Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 29 septembrie 2016

Nu e bine să ne furăm căciula

Aud tot mai des, pe la conferințe ortodoxe, exemplul cu bătrâna țărancă analfabetă care a trăit muncind toată viața, s-a rugat cum a putut și cum a știut, fără să cunoască Teologie, neavând condițiile necesare și, după ce a murit, a luat-o Dumnezeu la El și…L-a recunoscut imediat pe Hristos, atunci când L-a văzut. Fără să fi avut descoperiri dumnezeiești în timpul vieții.

Pot să cred că un om care nu a avut posibilitatea să învețe carte și, implicit, Teologie, care s-a trudit să-i crească pe alții și a fost credincios toată viața, este miluit de Dumnezeu și primit în Împărăția Lui.

Există chiar, în calendarul nostru ortodox, o zi de pomenire a Sfinților săraci. Și, după câte îmi amintesc, Sfântul Ioan de Kronstadt îi numea pe țăranii care trudeau toată ziua Mucenici.

Însă nu știu dacă aceste exemple ni se potrivesc.

Dacă este să căutăm pilde după care să ne ghidăm în viața noastră, oare nu ar trebui să le căutăm în conformitate cu viața noastră?

Adică, dacă trăiești în pustie, cauți pe cineva care să-ți fie model și îndrumător din punct de vedere anahoretic.

Dacă trăiești în Mănăstire de obște, vrei să înveți cum să te mântuiești uitându-te la cineva care a trăit în Mănăstire de obște și a avut virtuți mari în aceste condiții.

Dacă vrei să imiți nebunia pentru Hristos, înveți de la cei care au practicat-o.

Bineînțeles, există și lucruri bune, fapte sau obiceiuri, pe care poți să le înveți de la oricine, indiferent de viața pe care a avut-o, adaptându-le, desigur, la modul tău de existență.

Dar a spune că trebuie să învățăm simplitatea analfabetismului și rugăciunea brambura, noi, care avem școli și facultăți, noi, care învățăm pe brânci pentru a ne integra în societate și a avea un loc de muncă cât mai bun, mi se pare o imensă ipocrizie.

Pentru că, dacă pentru nevoile noastre știm să ne punem cu burta pe carte ani de zile și să facem masterate și doctorate, pentru a fi recunoscuți și lăudați, dar pentru Dumnezeu…ne luăm pildă de viață duhovnicească pe femeia proastă, care, sărmana, nu a avut posibilități ca să învețe mai mult (deși poate ar fi vrut: am întâlnit multe cazuri de acest fel), atunci suntem de osândit, iar nu virtuoși.

Da, dacă o luăm drept exemplu numai pentru ca să ne smerim și mai mult, atunci e bine.  Dacă ne prihănim pururea în sinea noastră și ne spunem că suntem mai jos decât cei neînvățați, dar noi ne construim zilnic interior prin citiri și scrieri duhovnicești, alături de multe alte fapte bune, atunci e bine.

Dar dacă luăm oamenii neînvățați ca pildă la propriu, și considerăm că, dacă Dumnezeu îi mântuiește pe aceia, atunci tot ce trebuie să facem e…să nu facem nimic, și ne va mântui și pe noi Dumnezeu, tot la fel, atunci ne mințim cu bună știință. Și ne vom primi plata de la Dumnezeu care se cuvine unor ipocriți leneși și mincinoși.

Pentru că înseamnă că nu am căutat niciodată mântuirea, ci numai justificări pentru a ne crede ortodocși și a…sta degeaba în voie.

Dacă îi place cuiva pilda cu țăranca neînvățată, cu adevărat, și vrea să o urmeze fără ipocrizie, atunci să se ducă și să se facă țăran. Fără nicio pretenție culturală, și să trăiască în conformitate cu tot ceea ce decurge de aici. Dacă conștiința lui îi spune că numai așa poate să se mântuiască.

La fel, dacă cineva își alege pildă numai pe Părinții pustnici, să se ducă în pustie și să trăiască asemenea. Dacă poate.

Aceasta este învățătura ortodoxă: ca fiecare să facă ce vorbește. Nu să vorbească despre virtuți din auzite și din citite și apoi să le arunce altora în față drept norme de viață, pe care ei înșiși nu le practică.

Dar dacă noi avem viața pe care o avem și, datorită epocii în care trăim, dacă avem posibilitatea să facem atâtea școli și să cunoaștem atâtea lucruri, la care mulți dintre strămoșii noștri nici nu îndrăzneau să viseze vreodată, dacă trăim în orașe, cu toată tehnologia pe care o avem la dispoziție, și nu vrem să plecăm de aici…atunci înseamnă că pe toate acestea trebuie să le punem în slujba lui Dumnezeu, într-un anumit fel, după cum ne este propriu fiecăruia dintre noi. Și nu să ne facem că ele nu există și că noi visăm, acum, „ce frumos ar fi” să tragem la plug și să facem „muncă de rob”…ca să ne rugăm cât și cum putem.

Ne furăm căciula singuri și nu cred că vom avea „sporire duhovnicească” din asta.

Viețile Sfinților români canonizați pe 28 septembrie 2016

Au fost alcătuite de Pr. Dr. Ștefan Zară și de Ierom. Antim Motorga și editate în două volume, pe care le puteți downloada de aici:

Viata_sfintilor_daniil_si_misail_de_la_manastirea_turnu.pdf

Viata_sfintilor_neofit_si_meletie_de_la_stanisoara_bt.pdf.

Sunt din locația de aici.

Care sunt numele care apar în cartea Facerea?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea?

Primul nume care apare în cartea Facerea este numele Dumnezeu [Θεὸς] [1, 1, LXX]. E numele Făcătorului cerului și al pământului și al nostru, al oamenilor, al Dumnezeului nostru treimic. După care, la 1, 2, apare sintagma Duhul lui Dumnezeu [Πνεῦμα Θεοῦ], care indică persoana Sfântului Duh, dar și numele de Domnul [Κύριος], care indică persoana Fiului [2, 8].

Și Dumnezeu a sădit Paradisul în Edem [Εδεμ] și în Edem l-a pus pe omul pe care l-a zidit [2, 8].

Din Edem ieșea un râu care se împărțea întru 4 începuturi [εἰς τέσσαρας ἀρχάς] [2, 10], iar numele acestor 4 râuri erau: 1. Fison [Φισων], care înconjoară tot pământul Evilat [Ευιλατ] [2, 11]; 2. Ghion [Γηων], care înconjoară tot pământul Etiopiei [2, 13]; 3. Tigris [Τίγρις], care merge înaintea Assiriei [2, 14] și 4. Evfratis [Εὐφράτης] [2, 14].

Primul om creat de Dumnezeu s-a numit Adam [Ἀδάμ] [2, 16], iar prima femeie a fost numită de Adam Viață [Ζωή] [2, 20], pentru ca în 4, 1 să aflăm că numele ei este Eva [Εὕα]. Primul lor copil a fost Cain [Κάϊν] [4, 1], iar al doilea a fost Abel [Ἅβελ] [4, 2].

Pământul Ned [Ναιδ] apare în 4, 16. Cain l-a născut pe Enoh [Ἑνώχ] [4, 17]. Fiul lui Enoh a fost Ghedad [Γαιδαδ] [4, 18], iar fiul lui Ghedad a fost Meil [Μαιηλ] [4, 18], iar fiul lui Meil a fost Matusala [Μαθουσαλα] [4, 18], iar fiul lui Matusala a fost Lameh [Λάμεχ] [4, 18]. Femeile lui Lameh au fost Ada [Αδα] și Sella [Σελλα] [4, 19].

Ada l-a născut pe Iobel [Ιωβελ] [4, 20] și pe Iubal [Ιουβαλ] [4, 21], pe când Sella l-a născut pe Tobel [Θοβελ], dar a avut și o fiică, pe Noema [Νοεμα] [4, 22]. Al 3-lea fiu al lui Adam și al Evei, despre care ne vorbește Scriptura, este Sit [Σήθ] [4, 25]. Iar fiul lui Sit a fost Enos [Ἐνώς] [4, 26].

Fiul lui Enos a fost Cainam [Καϊνάμ] [5, 9]. Iar Cainam l-a născut pe Maleleil [Μαλελεήλ] [5, 12]. Fiul lui Maleleil a fost Iaret [Ἰάρετ] [5, 15], pe când fiul lui Iaret a fost Enoh [Ἑνώχ] [5, 18]. Iar Enoh l-a născut pe Matusala [Μαθουσαλά].

Matusala l-a născut pe Lameh [Λάμεχ] [5, 25], iar Lameh l-a născut pe Noe [Νῶε] [5, 29], iar Noe a avut 3 fii: pe Sim [Σήμ], pe Ham [Χαμ] și pe Iafet [Ιαφεθ] [5, 32]. Chivotul lui Noe s-a oprit pe munții lui Ararat [τὰ ὄρη τὰ Αραρατ] [8, 4], iar Ham l-a născut pe Hanaan [Χανάαν] [9, 18].

Capitolul al 10-lea din Facerea e plin de nume. Astfel, fiii lui Iafet sunt Gamer [Γαμερ], Magog [Μαγώγ], Made [Μαδαι], Iovan [Ιωυαν], Elisa [Ελισα], Tobel [Θοβελ], Mosoh [Μοσοχ] și Tiras [Θιρας] [10, 2]. Fiii lui Gamer sunt Ashanaz [Ασχαναζ], Rifat [Ριφαθ] și Torgama [Θοργαμα] [10, 3]. Fiii lui Iovan sunt Elisa [Ελισα] și Tarsis [Θαρσις], cât și Chitii [Κίτιοι] și Rodii [Ῥόδιοι] [10, 4]. Însă Chitii și Rodii sunt forme de plural, arătând două neamuri care au ieșit din doi fii ai lui Iovan. Pe când numele celor doi sunt Chitios [Κίτιος] și Rodios [Ῥόδιος].

Fiii lui Ham au fost Hus [Χους], Mesrem [Μεσραιμ], Fud [Φουδ] și Χανααν [Χανάαν] [10, 6], ultimul fiind amintit la 9, 18. Fiii lui Hus au fost Sava [Σαβα], Evila [Ευιλα], Savata [Σαβαθα], Regma [Ρεγμα] și Savacata [Σαβακαθα], pe când fiii lui Regma au fost Sava [Σαβα] și Dadan [Δαδαν] [10, 7].

Nevrod [Νεβρωδ] a fost fiul lui Hus [10, 8], iar în 10, 10-12 găsim nume de cetăți: Babilon [Βαβυλών], Oreh [Ορεχ], Arhad [Αρχαδ], Halanni [Χαλαννη], Sennaar [Σεννααρ], Assur [Ασσουρ], Ninevi [Νινευή], Roovot [Ροωβωθ], Halah [Χαλαχ] și Dasem [Δασεμ].

Mesrem i-a născut pe Ludiim [Λουδιιμ], pe Enemetiim [Ενεμετιιμ], pe Laviim [Λαβιιμ], pe Neftaliim [Νεφθαλιιμ][10, 13], pe Patrosoniim [Πατροσωνιιμ], pe Hasloniim [Χασλωνιιμ] și pe Caftoriim [Καφθοριιμ] [10, 14]. Iar Hasloniim l-a născut pe Filistiim [Φυλιστιιμ] [10, 14].

Fiii lui Hanaan au fost Sidon [Σιδών], Hetteos [Χετταῖος] [10, 15], Iebuseos [Ιεβουσαῖος], Amorreos [Ἀμορραῖος], Ghergheseos [Γεργεσαῖος] [10, 16], Eveos [Ευαῖος], Arucheos [Αρουκαῖος], Asenneos [Ασενναῖος] [10, 17], Aradios [Ἀράδιος], Samareos [Σαμαραῖος] și Amati [Αμαθι] [10, 18].

În 10, 19 întâlnim alte nume de cetăți: Sidon [Σιδών], Gherara [Γεραρα], Gaza [Γάζα], Sodoma [Σόδομα], Gomorra [Γόμορρα], Adama [Αδαμα], Sevoim [Σεβωιμ] și Lasa [Λάσα].

În 10, 21 apare numele Eber [Ἔβερ].

Fiii lui Sim au fost Elam [Αιλαμ], Assur [Ασσουρ], Arfaxad [Ἀρφαξάδ], Lud [Λουδ], Aram [Ἀράμ] și Cainam [Καϊνάμ] [10, 22]. Fiii lui Aram au fost Os [Ως], Ul [Ουλ], Gater [Γαθερ] și Mosoh [Μοσοχ] [10, 23]. Arfaxad a născut pe Cainam, iar Cainam l-a născut pe Sala [Σαλά], iar Sala l-a născut pe Eber [10, 24].

Eber, la rândul său, i-a născut pe Falec [Φάλεκ] și pe Iectan [Ιεκταν] [10, 25]. Iar fiii lui Iectan sunt Elmodad [Ελμωδαδ], Salef [Σαλεφ], Asarmot [Ασαρμωθ], Iarah [Ιαραχ] [10, 26], Odorra [Οδορρα], Ezil [Αιζηλ], Decla [Δεκλα] [10, 27], Avimeil [Αβιμεηλ], Savev [Σαβευ] [10, 28], Ufir [Ουφιρ], Evila [Ευιλα] și Iobab [Ιωβαβ] [10, 29].

În 10, 30 avem două nume de localități: Massi [Μασση] și Sofira [Σωφηρα]. Iar cetatea unde oamenii au vrut să ridice turnul se numește Tulburare [Σύγχυσις] [11, 9].

Arfaxad l-a născut pe Cainam [11, 12], Cainam l-a născut pe Sala [11, 13], Sala l-a născut pe Eber [11, 14], Eber l-a născut pe Falec [11, 16], Falec l-a născut pe Ragav [Ῥαγαύ] [11, 18], Ragav l-a născut pe Seruh [Σερούχ] [11, 20], Seruh l-a născut pe Nahor [Ναχώρ] [11, 22], Nahor l-a născut pe Tara [Θάρα][11, 24], iar Tara i-a născut pe Avram [Αβραμ], Nahor și Arran [Αρραν] [11, 26].

Arran l-a născut pe Lot [Λώτ] [11, 27], în 11, 28 se vorbește despre țara Haldeilor [τῶν Χαλδαίων], femeia lui Avram este Sara [Σαρα] [11, 29]. Femeia lui Nahor era Melha [Μελχα][11, 29], care era fiica lui Arran, care era tatăl a două fiice: Melha [Μελχα] și Iesha [Ιεσχα] [11, 29].

În 11, 31 aflăm numele cetății Harran [Χαρράν], iar în 12, 5 se vorbește despre Hanaan [Χανάαν].  În 12, 6 aflăm locul Sihem [Συχέμ], în 12, 8 aflăm pentru prima oară despre cetățile Betil [Βαιθηλ] și Anghe [Αγγαι], și tot pentru prima oară, la 12, 10, aflăm despre Egiptos [Αἴγυπτος].

Conducătorul Egiptului se numește Farao [Φαραώ] [12, 15], adică faraon, iar în 13, 7 sunt amintiți Hananeii [Χαναναῖοι] și Ferezeii [Φερεζαῖοι]. În 13, 10 aflăm pentru prima oară despre râul Iordanis [Ἰορδάνης], iar în 13, 10 despre localitatea Zogora [Ζογορα]. În 13, 18 aflăm pentru prima oară de stejarul lui Mamvri [τὴν δρῦν τὴν Μαμβρη] și tot aici de cetatea Hebron [Χεβρων].

În cap. al 14-lea vom găsi mai multe nume de împărați: Amarfal, împăratul Sennaarului [Αμαρφαλ βασιλέως Σεννααρ], Arioh, împăratul Ellasarului [Αριωχ βασιλεὺς Ελλασαρ], Hodollogomor, împăratul Elamului [Χοδολλογομορ βασιλεὺς Αιλαμ], Targal, împăratul neamurilor [Θαργαλ βασιλεὺς ἐθνῶν] [14, 1], Valla, împăratul Sodomei [Βαλλα βασιλέως Σοδομων], Varsa, împăratul Gomorrei [Βαρσα βασιλέως Γομορρας], Sennaar, împăratul Adamei [Σεννααρ βασιλέως Αδαμα], Simovor, împăratul Seboimului [Συμοβορ βασιλέως Σεβωιμ] și împăratul Balac [Βαλακ] sau Sigor [Σηγωρ] [14, 2].

Ei s-au adunat în Valea sărată [τὴν φάραγγα τὴν ἁλυκήν], unde acum e Marea sărurilor [ἡ θάλασσα τῶν ἁλῶν] [14, 3]. În 14, 5 apare numele Astarot Carnen [Ασταρωθ Καρναιν], forma de Ac. pl. Ommeus [Ομμαίους] și numele cetății Savi [Σαυη].

Din 14, 6 aflăm că Horreii [Χορραίοι] trăiau în munții Siir [Σηιρ] și până la terebintul Faranului [ἕως τῆς τερεμίνθου τῆς Φαραν].

Cadis [Καδης] sau Izvorul judecății [τὴν πηγὴν τῆς κρίσεως] apare pentru prima oară în 14, 7. Tot aici apare pentru prima oară și numele Amalic [Αμαληκ] și aflăm că amorreii locuiau în Asasantamar [Ασασανθαμαρ].

Amoris [Αμορις] a fost fratele lui Eshol [Εσχωλ] și al lui Avnan [Αυναν], care erau aliații [συνωμόται] lui Avram [14, 13]. În 14, 14 apare pentru prima oară în Scriptură numele Dan [Δάν], iar din 14, 15 aflăm că localitatea Hova [Χωβα] este în stânga Damascosului [Δαμασκός]/ Damascului.

Dacă în 14, 5 a apărut numele cetății Savi, în 14, 17 se amintește valea Savi [τὴν κοιλάδα τὴν Σαυη]. În 14, 18 avem numele împăratului Salimului [Σαλήμ]: Melhisedec [Μελχισέδεκ]. Iar aliații lui Avram apar în 14, 24 și ei sunt 3: Eshol [Εσχωλ], Avnan [Αυναν] și Mamvri [Μαμβρη].

Masec [Μασεκ] era fiul lui Damascos Eliezer [Δαμασκὸς Ἐλιέζερ] [15, 2]. Evfratis, râul cel mare, reapare în 15, 18, pe când în 15, 19-21 apar neamurile al căror pământ Domnul îl va da seminției lui Avram, toate scrise cu majusculă și la Ac. pl.: pământurile Cheneilor [Καιναίους], Chenezeilor [Κενεζαίους], Chedmoneilor [Κεδμωναίους], Hetteilor [Χετταίους], Ferezeilor [Φερεζαίους], Rafainilor [τοὺς Ραφαϊν], Amorreilor [Αμορραίους], Hananeilor [Χαναναίους], Eveilor [Ευαίους], Ghergheseilor [Γεργεσαίους] și Iebuseilor [Ιεβουσαίους].

Slujitoarea egipteancă a Sarei se numea Agar [Ἁγάρ] [16, 1]. Calea Sur [Σουρ] e menționată în 16, 7. Îngerul Domnului îi spune lui Agar numele fiului ei: Ismail [Ισμαηλ] [16, 11]. Fântâna înaintea căreia am văzut [Φρέαρ οὗ ἐνώπιον εἶδον] e amintită în 16, 14, alături de localitățile Cadis [Καδης] și Barad [Βαραδ], Barad apărând aici pentru prima dată în cartea Facerea.

Domnul îi schimbă numele lui Avram în Avraam [Ἀβραάμ] [17, 5], iar lui Sara în Sarra [Σάρρα] [17, 15] și îi profețește lui Avraam că va naște un fiu, pe Isaac [Ἰσαάκ] [17, 19]. În 19, 22 apare cetatea Sigor [Σηγωρ], unde a mers Lot. Fetele lui Lot au născut cu tatăl lor pe Moab [Μωαβ], din care se trag Moabitenii [Μωαβιτῶν] [19, 37] și pe Amman [Αμμαν], din care se trag Ammanitenii [Αμμανιτῶν] [19, 38].

Avraam locuiește un timp în Gherara [20, 1], iar împăratul Gherarei era Abimeleh [Αβιμελεχ] [20, 2]. În 21, 3 ni se vorbește despre nașterea lui Isaac. Ismail locuiește în pustiul Faran [Φαραν]. În 21, 22 apar încă două nume noi de bărbați: Ohozat [Οχοζαθ] și Ficol [Φικολ]. În 21, 31 apare pentru prima oară locul Fântâna jurământului [Φρέαρ ὁρκισμου], iar pământul Filistiimilor [Φυλιστιιμ] apare în 21, 32, cât și în 21, 34.

În 22, 14 găsim locul Domnul a văzut [Κύριος εἶδεν]. Melha [Μελχα] a fost soția lui Nahor [Ναχώρ], fratele lui Avraam [22, 20]. Și Melha l-a născut pe Ox [Ωξ], pe Vavx [Βαυξ], pe Camuil [Καμουηλ] – care este tatăl Sirilor [πατέρα Σύρων]/ sirienilor [22, 21] – pe Hasad [Χασαδ], pe Azav [Αζαυ], pe Faldas [Φαλδας], pe Iedlaf [Ιεδλαφ] și pe Batuil [Βαθουηλ] [22, 22]. Iar Batuil a născut-o pe Rebecca [Ῥεβέκκα] [22, 23], pe când concubina lui Nahor, care se numea Reima [Ρεημα], i-a născut lui Nahor pe Tabec [Ταβεκ], pe Gaam [Γααμ], pe Tohos [Τοχος] și pe Moha [Μωχα] [22, 24].

Sarra moare în cetatea Arboc [Αρβοκ], viitorul Hebron [Χεβρων], în țara Hanaan [23, 2]. Avraam cere de la fiii lui Het [Χετ] un loc de mormânt [23, 3-4]. Efron [Εφρων], fiul lui Saar [Σααρ] e pomenit în 23, 8, pe când în 23, 10 aflăm că Efron era Hetteos [ὁ Χετταῖος].

Mesopotamia [Μεσοποταμία] apare în 24, 10 și aici trăia Rebecca [24, 15], al cărei frate se numea Laban [Λαβαν] [24, 29]. În 24, 62 e amintit locul Fântâna vedeniei [τὸ Φρέαρ τῆς ὁράσεως]. Avraam, cu noua lui femeie, Hettura [Χεττουρα] [25, 1], i-a avut pe următorii fii: pe Zemran [Ζεμραν], pe Iexan [Ιεξαν], pe Madan [Μαδαν], pe Madiam [Μαδιάμ], pe Iesboc [Ιεσβοκ] și pe Soie [Σωυε] [25, 2]. Iexan a avut 3 fii: pe Sava [Σαβα], pe Teman [Θαιμαν] și pe Dedan [Δαιδαν] [25, 3]. Iar fiii lui Dedan au fost Raguil [Ῥαγουήλ], Navdeil [Ναβδεηλ], Assuriim [Ασσουριιμ], Latusiim [Λατουσιιμ] și Loomim [Λοωμιμ] [25, 3], pe când fiii lui Madiam au fost Ghefa [Γαιφα], Afer [Αφερ], Enoh [Ἑνώχ], Avira [Αβιρα] și Elraga [Ελρα- γα] [25, 4].

Pe fiii lui Ismail îi găsim în 25, 13-15 și ei sunt Naveot [Ναβαιωθ], Chidar [Κηδαρ], Navdeil [Ναβδεηλ], Massam [Μασσαμ], Masma [Μασμα], Iduma [Ιδουμα], Massi [Μασση], Hoddad [Χοδδαδ], Teman [Θαιμαν], Ietur [Ιετουρ], Nafes [Ναφες] și Chedma [Κεδμα].

În 25, 20 ni se spune că Batuil și Laban erau de neam sirian și, pe cale de consecință, și Rebecca era siriană. Și Rebecca îi naște pe Isav [Ἠσαῠ] [25, 25] și pe Iacov [Ἰακώβ] [25, 26]. Și Isav s-a mai numit și Edom [Εδωμ] [25, 30]. În 26, 20 apare fântâna numită Nedreptate [Ἀδικία], în 26, 21 apare fântâna numită Vrăjmășie [Ἐχθρία], pe când în 26, 22 apare fântâna numită Loc larg [Εὐρυχωρία].

De la fântâna Jurământ [Ὅρκος] a apărut cetatea Fântâna jurământului [Φρέαρ ὅρκου] [26, 33]. Iar Isav, la vârsta de 40 de ani, și-a luat două femei: pe Iudin [Ιουδιν], fiica lui Beir Hetteul [τὴν θυγατέρα Βεηρ τοῦ Χετταίου] și pe Vasemmat [Βασεμμαθ], fiica lui Elon Eveul [θυγατέρα Αιλων τοῦ Ευαίου] [26, 34].

Cetatea Harran [Χαρράν] apare în 27, 43, iar Isav își ia o a treia femeie: pe Melet [Μαελεθ], fiica lui Ismail [28, 9]. Locul unde Iacov are vedenia va fi numit de el Casa lui Dumnezeu [Οἶκος Θεοῦ], pentru că mai înainte el se numea Ulamlus [Ουλαμλους] [28, 19]. Numele Sfintei Rahil [Ῥαχήλ] apare pentru prima oară în 29, 6. Iar Lia [Λεια] și Rahil erau fetele lui Laban [29, 16].

Slujitoarea Liei se numea Zelfa [Ζελφα] [29, 24], iar slujitoarea lui Rahil se numea Valla [Βαλλα] [29, 29]. Lui Iacov, Lia i-a născut pe Rubin [Ῥουβήν] [29, 32], pe Simeon [Συμεών] [29, 33], pe Levi [Λευί] [29, 34] și pe Iudas [Ἰούδας] [29, 35]. Cu acceptul lui Rahil, Iacov a intrat către slujitoarea ei, Valla [30, 3-4], și aceasta i-a născut doi fii: pe Dan [Δάν] [30, 6] și pe Neftalim [Νεφθαλίμ] [30, 8]. La fel a făcut și Lia: i-a dat voie lui Iacov să aibă copii cu slujitoarea ei, cu Zelfa [30, 9] și ea i-a născut lui Iacov pe Gad [Γάδ] [30, 11] și pe Asir [Ἀσήρ] [30, 13].

Iacov îi naște cu Lia și pe Issahar [Ἰσσαχάρ] – al cărui nume înseamnă Plată [Μισθός] [30, 18] – și pe Zabulon [Ζαβουλών] [30, 20], după care nasc o fiică, pe Dina [Δινα] [30, 21]. Iar Iacov împreună cu Rahil îl nasc pe Iosif [Ἰωσήφ] [30, 24].

În 31, 13 apare Locul lui Dumnezeu [Τόπῳ Θεοῦ], pe când în 31, 21, pentru prima dată în Scriptură, apare muntele Galaad [τὸ ὄρος Γαλαάδ]. Laban o numește Movila mărturiei [Βουνὸς τῆς μαρτυρίας], pe când Iacov o numește Movila martor [Βουνὸς μάρτυς] [31, 47]. Același loc se va numi și Movila mărturisește [Βουνὸς μαρτυρεῖ] [31, 48], cât și Vedenie [ἡ Ὅρασις] [31, 49].

După ce Iacov are vedenia Îngerilor lui Dumnezeu, el a înțeles faptul că a văzut Tabăra lui Dumnezeu [Παρεμβολὴ Θεοῦ] [32, 3] și de aceea a pus acelui loc numele de Tabere [Παρεμβολαί] [32, 3].

Țara Edom [χώραν Εδωμ] apare în 32, 4. Iar Cel cu care Iacov se luptă până în zori îi schimbă numele în Israil [Ἰσραήλ] [32, 29]. Și Israil pune acelui loc numele Chipul lui Dumnezeu [Εἶδος Θεοῦ] [32, 31].

Iacov vine și locuiește în locul numit Corturi [Σκηναί] [33, 17], pe când cetatea Salim [Σαλήμ] era în Sihem [Συχέμ], în pământul Hanaan [33, 18]. În 33, 18 avem G. pl. Σικιμων [Sichimon] al lui Συχέμ [Sihem].

Emmor [Ἑμμώρ] a fost tatăl lui Sihem [33, 19]. Iar Iacov și-a numit jertfelnicul Dumnezeul lui Israil [τὸν Θεὸν Ισραηλ] [33, 20]. Din 34, 2 aflăm că Emmor era Horreos [ὁ Χορραῖος].

Dumnezeu îl trimite pe Iacov să locuiască în Betil [Βαιθηλ] [35, 1], loc care se numea și Luza [Λουζα] [35, 6]. Moare Debbora [Δεββωρα], doica Rebeccăi și au îngropat-o sub un stejar, iar Iacov a numit acel loc Ghinda jalei [Βάλανος πένθους] [35, 8]. Iar în 35, 10, pentru a doua oară, Dumnezeu îi schimbă numele lui Iacov în Israil.

Turnul Gader [Γαδερ] apare în 35, 16. Și tot aici apar două nume de localități: Havrata [Χαβραθα] și Efrata [Εφραθα]. Rahil moare în timp ce îl naște pe Fiul durerii mele [Υἱὸς ὀδύνης μου]. Căruia Iacov i-a pus numele Veniamin [Βενιαμήν] [35, 18]. Sfânta Rahil e îngropată în Bitleem/ Vitleem [Βηθλεεμ] [35, 19], iar aici, la 35, 19, avem prima atestare scripturală a localității Bitleem.

Isav și-a luat soție pe Ada, fiica lui Elon Hetteosul [τὴν Αδα θυγατέρα Αιλων τοῦ Χετταίου] și pe Elivema, fiica lui Ana, [care era] fiul lui Sevegon Eveosul [τὴν Ελιβεμα θυγατέρα Ανα τοῦ υἱοῦ Σεβεγων τοῦ Ευαίου] [36, 2] și pe Basemmat, fiica lui Ismail [și] sora lui Naveot [Βασεμμαθ θυγατέρα Ισμαηλ ἀδελφὴν Ναβαιωθ] [36, 3]. Și cu Ada, Isav l-a născut pe Elifas [Ελιφας], cu Basemmat l-a născut pe Raguil [Ῥαγουήλ] [36, 4], iar cu Elivema i-a născut pe Ieus [Ιεους], pe Ieglom [Ιεγλομ] și pe Core [Κόρε] [36, 5].

Elifas a avut 5 fii: pe Teman [Θαιμαν], pe Omar [Ωμαρ], pe Sofar [Σωφαρ], pe Gotom [Γοθομ] și pe Chenez  [Κενεζ] [36, 11]. Iar cu Tamna [Θαμνα], concubina sa, Elifas l-a născut pe Amalic [Αμαληκ] [36, 12]. Raguil, l-a rândul său, a avut 4 fii: pe Nahot [Ναχοθ], pe Zare [Ζαρε], pe Some [Σομε] și pe Moze [Μοζε] [36, 13].

Ighemonii [ἡγεμόνες] lui Elifas, din pământul Idumea [Ἰδουμαία], sunt  Teman, Omar, Sofar, Chenez, Core, Gotom și Amalic [36, 15-16]. Pe când ighemonii lui Raguil sunt Nahot, Zare, Some și Moze [36, 17]. Ighemonii din Elivema sunt Ieus, Ieglom și Core [36, 18].

Fiii lui Siir Horreosul sunt Lotan [Λωταν], Soval [Σωβαλ], Sevegon [Σεβεγων], Ana [Ανα], Dison [Δησων], Asar [Ασαρ] și Rison [Ρισων] [36, 20-21]. Fiii lui Lotan sunt Horri [Χορρι] și Eman [Αιμαν] și a avut și o fiică, pe Tamna [Θαμνα] [36, 22]. Fiii lui Soval sunt Golon [Γωλων], Manahat [Μαναχαθ], Ghevil [Γαιβηλ], Sof [Σωφ] și Oman [Ωμαν] [36, 23]. Iar fiii lui Sevegon sunt Ee [Αιε] și Onan [Ωναν] [36, 24]. Și Onan a aflat pe Iamin [Ιαμιν] în pustie [36, 24].

Ana a avut un fiu: pe Dison [Δησων], și o fiică: pe Elivema [Ελιβεμα] [36, 25]. Fiii lui Dison au fost în număr de 4: Amada [Αμαδα], Asvan [Ασβαν], Ietran [Ιεθραν] și Harran [Χαρραν] [36, 26]. Fiii lui Asar au fost Balaan [Βαλααν], Zucam [Ζουκαμ], Ioicam [Ιωυκαμ] și Ucan [Ουκαν] [36, 27]. Rison a avut doi fii: pe Os [Ως] și pe Aram [Ἀράμ] [36, 28].

Ighemonii Horrilor [Χορρι] sunt Lotan, Soval, Sevegon, Ana, Dison, Asar și Rison [36, 29-30], pe când împărații Edomului sunt Balac [Βαλάκ], fiul lui Beor [Βεώρ], a cărui cetate a fost Dennava [Δενναβα], Iobab [Ιωβαβ], fiul lui Zara [Ζάρα] din Vosorra [Βο- σορρα], Asom [Ασομ] din Teman [Θαιμαν], Adad [Αδαδ], fiul lui Varad [Βαραδ], cel care l-a tăiat pe Madiam [Μαδιάμ] în câmpul Moabului și a cărui cetate se numea Ghettem [Γεθθαιμ], Samala [Σαμαλα] din Masecca [Μασεκκα], Saul [Σαουλ] din Roovot [Ροωβωθ], Balennon [Βαλαεννων], fiul lui Ahovor [Αχοβωρ] și Arad [Αραδ], fiul lui Varad [Βαραδ], a cărui cetate era Fogor [Φογωρ], iar femeia lui era Meteveil [Μαιτεβεηλ], fiica lui Matret [Ματραιθ], fiul lui Mezoov [Μαιζοοβ] [36, 32-39].

Pentru ca finalul cap. al 36-lea să se ocupe cu ighemonii lui Isav și ai Edomului, care au fost următorii: Tamna [Θαμνα], Gola [Γωλα], Ieret [Ιεθερ], Elivemas [Ελιβεμας], Ilas [Ηλας], Finon [Φινων], Chenez [Κενεζ], Teman [Θαιμαν], Mazar [Μαζαρ], Meghediil [Μεγεδιηλ] și Zafoim [Ζαφωιμ] [36, 40-43].

În 37, 17 apare pentru prima oară localitatea Dotaim [Δωθαϊμ]. Sfântul Iosif e vândut Ismailiteilor [Ισμαηλίταις] sau la Madiinei [Μαδιηναῖοι] pentru 20 [de monede] de aur [εἴκοσι χρυσῶν] [37, 27-28], iar aceștia, la rândul lor, îl vând pe Sfântul Iosif lui Petefris [Πετεφρης], în Egiptos [Αἴγυπτος], eunucului lui Farao [τῷ σπάδοντι Φαραω], întâiului-bucătar/ bucătarului-șef  [ἀρχιμαγείρῳ] [37, 36] al lui Farao.

Iras [Ιρας] era Odollamitis [Οδολλαμίτης][38, 1], pe când Sava [Σαυα] era fiica unui Hananeos [38, 2]. Iudas a făcut împreună cu Sava 3 fii: pe Ir [Ἤρ], pe Avnan [Αυναν] și pe Silom [Σηλωμ], pe toți trei Sava născându-i în localitatea Hasvi [Χασβι] [38, 2-5]. Iudas l-a căsătorit pe Ir cu Tamar [Θαμάρ] [38, 6]. Dar pentru că soțul ei a murit, Tamar s-a împodobit și a stat la porțile Enan [Αιναν], în drum spre Tamna [Θαμνα], și l-a făcut pe socrul ei, Iudas, să se culce cu ea. Căci el nu a cunoscut-o, ci a socotit că este o curvă [38, 14-15]. Și din această relație sexuală cu socrul ei, Tamar a născut doi fii: pe Fares [Φαρές] și pe Zara [Ζάρα] [38, 29-30].

În 39, 17 avem prima apariție în Scriptură a cuvântului Evreos [ὁ Εβραῖος]/ Evreul, pe când în 40, 15 găsim expresia „pământul Evreilor [γῆς Εβραίων]”. Farao îl numește pe Iosif Psontomfanih [Ψονθομφανηχ] și l-a căsătorit cu Asennet [Ασεννεθ], fiica lui Petefris, a preotului cetății Soarelui [θυγατέρα Πετεφρη ἱερέως Ἡλίου πόλεως] [41, 45]. Înainte de anii de foamete, Iosif a făcut cu Asennet doi copii: pe Manassis [Μανασσῆς] [41, 51] și pe Efrem [Ἐφραίμ] [41, 52].

În 45, 10 se vorbește despre pământul Ghesem al Arabiei [γῇ Γεσεμ Ἀραβίας]. Iar începând cu 46, 8 se vorbește despre cei care au mers în Egiptos: Iacov, Rubin, fiii lui Rubin: Enoh, Fallus [Φαλλους], Asron [Ασρων] și Harmi [Χαρμι], fiii lui Simeon: Iemuil [Ιεμουηλ], Iamin [Ιαμιν], Aod [Αωδ], Iahin [Ιαχιν], Saar [Σααρ] și Saul, fiii lui Levi: Ghirson [Γηρσων], Caat [Κααθ] și Merari [Μεραρι], fiii lui Iudas: Silom, Fares și Zara, fiii lui Fares: Asron și Iemuil, fiii lui Issahar: Tola [Θωλα], Fua [Φουα], Iasub [Ιασουβ] și Zamvram [Ζαμβραμ], fiii lui Zabulon: Sered [Σερεδ], Allon [Αλλων] și Aloil [Αλοηλ], Dina, fiii lui Gad:  Safon [Σαφων], Anghis [Αγγις], Savis [Σαυνις], Tasovan [Θασοβαν], Aidis [Αηδις], Aroidis [Αροηδις] și Aroilis [Αροηλις], fiii lui Asir: Iemna [Ιεμνα], Iesua [Ιεσουα], Ieul [Ιεουλ] și Varia [Βαρια] și fiica lui, Sara [Σαρα], fiii lui Varia: Hovor [Χοβορ] și Melhiil [Μελχιηλ], Iosif și Veniamin, Manassis și Efrem [46, 8-20].

Manassis, cu concubina sa, Sira [Σύρα], l-a născut pe Mahir [Μαχιρ] [46, 20]. Iar Mahir l-a născut pe Galaad, fiii lui Efrem au fost Manassis, Sutalaam [Σουταλααμ] și Taam [Τααμ], iar Sutalaam l-a născut pe Edem [Εδεμ] [46, 20].

Fiii lui Veniamin au fost Vala [Βαλα], Hovor [Χοβωρ] și Asvil [Ασβηλ] [46, 21]. Vala i-a născut pe Ghira [Γηρα], pe Noeman [Νοεμαν], pe Aghis [Αγχις], pe Ros [Ρως], pe Mamfin [Μαμφιν] și pe Ofimin [Οφιμιν], iar Ghira l-a născut pe Arad [Αραδ] [46, 21]. Dan l-a născut pe Asom [Ασομ] [46, 23]. Neftalim a avut 4 fii: pe Asiil [Ασιηλ], pe Goini [Γωυνι], pe Issaar [Ισσααρ] și pe Sillim [Συλλημ] [46, 24].

În 46, 28 întâlnim cetatea Eroilor [Ἡρώων] din pământul Ramessi [Ραμεσση]. Iar aria lui Atad [ἅλωνα Αταδ] –  Atad însemnând Ghimpe în limba ebraică – era dincolo de Iordanis [Ἰορδάνης] [50, 10]. Și datorită plângerii mari ce s-a făcut aici, în aria lui Atad, aceasta a fost numită Plângerea Egiptului [Πένθος Αἰγύπτου] [50, 11]. Acestea sunt toate numele pe care le găsim în Facerea, conform Septuagintei [LXX].

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [48]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a.

***

Următorul text pe care îl vom avea în vedere este tot o dedicaţie, la cartea lui Ioan Cariofil – dezbaterile aprinse ce au avut loc pe seama „ortodoxiei” acestuia  le-am menţionat într-un capitol anterior, la fel ca şi sprijinul pe care l-a primit în Ţara Românească, din partea domnitorului şi a lui Antim Ivireanul –‚ Manual despre câteva nedumeriri, imprimată la Snagov, în 1697, după moartea lui Cariofil.

Deoarece cartea era în greacă şi dedicaţia lui Antim către Brâncoveanu este scrisă tot în greacă. Autorul ei consideră, de la bun început, că nu-i vor lipsi, zice, lui Dumnezeu ostaşii care I se cuvin (Epistola a V-a a lui Synesius) în Biserici…[1], şi că Adevărul a orânduit să fie totdeauna alături de cei credincioşi şi ortodocşi, până la săvârşirea veacului, conform acelei hotărâri evanghelice:„Şi iată Eu (Matei, cap. 28) sunt cu voi (zice) în toate zilele până la sfârşitul veacului”…[2],  lăsând ulteior să se înţeleagă faptul că printre aceşti ostaşi şi apărători ai dreptei credinţe s-a numărat şi Ioan Cariofil altădată aflat la Bucureşti [3], întrucât şi în anii noştri s-au găsit şi se găsesc unii apărători ca aceştia şi vajnici luptători ai cuvântului nostru ortodox…[4].

Se afirmă în continuare că acest manual este alcătuit din întrebări şi răspunsuri, întrebările fiind adresate de marele stolnic Constantin Cantacuzino, cel prin pronie cerească foarte cuminte şi preanobil între domni [5], fiind rodul dorinţei de a elimina orice motiv de sminteală şi suspiciunile apărute de pe urma unor dogme greceşti[6].

Antim exemplifică amintind despre teoria predestinaţiei (formulată mai ales de către Calvin), norocul şi ursita şi mai ales… menirea calvinistă şi atee [7], învăţătură care nu este acceptată de Biserica Ortodoxă, şi în care se specifică predestinarea unor oameni la a fi virtuoşi şi a se mântui şi a altora la a nu putea face bine şi a nu se mântui, ceea ce, din perspectivă ortodoxă, Îl face, pe de o parte, autorul răului pe Dumnezeu, iar pe de altă parte, încalcă libera voinţă a oamenilor ca făpturi spirituale şi raţionale. Antim nu vorbeşte aici şi despre alte învăţături aflate în litigiu, pentru care cele două tabere se acuzau reciproc, adică de acceptarea unor influenţe eretice, fie din partea catolicilor, fie a protestanţilor.

Constantin Cantacuzino îl solicită pe Cariofil, preaînţeleptul, preaînvăţatul şi pe preacinstitul mare logofăt al marii Biserici a lui Hristos [8] (se observă aici că Antim îi reda titlul unei funcţii din care acesta fusese demis şi înlocuit cu Alexandru Mavrocordat Exaporitul), prin urmare să răspundă în legătură cu nişte chestiuni ca acestea, cu înţelepciunea şi cu învăţătura pe care i le-a dăruit Dumnezeu, după canoanele Sfinţilor Părinţi şi după negreşita şi infailibila părere a Sfintei şi catolicei [soborniceştii, universalei] noastre Biserici, spre informarea celor ortodocşi şi spre ruşinea şi compromiterea ereticilor şi a necredincioşilor…[9].

Se referea aici Antim la catolici şi protestanţi, dar această lucrare avea şi scopul vădit de a „spăla” numele lui Ioan Cariofil de infamanta acuzaţie de eretic, chiar împotriva unui patriarh ca Dosithei, care anterior tipărise la Iaşi un Manual împotriva lui Cariofil. Nici Brâncoveanu, nici Antim Ivireanul şi, implicit, nici Constantin Cantacuzino, nu s-au dat în lături de a lua cu fermitate apărarea unor dogme sau a unor afirmaţii care li s-au părut perfect ortodoxe, ceea ce este de admirat.

Antim afirmă chiar în această dedicaţie că a citit cu multă atenţie această carte şi că a găsit-o întru totul conformă cu adevărul ortodox şi că el însuşi a vrut să o tipărească, fiind cuprins de râvnă dumnezeiască spre a face aceasta[10].

El conchide că acest preaînţelept dascăl (…) a dizolvat şi împrăştiat, cu claritate şi concis, flecărerile şi inepţiile celor cu păreri opuse, aevea unei pânze de păianjen, iar părerea Sfintei noastre Biserici şi hotărârea, ca şi judecata adevărului evanghelic, el le-a lămurit şi confirmat [11].

Credem că este destul de limpede poziţia lui Antim în această dispută doctrinară. Însă el ia în ajutorul lui Cariofil şi pe preaînţeleptul şi preaînvăţatul şi venerabilul domn Kyminitis din Trapezunt, nu numai ca pe cel mai bun cunoscător al dogmelor ortodoxe, dar şi zelos fierbinte al cuvioşiei şi preaevlavios faţă de cele sfinte [12], care a fost solicitat – probabil tot de Antim – ca să facă unele completări şi comentarii semnificative celor deja conţinute în carte[13].

Cu acesta, numărul personalităţilor care i-au dat dreptate lui Cariofil – din câte ştim – se măreşte şi Dosithei are în faţă un cerc de cărturari şi teologi care nu era de ignorat, incluzându-l şi pe Brâncoveanu, ce teologhisea adesea, fie direct, fie epistolar, cu patriarhii sau cu mari dogmaticieni, despre adevărurile de credinţă ortodoxe.

Ca atare, rezumă Antim, această lucrare, deşi de proporţii reduse, din punct de vedere calitativ este foarte mare [14]. Gestul său de a tipări acest manual nu era numai unul generos şi compătimitor, ci mai ales unul care urmărea reinstituirea dreptăţii şi a adevărului, cu privire la o personalitate dar şi cu privire la învăţătura ortodoxă.

Acelaşi an, 1697, i-a prilejuit lui Antim şi formularea – de această dată în slavonă – a prefeţei pentru Gramatica slavonească a lui Meletie Smotriţki. El o recomandă cu căldură, deoarece neamul nostru a fost lipsit sau de sămânţa aceasta, adecă de citirea adevărată slovenească, sau de fructul ei, adecă de înţelegerea celor cetite [15].

Cărturar de formaţie aleasă, Antim ştie să aprecieze importanţa ortografiei, a etimilogiei, a sintaxei sau a prosodiei [16], precum şi a gramaticii în sine, care beneficiază de aprecieri extinse:

Căci ce este acest bun fruct ce se arată prin bunăvoinţa Sfântului Duh? Acesta ce este sufletul din corpul omenesc şi lumina din soare, şi ce este şi sarea în mâncare; căci precum corpul fără suflet mort este, precum soarele fără lumină nu luminează şi precum mâncarea nu e plăcută fără de sare, tot aşa e şi cetirea sau scrierea fără gramatică conducătoare. (…)

Drept vorbind, lucrurile de minte folositoare la care ea a dat naştere fie în limba grecească, fie în cea latinească, sau în orice altă limbă, aceleaşi le dă şi în slavonească, căci ne învaţă să cunoaştem în propoziţii deosebirile între părţile de cuvânt ale gramaticei, şi declinarea numelor şi conjugarea verbelor, după temele lor şi după terminaţii, şi să judecăm ca eteroclite sau anormale lipsa sau prisosul sau schimbarea. Cu un cuvânt, ea deprinde pe cei ce se silesc cu râvnă, să o înveţe şi să vorbească şi să scrie bine [17].

În opinia lui Dan Horia Mazilu, „presupunerea că, în alcătuirea prefeţei ediţiei snagovene, din 1697, Antim Ivireanul s-ar fi folosit de predoslovia lui Smotriţki, ipoteză de circulaţie în cărţile exegeţilor români, trebuie cu desăvârşire părăsită. Din precuvântarea ucrainianului (adresată profesorilor: Ucitelemŭ školnym…), scurtă disertaţie asupra «foloaselor gramaticii», Antim n-a împrumutat decât o idee şi câteva vorbe – despre zisul «folos» –, aranjându-le în chip propriu”[18].

Şi tot în acelaşi an, tipărind Evangheliarul românesc, Antim adaugă la sfârşit câteva versuri care vor ajunge celebre, pentru frumuseţea lor, fiind preluate atât de ucenicul lui Antim, Mihai Ştefanovici, atunci când acesta va ajunge în Georgia, cât şi de „o mulţime de copişti din veacul al XVIII-lea”[19]:

Precum cei streini doresc moşiia să-ş vază
Când sunt într-altă ţară, de nu pot să şază
Şi ca cei ce-s pre mare, bătuţi de furtună
Şi roagă pe Dumnezău de linişte bună,
Aşa şi tipograful de-a cărţii sfârşire
Laudă neîncetată dă şi mulţemire [20].

S-a insistant uneori să se vadă în aceste versuri o „referinţă autobiografică”[21] sau chiar s-a luat în calcul o „desconspirare a obârşiei valahe”[22], însă nu cred că se pot face decât speculaţii cu privire la acest subiect. Versurile sunt, în sine, o comparaţie metaforică de o mare plasticitate, un mic tablou plin de dinamism şi foarte expresiv. Marea în furtună este un motiv care şi în Didahii i-a prilejuit lui Antim, nu o dată, reprezentări picturale de o mare amploare poetică şi plastică, inegalabilă până la el, şi vom comenta la timpul potrivit acest lucru.

Mai mult decât atât, Antim nu face altceva, în acest caz, decât să împodobească şi să pună în versuri o formulă de final pe care a folosit-o Mitrofan în Biblia de la 1688 şi apoi şi în alte cărţi tipărite de el: Precum doresc să sosească la vadul cel de adăpostire, care sunt bătuţi de valuri întru luciul mării, aşa am dorit şi eu să sosesc la sfârşitul cărţii aceştiia [23].

Faptul că a preluat şi a prelucrat această imagine credem că este un indiciu în plus pentru a lua în calcul o filiaţie şi a considera că Antim a fost unul dintre ucenicii tipografi ai lui Mitrofan, care a lucrat la tipărirea Bibliei. Anumite formule se moştenesc de la maeştri sau părinţi la ucenici, şi perpetuarea lor este o formă de subliniere a continuităţii şi de a arăta, din partea ucenicilor, recunoştinţa şi preţuirea lor pentru cei care i-au îndrumat şi i-au luminat în viaţă.


[1] Opere, p. 400.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Cf. Idem, p. 401. [11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. Ibidem. [14] Idem, p. 402. [15] Idem, p. 403. [16] Cf. Ibidem. [17] Ibidem.

[18] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 479.

[19] Idem, Introducere…, op. cit., p. 77.

[20] Opere, p. XII.

[21] Ioan St. Lazăr, op. cit., p. 20. [22] Ibidem.

[23] Cf. Magistrand Turcu Nicolae, Viaţa şi activitatea cultural-tipografică a episcopului Mitrofan al Buzăului, art. cit., p. 291.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno