Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a.
***
Este însă tot la fel de evident faptul că, deşi traducătorul Liturghierului coresian a respectat, poate prea mult, sintaxa slavonă – probabil din teama de a nu strica în vreun fel înţelesul, din dorinţa de a se păstra cât mai aproape de sensul original, căci nu avea înaintaşi şi nu îşi putea permite să schimbe sensul sfintelor rugăciuni –‚ el a imprimat frazei româneşti „curgerea” pe care o are şi astăzi, o cadenţă a rugăciunii ce este încă actuală.
Am mai făcut aceste asemănări (de mai sus) şi pentru a scoate în evidenţă felul cum, în ciuda faptului că Dosoftei nu pare să fi folosit Liturghierul coresian[1], unele formulări sunt aproape identice. Este chiar surprinzătoare, în unele situaţii, alegerea unor termeni identici sau foarte apropiaţi, precum şi desfăşurarea frazei, ce coincide nu de puţine ori. (Lipsa de spaţiu nu ne-a permis să aducem foarte multe citate, dar credem că sunt suficiente, măcar în parte, cele prezentate). Aceasta din urmă s-ar putea explica însă şi prin urmărirea cu stricteţe a originalului. Chiar dacă Dosoftei a folosit un Liturghier grec iar Coresi unul slavon, este de aşteptat ca şi textele slavoneşti, la rândul lor, să fi fost foarte fidele originalelor lor greceşti.
Nu este însă, credem, cu totul exclusă şi ipoteza ca Dosoftei să fi consultat tipăritura coresiană sau măcar un manuscris copiat al ei, chiar şi necunoscut nouă. După cum remarcau Ioan Bianu şi Nerva Hodoş [2], Dosoftei i-a urmat pilda lui Coresi atunci când l-a citat pe Sf. Ap. Pavel, în apărarea demersului său de a traduce slujba în limba română; deci cunoştea tipăritura aceluia. De altfel, Al. Mareş nu spune că nu ar fi consultat-o, ci doar că nu a folosit-o, şi acest lucru este lesne de înţeles, pentru că Liturghierul lui Coresi nu mai corespundea aşteptărilor ierarhului moldovean şi nici celor ale Bisericii sau ale vremii.
Cum Dosoftei era un „atlet” al traducerii de cărţi sfinte în româneşte şi o personalitate culturală remarcabilă, nu ne îndoim că a citit orice carte sau manuscris a putut procura. Iar în ipoteza că a întreprins demersul său fără a avea posibilitatea unei comparaţii, este, atunci, de admirat, asemănarea dintre intuiţiile lingvistice ale celor ce au tradus Liturghierul în româneşte, în momente diferite ale istoriei noastre şi în locuri diferite.
Rămân însă la convingerea că Dosoftei a cunoscut Liturghierul lui Coresi şi, deşi nu l-a compilat, ci a făcut o traducere nouă şi cu totul originală, a respectat totuşi anumite particularităţi, o anumită cadenţă imprimată limbii şi chiar unele formulări – rar, e adevărat – probabil încetăţenite deja în Biserică.
Este remarcabilă selecţia lexicală pe care au făcut-o atât Coresi, cât şi Dosoftei, foarte puţine fiind regionalismele din textele lor. La Dosoftei, spre exemplu, putem întâlni destule particularităţi fonetice moldoveneşti, dar regionalismele propriu-zise nu sunt multe.
El nu se dezminte nici de astă dată, fraza lui – spre deosebire de a lui Coresi, care este mai „poticnită” uneori – fiind foarte armonioasă, muzicală. Şi nu de puţine ori, întâlnim exprimări poetice sau o expresivitate neaşteptată a cuvintelor. Dosoftei „poetul”, care tradusese şi aşezase în versuri Psaltirea, avea deci experienţa şi îndemânarea de a mânui limba română, pentru a pune în tipare corespunzătoare rugăciunile liturgice, fără a le strica frumuseţea.
Unele formulări ale lui Dosoftei îşi păstrează poezia până astăzi, cum ar fi: „Acoperă-ne cu acoperământul aripilor Tale, goneşte de pre noi pre tot pizmaşul şi luptătoriul, păciuieşte-ne viaţa, Doamne, miluieşte-ne, şi lumea Ta, şi mântuieşte sufletele noastre, ca un sângur bun şi iubitor de om”[3]. (varianta modernă este: „Acoperă-ne pe noi cu acoperământul aripilor Tale; depărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi pizmaşul; împacă viaţa noastră, Doamne; miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre, ca un bun şi de oameni iubitor.”[4])
Sau: „(…) Că Tu sângur, Doamne Dumnezăul nostru, stăpâneşti celor de pre ceriuri şi celor de pre pământ, Carele pre scaun herovicesc Te razimi, Acela al serafimilor Domnul şi Împăratul lui Israil, Acel sângur Svânt şi în svinţi odihnitori…”[5].
Sau heruvicul: „Carii pre heruvimi cu taină închipuim şi viaţă făcătoarei Troiţe tresvântul cântec aducem…”[6] ; ori cântările după Vohodul Mare: „Acel cu bun chip Iosif de pre lemn pogorând preacuratul trupul Tău, cu prostire curată înfăşând şi cu aromate de miros scumpe, în mormânt nou astrucând, culcă”[7].
Câteva cuvinte, care în limba veche nu aveau conotaţie poetică, au însă pentru noi astăzi o frumuseţe aparte. E şi cazul cuvântului „şireaguri”, care însemna „cete”, dar iată cum sună la Dosoftei câteva fraze ce conţin acest termen, devenit deosebit de sugestiv pentru noi astăzi:
„Despuitoriule Doamne, Dumnezeul nostru, Carele ai pus de-ai tocmit în ceriuri Şireaguri şi oşti de îngeri şi de arhangheli în slujba a Talei slăvi, fă şi întratul nostru întrat de svânţi îngeri a fi, împreună slujind cu noi şi împreună slavoslovind a Ta bunătate.”[8];
„Dumnezăul cel svânt, Ce în svinţi Te odihneşti şi cu tresvântul glas de serafimi eşti cântat şi de heruvimi slavoslovit, şi de toate cereştile Şireaguri închinat, Acela ce din nefiind întru a fi le-ai adusu-le cu toatele, Acela ce ai zidit pe om după chipul Tău şi asămănăciunea şi cu tot darul l-ai împodobit…”[9], etc.
Varianta lui Dosoftei ni s-a părut, uneori, admirabilă: „Ca un de viaţă purtător, ca decât raiul mai frumos adevăr şi decât cămara nunţii de toată de cea împărătească s-au ivit mai străluminat, Hristoase, mormântul Tău, fântâna învierii noastre (subl. n.)”[10].
În varianta modernă este „izvorul învierii noastre”, dar şi „fântâna” are conotaţii foarte adânci. La fel, minunat se spune: „…pomeneşte pre toţ adormiţii pre nădejdea de viaţa veşnică şi răpaosă-i pre înşi acolo unde străjuieşte lumina feţii Tale (subl. n.)”[11].
Liturghierul actual foloseşte expresia „…şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale”[12]; ca şi în celălalt exemplu, sensul se adânceşte, în cazul lui Dosoftei. Asemenea, foarte frumos sună, la el, şi „Rămăşiţa timpului vieţii noastre (subl. n.) cu pace şi cu pocăinţă a obârşi, la Domnul să cerem”[13].
Fiind mare cărturar şi cunoscând, pe lângă română, şi limbile latină, greacă şi polonă, Dosoftei nu se dă în lături de la a „inventa” cuvinte noi, după modele clasice, care însă, în româneşte, nu sună întotdeauna fericit.
Astfel sunt „Omiubitorule”[14] (pentru „Iubitorule de oameni”), „om-dragostea”[15] sau „omdragoste”[16] (pentru „dragoste de oameni”), „tresvântul”[17] (pentru „întreit sfântul”). Un cuvânt compus este şi „suprăcerescul” („suprăcerescul Tău jărtăvnic”[18], pentru „cel mai presus de ceruri”), sau „iarănaşterii” („feredeul iarănaşterii”[19], pentru „baia naşterii celei de a doua”[20]), iar termenii „angheli”[21] (din greacă sau latină) şi „novă” („Legea novă”[22]) sunt neologici, ca şi verbul „a se supleca” („Ţie… ne rugăm şi ne suplecăm”[23]).
Este într-adevăr impresionantă cunoaşterea limbii latine a lui Dosoftei, fără ca aceste „revizuiri” ale lui să fie prea supărătoare. Este interesant şi termenul „împreună-ştiinţă” („curată împreună-ştiinţă”[24]), ce apare, evident, ca un calc după cuvântul latinesc, exprimat astăzi prin „conştiinţă”[25].
De la Dosoftei moştenim până astăzi formula dogmatică: „Lumină din Lumină, Dumnezău adevărat din Dumnezău adevărat”[26], din Crezul niceo-constantinopolitan.
Sintaxa lui Dosoftei încearcă să fie, însă, prea savantă, uneori, şi de aceea, cel care va stabili curgerea cu adevărat firească a limbii române, precum şi limba cea mai literară, este Antim Ivireanul. Acest lucru este evident, căci şi alți cercetători au subliniat această realitate indiscutabilă.
„După aproape trei veacuri, în slujbele noastre bisericeşti se mai pot auzi cântări şi rugăciuni aşa cum au fost tălmăcite de mitropolitul Antim. Vom da câteva exemple. Troparul Învierii glasului al treilea era redat astfel: «Să se veselească cele cereşti şi să se bucure cele pământeşti, că au făcut biruinţă cu braţul Său Domnul; călcat-au cu moartea pre moarte, începătoriu învierii morţilor S-au făcut; din pântecele iadului ne-au izbăvit pre noi şi au dat lumii mare milă» (Octoihul din 1712).
Rugăciunea de la parastas era tradusă aşa: «Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Carele ai călcat moartea şi pre diavolul ai surpat şi ai dăruit viiaţă lumii Tale, Însuţi Doamne odihneşte sufletul răposatului robului Tău (cutare), în loc luminat, în loc de verdeaţă, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea…» (Liturghierul din 1713). Iar troparul Învierii era tradus: «Hristos au înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le» (Catavasierul din 1715). Observăm că textele folosite astăzi sunt aceleaşi”[27].
Antim Ivireanul a cunoscut, fără îndoială, traducerile lui Dosoftei. Acest fapt se poate observa, lesne şi cu prisosinţă, din exemplele pe care le-am oferit puţin mai devreme, cât şi din altele noi. Confruntând un mic text din Ceaslov (1715) cu acelaşi, din Molităvnicul de-nţăles (1681), observăm asemănările:
„Molităvnic de-nţăles, f. 98 r.:
«Vrând să mănânci, omule, trupul Stăpânului,
Cu frică te apropie, să nu te ardz, că focu-i.
Şi dumnedzăiesc bând sânge spre prăfiinţă,
Întâi te-mpacă cu carii îţ sunt mâhniţ.
De-acii cutedzând tăinuită mâncare să mânânci».
Ceaslov, p. 479-480:
«Vrând să mănânci, omule, trupul Stăpânului,
Cu frică te apropie, să nu te arz, că foc este.
Vrând sângele cel dumnezeiesc să bei spre împreunare
Întâi te împacă cu cei care te-au scârbit.
Apoi să îndrăzneşti a mânca mâncare de taină»”[28].
Textul de astăzi sună foarte asemănător:
„Trupul Stăpânului vrând să-l primeşti spre hrană,
Fii cu frică să nu te arzi, că foc este;
Sângele Lui vrând să-l bei spre-mpărtăşire,
Mergi şi cu cei ce te-au mâhnit te împacă,
Şi aşa îndrăzneşte de ia hrana sfântă”[29].
Comparaţiile dintre rugăciunile liturgice pe care le-am aşezat anterior în paralel, cât şi din alte rugăciuni din Molităvnicul de-nţăles al lui Dosoftei şi Ceaslovul lui Antim, ne conduc spre concluzia perfecţionării, de către mitropolitul Ungrovlahiei, a limbii traducerii anterioare pe care o oferise Dosoftei. Astfel, rămânând tot la rugăciunile dinaintea împărtăşirii, în varianta lui Dosoftei se spune:
„Iată că vii [vin] spre dumnezeiasca cuminecare,
Ziditoriul mieu, să nu mă arz cu prăfiinţarea,
Că foc eşti, pre nevrednicii arzându-i,
Dară curăţeşte-mă de toată imătura.
Dumnezăitoriul sânge spaimă-te, omule, văzând,
Cărbune-nfocat este, pre nevrednicii pârjolind.
A lui Dumnezău trupul mă dumnezăiază şi hrăneşte,
Dumnezăiază-mi duhul, iară mintea îmi hrăneşte minunat”[30].
Iar Antim „diortoseşte” după cum urmează:
„Iată mă apropii de dumnezeiasca cuminecătură,
Făcătoriule, să nu mă arzi cu împreunarea,
Că Tu eşti foc, carele arzi pre cei nevrednici,
Ci mă curăţeşte de toată spurcăciunea.
Spăimântează-te, omule, văzând sângele cel îndumnezeitor,
Că este cărbune, carele arde pe cei nevrednici.
Dumnezeiescul trup şi mă îndumnezeieşte, şi mă hrăneşte,
Îndumnezeieşte-mi sufletul, iar mintea îmi hrăneşte strein”[31].
Termenul „strein” (traducere exactă din greacă) era sinonim, în limba veche, cu „de neînţeles”, „minunat”, „uluitor”, „care depăşeşte înţelegerea omenească”, sens conservat până în zilele noastre în cântările bisericeşti.
Însă, din vocabularul curent, acest sens a dispărut. Apropierea variantei antimiene de limba modernă este evidentă, dar o putem pune în lumină şi prin reproducerea textului folosit la ora actuală în slujbă: „Iată mă apropii de sfânta-mpărtăşire./ Şi-mpărătşindu-mă, Doamne, să nu mă arzi;/ Că Tu eşti foc şi arzi pe cei nevrednici,/ Ci, curăţeşte-mă de toată-ntinarea. (…) Sângele cel îndumnezeitor privind, spăimântează-te, omule./ Că foc este şi arde pe cei nevrednici./ Dumnezeiescul Trup mă îndumnezeieşte şi mă hrăneşte,/ Îmi îndumnezeieşte sufletul şi-mi hrăneşte minunat mintea”[32].
De altfel, toate cărţile bisericeşti din zilele noastre, păstrează amprenta şi mireasma bine întipărită a traducerilor vechi, ce nu au fost decât actualizate, din punctul de vedere al evoluţiei limbii. Avem de-a face cu o literatură ecleziastică destul de conservatoare şi unde piatra de temelie, pusă în special de Dosoftei şi Antim Ivireanul, a rămas aceeaşi, iar textele nu au mai fost reînnoite decât într-o foarte mică măsură. Ca o ilustrare a celor afirmate, vom prezenta şi varianta antimiană a Crezului şi a rugăciunilor începătoare (din Liturghier, 1713), în comparaţie cu cea a lui Dosoftei (Liturghier, 1679):
Crezul în varianta lui Dosoftei:
„Crez într-unul Dumnezău, Tatăl totputernic, făcători Ceriului şi pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiiul lui Dumnezău, Acel Sângur-Născut, Care-i din Părintele născut de mainte de toţ vecii: Lumină din Lumină, Dumnezău adevărat din Dumnezău adevărat, născut, nu făcut, de o fiinţă cu Părintele, prin Care toate s-au făcute sunt.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-au pogorât din ceriuri şi S-au întrupat din Duhul Svânt şi Maria Fecioara şi fu om. Şi în cruce răstignit pentru noi între Pilat de Pont, şi păţât, şi îngropat. Şi sculat a treia zi, după Scripturi. Şi suit în ceriuri şi şezând na dereapta Tatălui. Şi iarăşi viitori cu slavă să giudece viii şi morţii, a Căruia împărăţie n-are svârşit.
Şi în Duhul cel Svânt, Domnul viaţă făcătoriul, Carele-i din Tatăl purcezători, Carele-i împreună cu Tatăl şi Fiiul împreună închinat şi împreună slăvit, Carele au grăit prin proroci. În una svântă, săbornică şi apostolească Beserică. Mărturisesc un Botez în iertarea păcatelor, aştept scularea morţilor şi viaţa fiitoriului veac. Amin”[33].
Crezul tradus de Antim:
„Crez întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitoriul, Făcătoriul ceriului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domnul Iisus Hristos, Fiiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Carele din Tatăl S-au născut mai nainte de toţi veacii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iară nu făcut, Cela ce iaste de o Fiinţă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut. Carele pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-au pogorât din Ceriuri şi S-au întrupat de la Duhul Sfânt şi din Mariia Fecioara şi S-au făcut Om.
Şi S-au răstignit pentru noi supt Pilat din Pont, şi au pătimit şi S-au îngropat, şi au înviiat a treia zi după Scripturi. Şi S-au suit la Ceriuri, şi şade de-a direapta Tatălui. Şi iar va să vie cu mărire, să judece viii şi morţii, a Căruia Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viiaţă Făcătoriul, Carele din Tatăl iase, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiiul iaste închinat şi slăvit, Carele au grăit prin Proroci. Întru una Sfântă, sobornicească şi Apostolească Besearecă. Mărturisesc un Botez întru ertarea păcatelor. Aştept înviiarea morţilor. Şi viiaţa veacului ce va să fie. Amin”[34].
Rugăciunile începătoare la Dosoftei:
„Împăratul ceriului, Mângâitoriule, Duhul adevărătăţii, Care tutinderea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţâlor şi viaţă dătătoriule, vino şi Te sălăşluieşte în noi şi curăţeşte-ne de toată imăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Svinte Dumnezău, Svinte tare, Svinte fără moarte, miluieşte-ne, 3. Slava Tatălui şi Fiiului şi Svântului Duh, acmu şi pururea şi-n vecii de veci. Amin.
Preasvântă Troiţă, miluieşte-ne. Doamne, şterge păcatele noastre. Despuitoriule, iartă fărădelegile noastre. Svinte, cercetează şi tămăduieşte neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte, 3. Slavă… Şi acum…
Tatăl nostru, Carele eşti în ceriruri, svinţească-să numele Tău, să vie împărăţîia Ta, să fie voia Ta, cumu-i în ceri aşe şi pre pământ. Pâinea noastră cea de saţîu dă-ne astăzi şi ne iartă datoriile noastre, cum şi noi iertăm datorilor noştri. Şi nu ne băga la iscuşenie, ce ne izbăveşte de vicleanul”[35].
Rugăciunile începătoare la Antim:
„Împărate ceresc, Mângâietoriule, Duhul adevărului, Carele pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistiiariul bunătăţilor şi dătătoriule de viiaţă. Vino şi Te sălăşluiaşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată spurcăciunea, şi mântuiaşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiaşte-ne pre noi. Slavă Tatălui şi Fiiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în veacii veacilor, Amin.
Prea Sfântă Troiţă, miluiaşte-ne pre noi. Doamne curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne iartă fărădelegile noastre. Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluiaşte.
Tatăl nostru, Carele eşti în Ceriuri, sinţească-se numele Tău. Vie împărăţiia Ta. Fie voia Ta, precum în ceriu, şi pre pământ. Pâinea noastră cea de pururea, dă-ne-o noao astăzi. Şi ne iartă greşealele noastre, precum şi noi ertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pre noi întru ispită, ci ne izbăveaşte de cel rău”[36].
Observăm cu uşurinţă că, „din nou, harul indiscutabil şi norma muntenească fac versiunea lui Antim mai puţin desuetă, ba chiar posesoare a unei surprinzătoare rostiri actuale”[37]. Între varianta modernă şi cea antimiană, nu există decât foarte mici deosebiri, de înțeles în mod obiectiv.
Nicolae Şerbănescu face apropieri cât se poate de ilustrative între limba traducerilor lui Antim şi cea modernă, afirmând că „unele din cărţile de slujbă date la lumină de Antim, cum este cazul Octoihului (1712) şi Liturghiei (1713) de pildă sunt aproape neschimbate până astăzi în ceea ce priveşte limba”[38].
Vom oferi şi noi din aceste exemple, pentru a fi cât mai convingători şi pentru a observa şi mai bine cursivitatea şi modernitatea limbii lui Antim, cât şi harul său poetic şi autenticitatea expresiei:
Psalmul I (Psaltirea, Târgovişte 1710):
„Fericit bărbatul, carele n-au mers în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-au stătut şi pe scaunul pierzătorilor n-au şăzut. Ci în legea Domnului voia lui şi în legea Lui va cugeta zioa şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsărit lângă izvoarele apelor…”[39].
Troparul Născătoarei de Dumnezeu de la Utrenie (Octoih, Târgovişte 1712):
„Prea blagoslovită eşti de Dumnezeu Născătoare Fecioară că prin Cel ce S-au întrupat din tine, iadul s-au robit, Adam s-au chemat, blestemul s-au pierdut, Eva s-au slobozit, moartea s-au omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: Bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru Cel ce bine ai voit aşa, mărire Ţie”[40].
Troparul Învierii glasului al treilea (Octoih, Târgovişte 1712):
„Să se veselească cele cereşti şi să se bucure cele pământeşti, că au făcut biruinţă cu braţul său Domnul; călcat-au cu moartea pre moarte, începătoriu morţilor s-au făcut; din pântecele iadului ne-au izbăvit pre noi şi au dat lumii mare milă”[41].
Troparul Sfintelor Paşti (Catavasier, Târgovişte, 1715):
„Hristos au înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viiaţă dăruindu-le”[42].
Mai mult decât Coresi şi Dosoftei – dar folosindu-se din experienţa înaintaşilor săi – Antim a avut simţul limbii şi a oferit, clerului şi mirenilor, expresia cea mai literară şi mai frumoasă a limbajului liturgic şi a cărţilor de slujbă. Pentru aceasta, şi pentru toate eforturile lui, „românii trebuie să nu ostenească a-l lăuda”[43].
[1] Cf. Al. Mareş, op. cit., p. 42 : „Cercetarea comparativă a Liturghierului lui Dosoftei din 1679 (reimprimat în 1683) cu Liturghierul lui Coresi ne-a format convingerea că între versiunile acestor două cărţi nu se poate stabili nicio legătură: alcătuitorul versiunii din 1679 nu a pus la contribuţie versiunea din 1570, nici o versiune manuscrisă derivată din tipăritura coresiană”.
[2] Bibliografia românească veche (1508-1830), t. I, op. cit., p. 226.
[3] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 34.
[4] ***Liturghier, ed. 2000, op. cit., p. 118.
[5] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 61.
[6] Idem, p. 63. [7] Idem, p. 65. [8] Idem, p. 43. [9] Idem, p. 45.
[10] Idem, p. 65-66. [11] Idem, p. 83-84.
[12] ***Liturghier, ed. 2000, op. cit., p. 167.
[13] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 89.
[14] Idem., p. 29, 59, 77, 90, 99. [15] Idem, p. 40. [16] Idem, p. 61.
[17] Idem, p. 45, 46. [18] Idem, p. 35-36, 88. [19] Idem, p. 56.
[20] Cf. ***Liturghier, ed. 2000, op. cit., p. 143.
[21] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 76.
[22] Idem, p. 78. [23] Idem, p. 90. [24] Idem, p. 90.
[25] Conştiinţa este o împreună-ştiinţă cu Dumnezeu, este mediul în care Dumnezeu vorbeşte cu omul, după cum se spune în Biserica Ortodoxă.
[26] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 72.
[27] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 149-150.
[28] Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, op. cit., p. 178. Vezi şi Dosoftei, Opere, op. cit., p. 341 şi 465-466.
[29]***Ceaslov, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea P.F. Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. a doua, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1993, p. 634.
[30] Dosoftei, Opere, op. cit., p. 341. [31] Cf. Idem, p. 466.
[32] ***Liturghier, ed. 2000, op. cit., p. 335-336.
[33] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 72-74.
[34] ***Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Târgovişte, 1713, op. cit., f. 48.
[35] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie (1679), op. cit., p. 14-15, 91.
[36] ***Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Târgovişte, 1713, op. cit., f. 26v.
[37] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 186.
[38] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 762.
[39] Cf. Idem, p. 763. [40] Cf. Ibidem. [41] Cf. Idem, p. 764. [42] Cf. Idem, p. 766.
[43] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 27.
