Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 30 septembrie 2016

Predică la Duminica a 19-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

aceasta e a doua predică catehetică, din ciclul celor pe care vi le-am promis și am început să public și din cartea de care vă vorbeam duminica trecută, din cartea mea Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)[2]. Și, după cum observați, întrebările sunt mici…dar răspunsurile cer timp, cer muncă de cercetare, cer știință teologică, cer viață duhovnicească, cer nevoință, cer dăruire. Și dai un răspuns numai dacă ești luminat de Dumnezeu în acest sens și dacă ai puterea să faci acest lucru.

De aceea, nu poți răspunde la orice întrebare oricând, după cum nu poți răspunde la toate întrebările posibile. Ci răspunzi la întrebările teologice pe cât știi, pe cât te luminează Dumnezeu, pe cât te nevoiești să cauți un răspuns folositor oamenilor credincioși.

Așa că, și azi voi răspunde la diverse întrebări, după care mă voi ocupa de Evanghelia zilei [Lc. 6, 31-36]. Evanghelie care ne introduce în miezul vieții creștine și ne cere să trăim dumnezeiește.

Care sunt întrebările și răspunsurile catehetice ale zilei de azi? Acestea sunt, care urmează!

Prima întrebare: De ce unii oameni se declară atei?

Pentru că au libertatea, dată lor de Dumnezeu, ca să spună ceea ce vor și să aleagă ceea ce vor pentru viața lor. Dar când cineva se declară ateu, el mărturisește în mod implicit că Dumnezeu există, dar că el nu Îl cinstește și nu Îl vrea în viața lui. Pentru că ateu înseamnă fără Dumnezeu, a alege să trăiești…fără să te raportezi la Dumnezeu, dar nu că nu există Dumnezeu. Căci Dumnezeu există și dacă vrem și dacă nu vrem noi, atâta timp cât El este Făcătorul nostru. Iar negarea Lui e tot la fel de puerilă ca și negarea părinților noștri. Ca și când noi am fi putut să venim pe lume fără să avem părinți.

A doua întrebare: Ce înseamnă ca un credincios să fie fundamentalist?

Deși credința Bisericii are fundamente, pentru că ea se întemeiază pe învățături revelate de Dumnezeu și pe o viață trăită în relație cu Dumnezeu, a fi fundamentalist…înseamnă a te folosi în mod unilateral de anumite învățături fundamentale ale Bisericii pentru a-ți explica extremismul tău religios.

Iar dacă iei Dumnezeiasca Scriptură în mână și, pe baza ei, tu stabilești că „sfârșitul lumii” e în 2.020 sau că Scriptura spune că noi „nu trebuie” să avem carduri bancare pentru că cipul „are de-a face” cu 666 sau că Sinodul din Creta este „eretic”, pentru că ție nu ți-a plăcut nu știu ce fragment dintr-un text care s-a stabilit acolo, tu te prevalezi de faptul de a fi credincios ortodox, dar, în fapt, tu ești un fundamentalist extremist, pentru că, pe fundamente reale sau imaginar „ortodoxe”, tu susții niște lucruri pe care Biserica nu le susține.

Căci credinciosul real al Bisericii nu face dintr-o învățătură a Bisericii sau din mai multe…o platformă program proprie pentru a ieși în decor pe seama ei. Însă fundamentalistul extremist face următoarea treabă: el își explică în mod subiectiv anumite învățături ale Bisericii, le leagă pe ele de înșelările demonice din capul lui…și rezultă o sumă de idei extremiste, pentru care el militează. Și, din acest motiv, el nu mai slujește adevărul și binele Bisericii, ci „adevărul” lui și modul lui de „a vedea” lucrurile.

Așadar, după cum fundamentalistul musulman, care e un extremist, omoară oameni pentru că „așa spune” în Coran, tot la fel și extremistul ortodox, care e un fundamentalist, țipă, neagă, contestă, se ia la bătaie cu tine „pe baza” Scripturii, pentru că el citește în felul lui Scriptura sau pe Sfinți. Și singurul lui scop e acela de a te face și pe tine să crezi ceea ce crede el. Însă, dacă nu ești de acord cu el, nu poți avea nicio relație cu el, pentru că el trăiește pe premisa…excluderii celor care nu trăiesc același fanatism care îl animă pe el.

Întrebările 3 și 4 sunt de la…Hot News.ro. La finalul unui articol despre relația dintre coeficientul de inteligență și credință[3], cititorii au fost întrebați: „Are legătură credința cu inteligența? Se reduc una pe alta la tăcere sau un om poate să fie și foarte inteligent, dar să și creadă în Dumnezeu?”[4].

La întrebarea a 3-a răspunsul e evident pentru mulți: un om nu poate crede, dacă nu este inteligent. Căci DEX 2009 ne spune că inteligența este „capacitatea [omului] de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior” și că ea e totuna cu deșteptăciunea. Căci nu poți crede credința Bisericii, dacă nu înțelegi ceea ce mărturisește Biserica.

Iar la întrebarea a 4-a răspunsul viu, dezarmant, care nu poate fi negat de nimeni sunt persoanele și operele marilor Sfinți teologi și savanți ai Bisericii.

Pentru că ei au înțeles inteligența/ deșteptăciunea/ rațiunea ca fiind un dar al lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaște pe El și au arătat, în tot ce au vorbit și au scris, cât de sublim e omul credincios și erudit. Căci scopul Bisericii e tocmai acesta: de a-l face pe om un Sfânt erudit, plin de înțelepciune și de curăție, de bunătate și de cunoaștere plurală, diversă.

Iar Biserica a fost, este și va fi plină de oameni credincioși și cu diverse specializări, cu studii aprofundate în diverse domenii, pentru că credința e compatibilă cu rațiunea omului și cu cele mai profunde aspirații umane.

De fapt, adevărata deșteptăciune, inteligență, rațiune o ai numai dacă ești om credincios, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, poți să înțelegi pe fiecare zi lucruri noi și tot mai profunde. Pentru că luminarea minții e darul lui Dumnezeu, iar lupta împotriva lui Dumnezeu îngustează tot mai mult înțelegerea de sine și a lumii în care trăim.

Întrebarea a 5-a: Cât de vechi e pământul?

În canonul al 3-lea de la Sinodul din Trullos [Τρούλλος][5] sau 5-6 Ecumenic, din anul 691, apare anul 6.199 [ἐξακισχιλιοστοῦ ἐκατοστοῦ ἐννάτου][6], ca an în care avea loc Sinodul și în care se lua o hotărâre referitoare la clericii care se recăsătoriseră[7]. Dacă scădem din 6. 199 (care sunt anii de la facerea lumii până la Sinodul din Trullos) anii de la nașterea lui Hristos până la Sinodul din Trullos, adică 691 de ani, aflăm că Domnul s-a născut în anul 5. 508 de la facerea lumii. Iar dacă adunăm 5. 508 cu 2016, rezultă că pământul, potrivit cronologiei ortodoxe, are 7. 524 de ani și nu are o vechime de milioane de ani, după cum presupun unii oameni de știință.

Întrebarea a 6-a: Despre ce ne vorbesc candelele și lumânările din Biserică?

Ne vorbesc despre nevoia neapărată de a primi și de a ține aprinsă în noi slava lui Dumnezeu. Căci noi primim slava lui Dumnezeu în noi înșine la Sfântul Botez, dar nu toți o păstrăm aprinsă în noi prin faptele sfințeniei ortodoxe.

Iar Sfântul Apostol Pavlos asta ne cere la I Tes. 5, 19, când ne spune: „Duhul [să] nu-l stingeți [Τὸ Πνεῦμα μὴ σβέννυτε]!”, cf. BYZ. Și, cu toate că Sfântul Pavlos spune Πνεῦμα, Duh, nu se referă la persoana Duhului Sfânt, ci la slava Preasfintei Treimi, pe care o primim de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt. De aceea, el ne spune să nu stingem slava Lui în noi, adică să nu o acoperim sau să nu îndepărtăm slava lui Dumnezeu de la noi, prin păcate mari și de care nu ne pocăim, ci, dimpotrivă, să fim mereu râvnitori spre fapte bune și să trăim cu evlavie și cu multă bucurie ca robi ai lui Dumnezeu, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

Și ați văzut cu toții ce înseamnă o lumânare în…mijlocul beznei: o speranță, o bucurie, o mângâiere. Acasă, cu candela aprinsă, ne putem ruga cu evlavie, pentru că această candelă a noastră, cu focul ei mic, dulce, ne îndeamnă să fim și noi smeriți, mici, duioși în rugăciunea către Dumnezeu. Candela ne îndeamnă să nu avem o mare părere despre noi înșine, ci să ne coborâm mereu în smerenie și în pocăință, pentru că suntem oameni păcătoși.

Iar mica noastră candelă e pusă în fața Sfintelor Icoane, pentru ca să ne spună că și noi trebuie să ardem ca ea, fiind plini de dragoste de Dumnezeu și de oameni, alături de Sfinții Lui, aici, pe pământ, dar și în Împărăția Lui.

Când moare cineva din familia noastră ce facem? Aprindem lumânări. Le ținem în mână, ca semn că noi credem, ca și cel care stă să moară, în Hristos, Lumina lumii [τὸ Φῶς τοῦ κόσμου] [In. 8, 12, BYZ]. Și mărturisim prin lumânare că avem în noi slava lui Dumnezeu, a cărei icoană palidă, ștearsă e lumânarea.

Așa că lumânările și candelele noastre vorbesc despre slava lui Dumnezeu, despre harul Lui, despre lumina Lui cea veșnică și necreată, care e viața noastră. Pentru că adevărata noastră viață e viața lui Dumnezeu, adică slava Lui, și datorită slavei Lui în noi viața noastră e duhovnicească și nu trupească, nu telurică.

Întrebarea a 7-a: Ce se împarte la Înmormântare?

În Molitfelnicul românesc, ed. BOR 2002, pe care o am la îndemână acum, nu avem nicio mențiune despre acest lucru. Singurele mențiuni, alături de textul Slujbei, sunt acestea: că preotul se duce la casa răposatului, după ce află că a adormit, își pune epitrahilul de gât, aprinde tămâie în cădelniță și începe Slujba[8]. Textul Slujbei din prima zi cuprinde rugăciunile începătoare, 4 tropare, ectenia morților, stâlpii sau Evangheliile Învierii și apolisul[9]. Iar a 3-a zi, când cel adormit e îngropat, Slujba începe în Biserică[10].

Însă, deși noi așezăm sicriul în mijlocul naosului, acolo unde și facem Botezurile și Nunțile, Molitfelnicul ne spune că cei credincioși „pun sicriul cu trupul în pridvor”[11]. În pridvorul Bisericii.

Numai că sunt rare Bisericile cu pridvoare. Un exemplu de astfel de Biserică e Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și pridvorul e acesta[12], din fața ușii de la intrare în Biserică, cu coloane și care e un spațiu deschis.

Și aici, potrivit Molitfelnicului nostru, ar trebui să facem Înmormântările. Adică în ușa Bisericii.

Însă n-am văzut nicio Înmormântare în ușa Bisericii, ci numai în Biserică, în naos. Iar ceea ce se împarte la Înmormântare, cum spuneam și la discuția despre căpețel[13], sunt tradiții țărănești, apărute de-a lungul timpului și care variază de la localitate la localitate.

Până vine preotul să îl ducă la groapă pe cel adormit, familia împarte prosoape, basmale și batiste celor de față. Iar când vine preotul cu cântărețul ca să îl slujească pe cel mort, familia împarte preotului un prosop mai lung, cu lumânare aprinsă, care să iasă în evidență, sau un ștergar aparte, și cântărețului unul mai mic, ca pentru „rangul” lui.

Într-un sat, spre exemplu, se trece pe sub sicriu o pasăre vie sau o oaie, după care e împărțită cuiva. Asta înainte ca mortul să plece din curtea lui. La fel, tot înainte ca mortul să iasă din curte, se pune într-o farfurie vin și peste farfurie o pâine sau un colac, farfurie care se pune pe capacul tronului. Și după ectenia morților rostită în curte de către preot, acea pâine se înmoaie în vin și e împărțită la cei prezenți.

Unii sparg vasul cu care au tămâiat pe cel mort timp de 3 zile, când iese mortul din casă, alții aruncă bani, la răspântii de drumuri, când duc mortul la Biserică, pe când alții vor ca alaiul mortuar să treacă prin tot satul, ca toți să știe cum și cine a fost la Înmormântare.

Toate acestea, pe lângă pomana de după Înmormântare, țin de ceea ce vor oamenii să împartă pentru cel adormit al lor. Iar dacă vor să facă milostenie pentru cel adormit, bine fac, pentru că îl ajută pe el, dar se ajută și pe ei, prin dăruirea lor.

Însă cartea de slujbă a preotului nu ne indică nimic despre milosteniile de la Înmormântare.

Întrebarea a 8-a: Ce înseamnă a posti?

Înseamnă a ne smeri și umili sufletul, a pune păcatele noastre înaintea noastră și a ne obosi trupul pentru ca să simțim câtă nevoie avem de mila lui Dumnezeu și de iertarea Lui. Pentru că postul e vremea când noi împuținăm desfătarea trupească…pentru ca să înțelegem cât de săraci și de flămânzi duhovnicește suntem. Căci dacă trupul mănâncă și bea toată ziua și e înfloritor, dacă el are o sănătate bună, sufletul are nevoie de multă rugăciune, de multă pocăință, de multe fapte bune, de multă citire teologică și duhovnicească pentru ca să se simtă bine. Pentru că trupul se satură imediat cu o jumătate de kilogram de mâncare sau cu un kilogram sau cu ceva mai mult, dacă ești foarte gras, însă sufletul nostru are nevoie de multe ore de rugăciune și de citire și de pocăință, de multă milostenie și fapte bune, pentru ca să se simtă cât de cât împlinit.

Tocmai de aceea Slujbele noastre sunt lungi, sunt pline de teologie și cer răbdare, asceză: pentru că sufletul are nevoie de ele pentru ca să se simtă bine. Pentru că sufletul vrea să cunoască, vrea să experimenteze, vrea să iubească, vrea să se dăruie, vrea să fie în comuniune, vrea să se jertfească pentru Dumnezeu și pentru oameni, în timp ce trupul nostru e neputincios în comparație cu el. Iar postul, adică abținerea de la lucrurile care ne fac bine, care ne țin în viață, merge mână în mână cu pocăința, pentru că e reținere pentru…a înțelege starea ta, pentru a te ruga, pentru a contempla, pentru a te lăsa îndrumat de Dumnezeu.

Așadar, postul e o mare binecuvântare în viața noastră, ca și rugăciunea, citirea sau răbdarea, pentru că ne educă teologic. El ne învață cum să stăm în fața lui Dumnezeu, cum să așteptăm voia Lui, cum să ne schimbăm continuu pentru El.

Întrebarea a 9-a: Ne putem boteza de două ori?

Dacă avem un Botez valid, adică făcut în Biserica noastră, nu ne mai putem boteza încă o dată. Acest lucru e precizat în canonul 47 apostolic[14] și în canonul al 48-lea de la Sinodul din Cartagina[15]. Iar în canonul ultim citat, se spune că la „Sinodul din Capua” s-a hotărât faptul că „nu se permite a se face botezări din nou, sau hirotoniri din nou, sau transferări de episcop [dintr-o eparhie în alta]”[16]. Astfel am aflat că nici Botezul și nici Hirotonia, care sunt valide, nu se pot repeta.

Întrebarea a 10-a: Care e rolul Duhovnicului la Spovedanie?

Potrivit aceleiași ediții a Molitfelnicului românesc, ed. 2002, rolul Duhovnicului la Spovedanie e acela de „martor”[17].  El e de față la mărturia/ la spovedania noastră și el ascultă spovedania noastră, pentru ca să mărturisească înaintea lui Dumnezeu toate păcatele pe care noi le spovedim[18].

Și, pe lângă calitatea sa de martor, Duhovnicul e și doctor sufletesc[19].

Și ca doctor sufletesc, ca doctor care vrea să ne vindece sufletul, Duhovnicul ne întreabă la Spovedanie, mai întâi, despre teologia Bisericii (pentru că ne întreabă despre poruncile lui Dumnezeu și despre credința Bisericii)[20], după care ne întreabă despre păcatele pe care le-am săvârșit de la ultima spovedire a păcatelor[21]. După spovedirea păcatelor, avem o mică cateheză în p. 73, unde Sfânta Spovedanie e numită botezare cu al doilea Botez. De ce e numită al doilea Botez? Pentru că la Botez ni se iartă păcatele ca și aici, la Spovedanie. Și de aceea Spovedania e o reactualizare continuă a Botezului nostru, pentru că ea este Dumnezeiasca Taină a Bisericii în care Hristos Dumnezeu ne iartă păcatele noastre și ne umple din nou de slava Lui. Căci Hristos Domnul e Cel care îl iartă, prin intermediul Preotului Duhovnic, pe cel care se spovedește.

Iar în această mică cateheză, pe care Duhovnicul trebuie să o rostească în fața credinciosului care se spovedește, îi spune că „păcatele niciun folos nu aduc creștinilor, ci [numai] neputință, boală, sărăcie și multe feluri de necazuri în această lume, iar pentru cealaltă, arvunesc osânda veșnică și chinul Iadului”[22].

Rugăciunea de dezlegare de păcate indică acțiunile conjugate, concomitente, ale lui Hristos și ale Duhovnicului în iertarea celui care s-a spovedit: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N), și să-ți lase ție toate păcatele! Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată [de la Hristos, prin hirotonie], te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Amin”[23].

După care urmează ca Duhovnicul să dea un canon[24], adică o anumită nevoință celui care s-a spovedit sau să îl oprească de la împărtășire pentru o anumită perioadă de timp, pentru ca el să se pocăiască și să se îndrepte.

Însă canonul îl dă spre vindecarea credinciosului, pe baza statutului său de doctor duhovnicesc, după ce l-a iertat de păcatele spovedite.

Și precizez acest lucru, care este evident în Molitfelnic dar, se pare, că nu pentru toți, pentru că am auzit că există Duhovnici care nu dau dezlegare de păcatele spovedite, decât după ce credincioșii împlinesc canonul. Însă Duhovnicii care fac acest lucru greșesc profund, pentru că Taina Spovedaniei se termină prin dezlegarea de păcate a celui care s-a spovedit, iar canonul ține de modul în care Duhovnicul se îngrijește de viața sa sufletească.

Adică canonul și sfătuirea duhovnicească fac parte din ceea ce se petrece după terminarea Tainei Sfintei Spovedanii, în intimitatea dintre Duhovnic și credincios, iar Duhovnicul nu trebuie să facă păcatul acesta mare, acela de a nu-l ierta de păcate pe credincios după ce s-a spovedit. E ca și cum ar veni credinciosul să se împărtășească și, în loc de Sfânta Euharistie, tu să îi pui apă și vin și cu ele să îl împărtășești. Tot la fel e și aici: Spovedania înseamnă spovedirea păcatelor și iertarea lor și nu presupune o condiționare a iertării lor după ce omul își face canonul. Pentru că astfel, o Spovedanie ar începe în 2016, iar dacă canonul durează 3 ani, s-ar termina în 2019. Așa ceva nu se face!

Însă, de obicei, Duhovnicii nu le mai citesc toate întrebările din Molitfelnic credincioșilor, ci doar pe unele. Adică îi întreabă doar anumite păcate. Iar ei le spun pe cele care îi dor.

Eu recomand însă altceva: ca oamenii care nu știu să scrie și să citească să fie întrebați de către Duhovnic și să își spună și ei păcatele, dar cei care sunt școlarizați, aceia trebuie să își scrie păcatele pe o foaie, fără detalii ajutătoare, și cu ea să vină la Duhovnic și să le citească de pe foaie la Spovedanie.

Și foaia de Spovedanie trebuie să arate astfel: „am mințit, am drăcuit, m-am enervat, am vorbit de rău și judecat, n-am fost milostiv, am privit imagini desfrânate, mi-a curs sămânța în somn, am lovit pe cineva, am promis mincinos” etc. Fără detalii, fără persoane, fără divagații. Pentru că noi ne spovedim lui Dumnezeu…care știe toate împrejurările în care noi am păcătuit.

Pentru că la Duhovnic venim doar cu păcatele noastre și cu pocăința pentru ele și nu venim ca să spunem basme. De aceea, cu foaia de Spovedanie la noi, spovedirea păcatelor durează 2-3 minute…și nu ore. Pentru că noi am venit să ne spovedim păcatele și nu să întrebăm tot felul de lucruri pe Duhovnic.

Da, după Spovedanie, dacă e timp și Duhovnicul vrea să te povățuiască, te poate întreba de anumite păcate ale tale, îți poate cere detalii despre viața ta, te poate întreba ce citești, ce faci, cum trăiești, pentru ca să știe cine ești, ce faci, de ce ai nevoie. Dar acestea nu fac parte din Spovedanie, pentru că la Spovedanie noi ascultăm și iertăm păcate și nu scriem romane.

Întrebările și răspunsurile teologice se pot face online, se pot trimite prin email sau SMS, se pot da după slujbă, se pot da în întâlniri catehetice, se pot da pe stradă, în alte contexte. Dar la Spovedanie rămânem în acest cadru: credinciosul se spovedește, Duhovnicul îl ajută să se spovedească, apoi îl iartă întru numele Domnului de păcatele sale, pe care le-a spovedit.

Și astfel am ajuns la Evanghelia zilei…care începe cu cuvintele: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii, și voi faceți-le lor asemenea [Καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι, καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lc. 6, 31, BYZ]. Frază a Domnului care trebuie citită invers: de la capăt spre început. Pentru că ideea e că noi trebuie să facem pentru oameni ceea ce voim ca oamenii să facă pentru noi. Sau noi trebuie să ne comportăm față de oameni, așa după cum dorim ca și ei să se comporte față de noi.

Însă Domnul nu ne-a spus că, dacă noi vom fi buni, respectuoși, milostivi cu oamenii și ei vor fi astfel cu noi, ci El ne-a spus ca să ne comportăm față de ei așa cum considerăm noi că e cel mai bine și ne-ar împlini și pe noi.

Într-un manual de Teologie Morală, porunca Domnului de la Lc. 6, 31 e numită „regula de aur a moralei creștine” și e prezentată ca și când ar fi suficientă sieși, fără celelalte porunci ale Lui. Însă eu o numesc doar parte componentă a vieții duhovnicești, pentru că ea nu e de aur de una singură, ci doar împreună cu toate celelalte porunci ale Domnului. Pentru că, spre exemplu, mulți oameni pătimași pot să dorească ca oamenii să le facă multe lucruri spre plăcerea lor: să îi laude, să le dea daruri, să îi sune de 3 ori pe zi ca să îi întrebe de sănătate, să meargă cu ei în vacanțe luxoase, să fie ajutați să fure și să parvină.

Însă Domnul, aici, în această poruncă a Sa dumnezeiască nu ne spune că trebuie să facem pentru oameni tot felul de păcate, pentru că și nouă ne plac acele păcate, ci El ne spune să facem pentru oameni tot binele pe care și noi ni l-am dori de la oameni. Adică El ne poruncește să facem binele Lui și să dorim binele Lui pentru toți oamenii și nu să ne așteptăm de la oameni la cine știe ce păcate făcute pentru plăcerea noastră.

Și dacă privim, în mod strict porunca Lui, ca referindu-se la binele Lui, adică la viața sfântă, El ne cere ca să îi ajutăm pe oameni să își sfințească viața, după cum și noi ne dorim ca oamenii să ne ajute să ne sfințim viața.

Adică porunca e dată pentru oameni duhovnicești, pentru că toți creștinii trebuie să fie duhovnicești. Și noi trebuie să dăruim teologie, să dăruim sfat, să dăruim milostenie, să ne rugăm pentru toți, să îi iertăm pe toți, să îi iubim pe toți oamenii, pentru că ne dorim ca toți oamenii să se comporte la fel față de noi.

Însă noi știm că oamenii nu se comportă cu noi după cum vrem noi ca ei să se comporte, ci ei se comportă cu noi după cum vor. Nu suntem utopici! Și Domnul știe acest lucru: că oamenii fac ce vor.

Dar porunca Domnului e să facem pentru oameni tot binele și să cerem de la ei tot binele. Iar dacă răspunsul altora la viața noastră de dăruire e unul negativ sau niciunul, noi nu am pierdut nimic, pentru că am făcut ceea ce trebuia: am fost un exemplu pentru toți. Căci esența poruncii Lui e să fim oameni exemplari.

Din Lc. 6, 32-34 aflăm că și cei păcătoși iubesc și sunt iubiți și că și ei fac bine celor care le fac bine și că și ei împrumută celor de la care nădăjduiesc că le vor da înapoi, dar că a iubi pe cei care ne iubesc și a face bine celor care ne fac nouă bine și a împrumuta pe alții știind că ne vor fi restituiți banii sau bunurile…nu este niciun har. De ce nu e niciun har, nicio minune, niciun lucru extraordinar? Pentru că iubirea față de cei care ne iubesc e firească, după cum și facerea de bine față de cei care ne fac nouă bine e firească, după cum și împrumutul, care știi că îți este restituit, e firesc… pentru că acestea ne fac să trăim într-o societate.

Însă e mare har, e lucrare grea – căci nu o împlinește cu adevărat oricine, ci numai omul duhovnicesc –, porunca următoare: „Iubiți pe vrăjmașii voștri [ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν] și faceți bine [καὶ ἀγαθοποιεῖτε] și împrumutați [δανείζετε], nimic așteptând în schimb [μηδὲν ἀπελπίζοντες]!” [Lc. 6, 35, BYZ].

Căci aici iubirea și ajutorul vin dintr-o inimă duhovnicească, sunt ale unui om curat, sfânt, căci el poate ierta pe vrăjmașii lui și poate face bine și împrumuta pe toți câți dorește. Și el face binele, pentru că binele îl împlinește acum, imediat, pe loc, dar Domnul ne spune că binele e răsplătit și veșnic. Pentru că, ne spune El: „Și răsplata voastră va fi multă [καὶ ἔσται ὁ μισθὸς ὑμῶν πολύς] și veți fi fiii Celui Preaînalt [καὶ ἔσεσθε υἱοὶ Ὑψίστου]; că El este bun cu cei nemulțumitori și răi [ὅτι Αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς]” [Lc. 6, 35, BYZ].

Cine poate să spună ce înseamnă răsplată multă la Dumnezeu? Căci El răsplătește ca un Dumnezeu și nu ca omul. Iar dacă iertarea vrăjmașilor, facerea de bine și împrumutul pentru Domnul, care nu mai așteptăm să ni se restituie, ne fac fiii lui Dumnezeu, cum să nu iertăm și să nu facem bine și să nu dăm cu împrumut pentru totdeauna? Iar El, Cel bun, Cel veșnic bun, ne învață și pe noi să fim buni, să fim duhovnicești, să fim iertători și astfel, și pentru noi, iertarea celor păcătoși să fie un lucru făcut din toată inima și nu forțat.

Căci iertarea vrăjmașilor pare „lucru mare” doar pentru că noi nu suntem duhovnicești, doar pentru că nu ne asemănăm, pe fiecare zi, cu Dumnezeu. Dar dacă am fi plini de slava Lui, am fi plini și de sfințenie și de curăție și de înțelepciune și de iertare și de compătimire pentru întreaga făptură a lui Dumnezeu. Pentru că iertarea nu e grea, nici milostenia, nici împrumutul dezinteresat, pentru că le poți face într-o clipă. Scoți bani din buzunar și dai! Ierți și mergi mai departe! Când are cineva nevoie, mergi și îl ajuți! Aceste lucruri ale iubirii sunt ușor de făcut și împlinitoare și mergi cu bucurie să le faci. Și de aceea, după cum tu iubești să ajuți oamenii, îți dorești ca și alții să se comporte față de tine la fel. Pentru că omul bun dorește ca și ceilalți să fie buni și nu niște bestii.

…Iar finalul Evangheliei, la Lc. 6, 36, e acesta: „Așadar, fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv [Γίνεσθε οὖν οἰκτίρμονες, καθὼς καὶ ὁ πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!”. Căci termenul de comparație al nostru nu sunt anumiți oameni, ci Dumnezeu. Noi trebuie să fim milostivi ca Dumnezeu, adică întru toate milostivi, și nu invidioși, nu hrăpăreți, nu răi.

Și iată cum Domnul neagă ideea noastră de modă și de etalon uman! Căci nouă ni se pare că un anumit comportament e definitoriu pentru noi sau că el trebuie să fie o realitate globală, a întregii planete.

Moda vestimentară, mașina sau instrumentul de ultimă generație, tonul dat de anumiți oameni în modul de a trăi…par multora „firescul” omului. Însă, pentru Domnul, firescul omului, moda lui, etalonul lui e Dumnezeu. Căci El ne cere mereu nu să fim ca X sau Y din istorie, nu să îi copiem pe oameni, ci să fim ca Dumnezeu. Căci Dumnezeu e Cel de la care trebuie să învățăm iubirea, mila, bunătatea, sfințenia, curăția, și nu de la oameni.

Și prin aceasta înțelegem de ce multor creștini li se pare „imposibilă” viața cu Dumnezeu. Pentru că ei se uită la ce trebuie făcut…fără ca să înceapă să trăiască ortodox. Dar noi, care trăim ortodox, nu ne uităm la cât trebuie să facem, ci facem toate pentru Dumnezeu, simțind cum fiecare lucru ne apropie tot mai mult de El. Și noi iubim această apropiere continuă de Dumnezeu, care nu ne ajunge nicidecum și care e veșnică. Pentru că mereu Îl vom dori pe El, mereu Îl vom iubi, mereu vom dori să Îl cunoaștem mai mult, pentru că El va fi pentru noi, în mod veșnic, Cel mai dorit și mai iubit dintre toate.

Așadar, iubiții mei, învățătura teologică e luminare a minții și îndreptare a vieții, e ieșire din prostie și din păcătuirea grosolană! Învățătura nu smintește pe nimeni, ci numai închipuirea de sine. Multa învățătură nu te face luciferic, ci doar mândria prostească. Iar multa iubire și dăruire față de oameni nu te face un excentric, ci un om al lui Dumnezeu, care prețuiești și ajuți oamenii. Și cine îi ajută pe oameni e umplut de Dumnezeu cu mari daruri dumnezeiești și va primi răsplătiri veșnice din partea Lui, ca unul care a ajuns fiul lui Dumnezeu după har.

Să ne bucurăm întru Domnul și să Îi mulțumim Lui pentru toate! Pentru că împlinirea noastră e El, acum și pentru toți vecii. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 29 septembrie 2016, zi de joi, cu soare, 11 grade la ora 9.00.

[2] Cuvântul înainte al cărții: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/de-ce-e-nevoie-de-colectia-intrebari-si-raspunsuri-teologice/,

prima întrebare: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/cati-colaci-cuprinde-un-capetel-si-ce-semnifica-ei/

și a doua: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/29/care-sunt-numele-care-apar-in-cartea-facerea/.

[3] A se vedea: http://life.hotnews.ro/stiri-acasa-3251909-oamenii-ridicat-nu-cred-dumnezeu.htm.

[4] Ibidem.

[5] Cf. http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS5-6.

[6] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 103/ Κανόνες τῆς ἐν Τρούλλῳ Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Πενθέκτης Συνόδου, cf. http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS5-6.

[7] Ibidem/ Ibidem.

[8] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 203. [9] Idem, p. 203-206. [10] Idem, p. 206. [11] Ibidem.

[12] Preluată de aici: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Biserica_Sfântul_Gheorghe_Nou_(2).jpg#file.

[13] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/cati-colaci-cuprinde-un-capetel-si-ce-semnifica-ei/.

[14] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 33.

[15] Idem, p. 261. [16] Ibidem.

[17] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 65. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 66-67. [21] Idem, p. 67-73. [22] Idem, p. 73. [23] Idem, p. 75. [24] Ibidem.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [49]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a.

***

Să vorbim însă acum şi despre dedicaţia din Eortologhionul lui Sevastos Kiminitul, imprimat în greceşte, în 1701, tot la Snagov. Înclinaţia lui Antim spre o cugetare teologică profundă se dovedeşte foarte mare şi din acestă dedicaţie, în care dogmele credinţei creştin-ortodoxe sunt rezumate într-un mod foarte concis şi convingător în aceste puţine cuvinte, de o calitate a expresiei teologiei dogmatice remarcabilă:

Începutul, mijlocul şi sfârşitul, Stăpânul şi Domnul tuturor fiinţelor, şi simţitoare şi înţelegătoare, este Făcătorul tuturor, Dumnezeu. Stăpânul însă şi sfârşitul tuturor celor de sub lună este omul. Iar sfârşitul omului, pentru care s-a creat de Dumnezeu, este câştigarea şi fericirea lui Dumnezeu însăşi; fiindcă pentru om s-a făcut toată lumea aceasta, iar omul, se zice că s-a făcut de către Dumnezeu, ca să dobândească pe Dumnezeu.

Dobândesc pe Dumnezeu oamenii aceia, carii cred drept în El şi păzesc cu scumpătate sfintele Lui porunci. Dar sfinţitele Lui porunci se cuprind în aceste două şi singure: din iubirea cătră Dumnezeu şi cătră aproapele. Atunci se realizează şi se cunoaşte iubirea cătră Dumnezeu, când păzim, cum am zis, cu scumpătate, sfintele Lui porunci, după cum o spune şi Domnul în Evanghelii: căci zice că, dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.

Iubirea cătră aproapele atunci se realizează şi se săvârşeşte, când ne iubim cu fapta şi din tot sufletul între noi, ca şi pe noi înşine, după porunca lui Dumnezeu [1].

Este esenţializată aici, în cele mai importante puncte ale sale, toată credinţa ortodoxă, neprecizată rămânând doar teologia trinitară. Claritatea şi precizia, precum şi frumuseţea expunerii se remarcă în mod deosebit şi ele ating nivelul înalt de concizie şi concentrare a formulei teologice al unor mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Întemeierea scripturistică este evidentă, la fiecare frază, dovedind că Antim era un cercetător asiduu al Sfintei Scripturi, alături de scrierile patristice, din moment ce poate să conceapă o astfel de introducere rezumativă, foarte complexă, în teologia creştină.

El avea conştiinţa unei misiuni esenţiale pentru viaţa lui, aceea de a tipări cărţi, fiindcă nu am altă putere spre ajutorul aproapelui decât ocupaţiunea tipografiei[2].

Interesant este şi faptul că, la fel ca şi în cazul cărţii lui Cariofil, Antim declară şi de această dată că: am găsit şi această carte, (…) pe care cetind-o şi cunoscând, după judecata mea că este prea mult de trebuinţă şi folositoare oricărui ortodox şi mai ales celor bisericeşti şi sfinţiţi, apoi şi iubitorilor de învăţătură şi studioşi şi îndeobşte fiecărui învăţat…, am voit s-o tipăresc şi pe aceasta spre folosul, cum am zis, a celor ce vor ceti-o [3].

În consecinţă, îi putem atribui iniţiativa imprimării şi a acestei lucrări, precum şi a altor cărţi absolut esenţiale. Însă este uimitor pentru noi acest fapt, ţinând cont de calitatea lui de la acea vreme, „umilă” totuşi, de simplu ieromonah tipograf, chiar dacă devenit egumen, căci Antim nu semnează niciodată pe cărţile tipărite la Snagov cu titulatura de „egumen” sau  de „stareţ”, ci doar cu cea de „ieromonah”.

Să avem în vedere şi faptul că predecesorul său la conducerea tipografiei bucureştene era un episcop, care apoi a condus tiparniţa de la Buzău, şi că în cazul unor cărţi de importanţa şi cu ecoul celor imprimate de Antim, iniţiativa şi decizia tipăririi aparţinea unor înalţi ierarhi sau unor cărturari sau teologi de renume.

Ceea ce ne conduce către concluzia că Antim nu a fost niciodată un „nimeni”, un „anonim” tipograf – oricât de capabil –‚ ci dimpotrivă, o personalitate marcantă, de părerea căruia s-a ţinut seama, un teolog care avea un cuvânt de spus în Biserică. Prin urmare, este de înţeles că, în  majoritatea cazurilor, el îşi alegea şi decidea asupra cărţilor care urmau să fie tipărite, încă de pe acum, nu numai după ce va fi înaintat episcop, când acest gest intră în cutuma treptei sale.

Întorcându-se la Bucureşti, Antim imprimă, în 1703, Noul Testament românesc în care semnează, de asemenea, dedicaţia către domnitor. Virtuţile teologice şi literare şi ale acestui text sunt maxime. Vrând să dovedească faptul că învăţăturile cuprinse în cele patru Evanghelii sunt „matca” spirituală la care se întorc, precum nişte ape, puterile sufletului creştinesc, însetat de adevăratul cuvânt al vieţii, Antim purcede la comparaţia acestei „legi” duhovniceşti cu legile fizice care guvernează acest pământ, precum magnetismul, gravitaţia, curgerea fluviilor în mări și oceane, etc:

Întoarce-se pururea magnitul cătră polus; zboară spre înălţime focul; pleacă-se în sânul pământului piatra; aleargă apele în braţele mării; şi în scurte cuvinte, toate lucrurile cătră chendrul lor să pleacă [4]. Aceasta pentru a sublinia stabilitatea realităţilor duhovniceşti, pe plan spiritual, la fel de „consistentă” şi de mare ca şi a legilor cosmice.

Importanţa Evangheliei pentru lumea creştină este pusă în lumină printr-o succesiune de enumeraţii – parafraze, în fapt, ale unor celebre versete din Sfânta Scriptură:

De vreme ce Evangheliia iaste sabiia carea biruieşte toate armele potrvnicului, cu aceasta călcăm toate relele, răbdăm cu îndrăzneală cele împotrivă, gonirile, ticăloşiile, năcazurile şi moartea, asemănându-se Celui ce bine s-au vestit şi mult pătimaşului [pătimitorului] Mântuitoriu: pren mijlocul [cu ajutorul] Evangheliei biruim pre iudei [argumentele lor], ruşinăm nebună înţelepciunea neînţelepţilor înţelepţi ai lumii aceştia; cu Evangheliia, Pavel au smerit mândriia Romei şi într-însa o au întemeiat; Ioann cu lumina Evangheliei au luminat întunecata Elada; Petru au întors toată Iudea şi toţi apostolii au sădit viia cea de taină, Beserica; supus-au răsăritul, biruit-au pe tirani, n-au băgat în seamă sudălmile, n-au socotit muncile, izgonirile şi moartea, ci mergea bucurându-se despre faţa adunării.

Evanghelia arată pe Cel ce pentru noi S-au întrupat, pătimind şi cu necinste murind, cea desăvârşită a Lui dumnezeire şi desăvârşită omenire; adeverează pre cea de margine a Lui începătoare stăpânire a vieţii şi a morţii. Prin Evanghelie ne-am împăcat cu Dumnezeu, şi den fiii mâniei ne-am învrednicit a-I fi fii prin botez. „Prin Evanghelie eu pre voi am născut” [I Cor. 4, 15] [5].

Semnificative, din punct de vedere literar, sunt figurile de stil (metonimia, sinecdoca, epitetul, metafora revelatorie), precum şi capacitatea de concentrare a mesajului, calitatea oratorică a frazelor, într-o măsură în care, întru totul, acestea corespund virtuţilor literare pe care le vom remarca în omilii şi înălţimii teologice a personalităţii sale, aşa cum acestea din urmă ne vor permite să o receptăm.

Prin urmare, putem trage concluzia certă că, la 1703 (deci, chiar înainte de a deveni episcop), cel puţin, dacă nu şi mai înainte, Antim predica tot atât de minunat, aşa cum vom vedea în Didahii, operă bănuită, până în prezent, de majoritatea exegeţilor, a fi rostită după 1708.

Antim remarcă semnificaţia aparte a acestei noi ediţii a Noului Testament în româneşte şi îl elogiază pe domnitorul care, cu cheltuiala sa, a susţinut acest deziderat: Mare slavă au luat, cu adevărat, şi cinste nemuritoare Ptolemeu, împăratul Eghipetului, pentru tălmăcirea Bibliei în limba elinească. Iară măriia-ta, mai mare cinste şi plată vei lua în aciastă lume şi în cea viitoare, pentru căci Noul acesta Testament al Mântuitoriului, fiind întru limba cea părintească tălmăcit, cu ale mării-tale cheltuiale, spre cea de obşte folosinţă, l-ai tipărit şi l-ai dat [6].

Versurile la stemă, din această ediţie a Noului Testament, au fost atribuite tot lui Antim şi adâncimea cugetării teologice, precum şi perfecţiunea prozodică, fac din ele unele dintre cele mai frumoase de acest gen:

Patru sunt râuri den Raiu ce cură
Precum grăiaşte Sfânta Scriptură.
Patru Evanghelii den ceriu ne tună
Şi la credinţă pre toţi ne adună.
Patru sunt semne tot îndoite
Şi ale ţării foarte slăvite,
Cu care semne să-ncoronează
Domnul Constandin, tot omul <să> crează,
Ce să numeşte Basarabă;
De-ai Domnul viaţă multă să aibă [7].

Versurile se întemeiază pe o hermeneutică heraldică ce are la bază, la rândul ei, nu semnificaţia vizuală a simbolurilor heraldice, nu interpretarea acestor simboluri în sine, ci interpretarea numărului lor, Antim construind întregul „scenariu” hermeneutic pe semnificaţia cifrei patru, care este numărul celor patru râuri originare ce izvorau din Eden, ca şi al celor patru Evanghelii, care vin de la Dumnezeu, din „ceriu”, cu putere, tunând şi adăpând pământul.

Patru sunt şi simbolurile din stema ţării, semnificând – poate – pronia lui Dumnezeu şi puterea pe care El i-a hărăzit-o domnitorului. Aceste versuri sunt „cea mai reuşită gnomă numerică (…) din câte ne-a fost cu putinţă a izola în versurile româneşti scrise întru glorificarea emblemelor voievodale sau mitropolitane”[8].

Un an mai târziu, Antim scotea din tiparniţele sale Vieţile paralele ale lui Plutarh, în greceşte, prefaţate tot de el. Această lucrare celebră a Antichităţii a fost tradusă din greaca veche în greaca nouă de beizadeaua Constantin, fiul lui Constantin Brâncoveanu, ne informează Antim, asumându-şi şi de această dată responsabilitatea iniţiativei imprimării, căci de loc n-am întârziat să întrebuinţez mii de chipuri ca să înduplec pe strălucirea sa să dea în tipar [9], lucru nu uşor, susţine el, din cauză că tânărul prinţ era modest, înţelept, şi cuminte [10] şi nu iubea laudele uşoare [11].

Însă tipograful nu cere decât avizul autorului, ceea ce înseamnă că avea o mare libertate în a-şi alege „materialul” tipăriturilor sale, poate şi datorită faptului că utilajul tipografic, în sine, era, în mare parte, construit sau recondiţionat de el însuşi.

Prefaţa se adresează cititorilor şi autorul ei precizează că s-a oprit asupra acestei cărţi, pentru că pururea se află în căutarea vreunei osteneli serioase pentru răspândirea cunoştinţei cei iubitoare de învăţătură a voastră [12].

Antim recomandă această traducere ca fiind foarte bună şi suportând cu uşurinţă examenul comparaţiei cu originalul în greaca veche, întrucât prinţul Constantin nicidecum n-a neglijat unde era cu lipsă Plutarh să îndeplinească, cu mare osârdie, desluşind strălucirea sa pe larg acea istorie, unde scriitorul cu repejune o atinge [13], adică nu doar a tradus, ci a şi clarificat pasajele mai dificile.

Dacă cineva se îndoieşte de virtutea tânărului prinţ şi a fraţilor săi, la fel de vrednici, aceasta o asigură acei cu carii împreună petrec, îi văd şi convorbesc, localnici şi străini [14]. Antim laudă şi profesorul, pe Gheorghe Maiota (care era şi predicator al curţii domneşti), şi consideră că ucenicii trebuie să devină icoane însufleţite [15] ale învăţătorului, adăugând că fiii domnitorului atrag spre ei floarea învăţăturii, după cum chihlimbarul, cu o uşoară frecare, îndată-şi dezveleşte puterea naturală atractivă [16].

Doi dintre fiii lui Brâncoveanu, Ştefan şi Radu, au scris predici panegirice care, au fost, de asemenea, publicate de Antim, după cum am arătat în secţiunea în care ne-am ocupat, pe larg, de activitatea sa tipografică.

În fine, ultima prefaţă-dedicaţie a lui Antim dintr-o carte tipărită, este cea din Ceaslovul tradus de el şi imprimat la Târgovişte, în 1715. Ea se adresează, desigur, lui Ştefan Cantacuzino şi în ea este elogiat – poate peste măsură – domnitorul, dar trebuie să ţinem seama că Antim Ivireanul vedea mai mult ceea ce dorea să fie acest domn, decât ceea ce era cu adevărat.

De altfel, istoria îl blamează pe acesta pentru amestecul său în nefericirea familiei lui Constantin Brâncoveanu şi această pată acoperă cu totul personalitatea lui, cu atât mai mult cu cât nu a apucat să domnească mai mult de doi ani, urmând apoi drumul Istanbulului, ca şi Brâncoveanu, şi având soarta celui împotriva căruia se pare că a uneltit.

Antim nu pare să fi fost atent la posibila rumoare care l-ar fi acuzat pe Ştefan Cantacuzino de această cumplită faptă, poate şi din cauza faptului că fusese nemulţumit cu politica de neutralitate dusă de Brâncoveanu şi era absorbit de aspiraţiile sale de eliberare, îndreptându-şi toate speranţele către acest descendent din familia Cantacuzinilor, care se afişase de multe ori ca inamică a turcilor.

Fără îndoială, gestul lui Ştefan Cantacuzino, pe care l-a făcut la începutul domniei sale, de a elibera pe membrii clerului de plata taxelor obişnuite către stat, l-a înduioşat profund pe mitropolit (chiar dacă el intermediase acest lucru) şi l-a făcut şi mai iubitor faţă de acest domn. Când, în 1716, a juns vestea că acesta a fost spânzurat în beciurile închisorii din Istanbul, Antim a blestemat stăpânirea turcească.

Sfântul Antim face precizarea, în această dedicaţie, că din tipografie n-au eşit, până acum, aciastă carte, nici mai împodobită de cum să vede, nici de tot tălmăcită pre limba rumânească, precum acum s-au tipărit [17]. Despre importanţa ei am discutat în capitolul despre naţionalizarea cultului.

Mai există o scurtă dedicaţie, manuscrisă, către Constantin Brâncoveanu, pe cele două volume ale Evangheliei georgiene tipărite la Tiflis, în 1709, şi pe care Mihai Ştefanovici i le-a trimis lui Antim. Însă nu voi mai insista asupra ei, întrucât am amintit-o deja şi am citat din ea într-o ocazie anterioară.

Aceste texte, deşi scurte, ne-au familiarizat deja, în parte, cu stilul lui Antim Ivireanul. Ele reliefează, pe de o parte, că „Ivireanul îşi scrie, cu egală dezinvoltură, prefeţele în româneşte, în greceşte şi în slavoneşte”[18] şi, pe de altă parte, că Antim este, de „timpuriu” (un „timp” măsurat numai de atestări documentare), un mare erudit şi teolog, o personalitate „misterioasă” care, sub aparenţa smerită a unui simplu ieromonah tipograf (după cum ne vorbesc documentele), se dovedeşte a fi un om care are un cuvânt de spus în disputele dogmatice sau în stabilirea apariţiilor tipografice.

Faptul că el îi ia, din proprie iniţiativă, apărarea lui Cariofil şi decide imprimarea cărţii acestuia post-mortem, arată că era în măsură să aprecieze cărţi de o mare profunzime teologică sau filosofică şi să le selecteze în vederea tipăririi, şi să scrie prefeţe din care transpar multa erudiţie şi cugetarea teologică adâncă. Şi acestea cu ceva timp înainte de a deveni ierarh al Bisericii.

Nu este de mirare, în aceste condiţii, de ce a fost ales, în 1705, episcop de Râmnic şi de ce mitropolitul Teodosie a lăsat prin testament ca Antim Ivireanul să îi urmeze în scaunul mitroplitan, aceste evenimente succedându-se cu repeziciune, ceea ce dovedeşte că virtuţile sale erau, de mult, învederate contemporanilor săi şi că, de la bun început, de la venirea sa la Bucureşti, Antim nu a fost „un tipograf oarecare”.

Abilităţile literare ale lui Antim, mai ales, dovedesc un cititor asiduu şi un foarte fin şi profund cunoscător atât al literaturii patristice, cât şi al celei profane. Însă ceea ce va fi mirabil de observat, în paginile ce urmează, este că Antim nu a eşuat în niciuna din iniţiativele sale literare şi că nu există carte a sa, despre care să spunem că nu este un succes literar şi un document preţios al literaturii noastre vechi.


[1] Opere, p. 405.

[2] Ibidem. [3] Idem, p. 405-406. [4] Idem, p. 406.

[5] Idem, p. 407. [6] Idem, p. 407-408.

[7] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 129-130.

[8] Dan Horia Mazilu, Literatura română barocă în context european, Ed. Minerva, Bucureşti, 1996, p. 196.

[9] Opere, p. 408.

[10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 409. [14] Ibidem.

[15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Idem, p. 409-410.

[18] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 482.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno