtăşire,
Mergi şi cu cei ce te-au mâhnit te împacă,
Şi aşa îndrăzneşte de ia hrana sfântă”[29].

Comparaţiile dintre rugăciunile liturgice pe care le-am aşezat anterior în paralel, cât şi din alte rugăciuni din Molităvnicul de-nţăles al lui Dosoftei şi Ceaslovul lui Antim, ne conduc spre concluzia perfecţionării, de către mitropolitul Ungrovlahiei, a limbii traducerii anterioare pe care o oferise Dosoftei. Astfel, rămânând tot la rugăciunile dinaintea împărtăşirii, în varianta lui Dosoftei se spune:

„Iată că vii [vin] spre dumnezeiasca cuminecare,
Ziditoriul mieu, să nu mă arz cu prăfiinţarea,
Că foc eşti, pre nevrednicii arzându-i,
Dară curăţeşte-mă de toată imătura.

Dumnezăitoriul sânge spaimă-te, omule, văzând,
Cărbune-nfocat este, pre nevrednicii pârjolind.
A lui Dumnezău trupul mă dumnezăiază şi hrăneşte,
Dumnezăiază-mi duhul, iară mintea îmi hrăneşte minunat”[30].

Iar Antim „diortoseşte” după cum urmează:

„Iată mă apropii de dumnezeiasca cuminecătură,
Făcătoriule, să nu mă arzi cu împreunarea,
Că Tu eşti foc, carele arzi pre cei nevrednici,
Ci mă curăţeşte de toată spurcăciunea.

Spăimântează-te, omule, văzând sângele cel îndumnezeitor,
Că este cărbune, carele arde pe cei nevrednici.
Dumnezeiescul trup şi mă îndumnezeieşte, şi mă hrăneşte,
Îndumnezeieşte-mi sufletul, iar mintea îmi hrăneşte strein”[31].

Termenul „strein” (traducere exactă din greacă) era sinonim, în limba veche, cu „de neînţeles”, „minunat”, „uluitor”, „care depăşeşte înţelegerea omenească”, sens conservat până în zilele noastre în cântările bisericeşti.

Însă, din vocabularul curent, acest sens a dispărut. Apropierea variantei antimiene de limba modernă este evidentă, dar o putem pune în lumină şi prin reproducerea textului folosit la ora actuală în slujbă: „Iată mă apropii de sfânta-mpărtăşire./ Şi-mpărătşindu-mă, Doamne, să nu mă arzi;/ Că Tu eşti foc şi arzi pe cei nevrednici,/ Ci, curăţeşte-mă de toată-ntinarea. (…) Sângele cel îndumnezeitor privind, spăimântează-te, omule./ Că foc este şi arde pe cei nevrednici./ Dumnezeiescul Trup mă îndumnezeieşte şi mă hrăneşte,/ Îmi îndumnezeieşte sufletul şi-mi hrăneşte minunat mintea”[32].

De altfel, toate cărţile bisericeşti din zilele noastre, păstrează amprenta şi mireasma bine întipărită a traducerilor vechi, ce nu au fost decât actualizate, din punctul de vedere al evoluţiei limbii. Avem de-a face cu o literatură ecleziastică destul de conservatoare şi unde piatra de temelie, pusă în special de Dosoftei şi Antim Ivireanul, a rămas aceeaşi, iar textele nu au mai fost reînnoite decât într-o foarte mică măsură. Ca o ilustrare a celor afirmate, vom prezenta şi varianta antimiană a Crezului şi a rugăciunilor începătoare (din Liturghier, 1713), în comparaţie cu cea a lui Dosoftei (Liturghier, 1679):

Crezul în varianta lui Dosoftei:

„Crez într-unul Dumnezău, Tatăl totputernic, făcători Ceriului şi pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiiul lui Dumnezău, Acel Sângur-Născut, Care-i din Părintele născut de mainte de toţ vecii: Lumină din Lumină, Dumnezău adevărat din Dumnezău adevărat, născut, nu făcut, de o fiinţă cu Părintele, prin Care toate s-au făcute sunt.

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-au pogorât din ceriuri şi S-au întrupat din Duhul Svânt şi Maria Fecioara şi fu om. Şi în cruce răstignit pentru noi între Pilat de Pont, şi păţât, şi îngropat. Şi sculat a treia zi, după Scripturi. Şi suit în ceriuri şi şezând na dereapta Tatălui. Şi iarăşi viitori cu slavă să giudece viii şi morţii, a Căruia împărăţie n-are svârşit.

Şi în Duhul cel Svânt, Domnul viaţă făcătoriul, Carele-i din Tatăl purcezători, Carele-i împreună cu Tatăl şi Fiiul împreună închinat şi împreună slăvit, Carele au grăit prin proroci. În una svântă, săbornică şi apostolească Beserică. Mărturisesc un Botez în iertarea păcatelor, aştept scularea morţilor şi viaţa fiitoriului veac. Amin”[33].

Crezul tradus de Antim:

„Crez întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitoriul, Făcătoriul ceriului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domnul Iisus Hristos, Fiiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Carele din Tatăl S-au născut mai nainte de toţi veacii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iară nu făcut, Cela ce iaste de o Fiinţă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut. Carele pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-au pogorât din Ceriuri şi S-au întrupat de la Duhul Sfânt şi din Mariia Fecioara şi S-au făcut Om.

Şi S-au răstignit pentru noi supt Pilat din Pont, şi au pătimit şi S-au îngropat, şi au înviiat a treia zi după Scripturi. Şi S-au suit la Ceriuri, şi şade de-a direapta Tatălui. Şi iar va să vie cu mărire, să judece viii şi morţii, a Căruia Împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viiaţă Făcătoriul, Carele din Tatăl iase, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiiul iaste închinat şi slăvit, Carele au grăit prin Proroci. Întru una Sfântă, sobornicească şi Apostolească Besearecă. Mărturisesc un Botez întru ertarea păcatelor. Aştept înviiarea morţilor. Şi viiaţa veacului ce va să fie. Amin”[34].

Rugăciunile începătoare la Dosoftei:

„Împăratul ceriului, Mângâitoriule, Duhul adevărătăţii, Care tutinderea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţâlor şi viaţă dătătoriule, vino şi Te sălăşluieşte în noi şi curăţeşte-ne de toată imăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Svinte Dumnezău, Svinte tare, Svinte fără moarte, miluieşte-ne, 3. Slava Tatălui şi Fiiului şi Svântului Duh, acmu şi pururea şi-n vecii de veci. Amin.

Preasvântă Troiţă, miluieşte-ne. Doamne, şterge păcatele noastre. Despuitoriule, iartă fărădelegile noastre. Svinte, cercetează şi tămăduieşte neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte, 3. Slavă… Şi acum…

Tatăl nostru, Carele eşti în ceriruri, svinţească-să numele Tău, să vie împărăţîia Ta, să fie voia Ta, cumu-i în ceri aşe şi pre pământ. Pâinea noastră cea de saţîu dă-ne astăzi şi ne iartă datoriile noastre, cum şi noi iertăm datorilor noştri. Şi nu ne băga la iscuşenie, ce ne izbăveşte de vicleanul”[35].

Rugăciunile începătoare la Antim:

„Împărate ceresc, Mângâietoriule, Duhul adevărului, Carele pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistiiariul bunătăţilor şi dătătoriule de viiaţă. Vino şi Te sălăşluiaşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată spurcăciunea, şi mântuiaşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiaşte-ne pre noi. Slavă Tatălui şi Fiiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în veacii veacilor, Amin.

Prea Sfântă Troiţă, miluiaşte-ne pre noi. Doamne curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne iartă fărădelegile noastre. Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluiaşte.

Tatăl nostru, Carele eşti în Ceriuri, sinţească-se numele Tău. Vie împărăţiia Ta. Fie voia Ta, precum în ceriu, şi pre pământ. Pâinea noastră cea de pururea, dă-ne-o noao astăzi. Şi ne iartă greşealele noastre, precum şi noi ertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pre noi întru ispită, ci ne izbăveaşte de cel rău”[36].

Observăm cu uşurinţă că, „din nou, harul indiscutabil şi norma muntenească fac versiunea lui Antim mai puţin desuetă, ba chiar posesoare a unei surprinzătoare rostiri actuale”[37]. Între varianta modernă şi cea antimiană, nu există decât foarte mici deosebiri, de înțeles în mod obiectiv.

Nicolae Şerbănescu face apropieri cât se poate de ilustrative între limba traducerilor lui Antim şi cea modernă, afirmând că „unele din cărţile de slujbă date la lumină de Antim, cum este cazul Octoihului (1712) şi Liturghiei (1713) de pildă sunt aproape neschimbate până astăzi în ceea ce priveşte limba”[38].

Vom oferi şi noi din aceste exemple, pentru a fi cât mai convingători şi pentru a observa şi mai bine cursivitatea şi modernitatea limbii lui Antim, cât şi harul său poetic şi autenticitatea expresiei:

Psalmul I (Psaltirea, Târgovişte 1710):

„Fericit bărbatul, carele n-au mers în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-au stătut şi pe scaunul pierzătorilor n-au şăzut. Ci în legea Domnului voia lui şi în legea Lui va cugeta zioa şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsărit lângă izvoarele apelor…”[39].

Troparul Născătoarei de Dumnezeu de la Utrenie (Octoih, Târgovişte 1712):

„Prea blagoslovită eşti de Dumnezeu Născătoare Fecioară că prin Cel ce S-au întrupat din tine, iadul s-au robit, Adam s-au chemat, blestemul s-au pierdut, Eva s-au slobozit, moartea s-au omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: Bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru Cel ce bine ai voit aşa, mărire Ţie”[40].

Troparul Învierii glasului al treilea (Octoih, Târgovişte 1712):

„Să se veselească cele cereşti şi să se bucure cele pământeşti, că au făcut biruinţă cu braţul său Domnul; călcat-au cu moartea pre moarte, începătoriu morţilor s-au făcut; din pântecele iadului ne-au izbăvit pre noi şi au dat lumii mare milă”[41].

Troparul Sfintelor Paşti (Catavasier, Târgovişte, 1715):

„Hristos au înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viiaţă dăruindu-le”[42].

Mai mult decât Coresi şi Dosoftei – dar folosindu-se din experienţa înaintaşilor săi – Antim a avut simţul limbii şi a oferit, clerului şi mirenilor, expresia cea mai literară şi mai frumoasă a limbajului liturgic şi a cărţilor de slujbă. Pentru aceasta, şi pentru toate eforturile lui, „românii trebuie să nu ostenească a-l lăuda”[43].


[1] Cf. Al. Mareş, op. cit., p. 42 : „Cercetarea comparativă a Liturghierului lui Dosoftei din 1679 (reimprimat în 1683) cu Liturghierul lui Coresi ne-a format convingerea că între versiunile acestor două cărţi nu se poate stabili nicio legătură: alcătuitorul versiunii din 1679 nu a pus la contribuţie versiunea din 1570, nici o versiune manuscrisă derivată din tipăritura coresiană”.

[2] Bibliografia românească veche (1508-1830), t. I, op. cit., p. 226.

[3] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 34.

[4] ***Liturghier, ed. 2000, op. cit., p. 118.

[5] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 61.

[6] Idem, p. 63. [7] Idem, p. 65. [8] Idem, p. 43. [9] Idem, p. 45.

[10] Idem, p. 65-66. [11] Idem, p. 83-84.

[12] ***Liturghier, ed. 2000, op. cit., p. 167.

[13] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 89.

[14] Idem., p. 29, 59, 77, 90, 99. [15] Idem, p. 40. [16] Idem, p. 61.

[17] Idem, p. 45, 46. [18] Idem, p. 35-36, 88. [19] Idem, p. 56.

[20] Cf. ***Liturghier, ed. 2000, op. cit., p. 143.

[21] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 76.

[22] Idem, p. 78. [23] Idem, p. 90. [24] Idem, p. 90.

[25] Conştiinţa este o împreună-ştiinţă cu Dumnezeu, este mediul în care Dumnezeu vorbeşte cu omul, după cum se spune în Biserica Ortodoxă.

[26] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 72.

[27] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 149-150.

[28] Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, op. cit., p. 178. Vezi şi Dosoftei, Opere, op. cit., p. 341 şi 465-466.

[29]***Ceaslov, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea P.F. Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. a doua, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1993, p. 634.

[30] Dosoftei, Opere, op. cit., p. 341. [31] Cf. Idem, p. 466.

[32] ***Liturghier, ed. 2000, op. cit., p. 335-336.

[33] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 72-74.

[34] ***Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Târgovişte, 1713, op. cit., f. 48.

[35] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 14-15, 91.

[36] ***Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Târgovişte, 1713, op. cit., f. 26v.

[37] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 186.

[38] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 762.

[39] Cf. Idem, p. 763. [40] Cf. Ibidem. [41] Cf. Idem, p. 764. [42] Cf. Idem, p. 766.

[43] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 27.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno