Cum am ajuns să scriu despre Sfântul Antim Ivireanul
Bineînțeles, i-am cerut Profesorului Dan Horia Mazilu să mă primească la el la doctorat. Și m-a acceptat imediat, cu bucurie. Mă cunoștea din facultate și știa că vrusesem să vin și la masterat la literatură veche, dar (după sistemul de atunci), în anul respectiv nu s-a organizat masterat de literatură veche, ci numai de literatură contemporană.
Vrusesem, de fapt, în primă instanță, să-mi fac teza de doctorat pe Eminescu. Vroiam de mult lucrul acesta, să scriu despre Eminescu și spiritualitatea românească.
Mai întâi am dorit să-mi fac teza de licență cu subiectul acesta, pentru care mă gândeam să-l solicit ca îndrumător pe Profesorul Gheorghe Ciompec. Dar am renunțat la idee, pentru că am considerat că nu mi-am strâns încă destul material pentru aceasta.
De aceea, mi-am făcut teza de licență despre Sfântul Antim, cu Profesorul Mazilu. Pentru că, în anul I de facultate – datorită înclinațiilor mele spre literatura religioasă, dar și datorită domniei sale, datorită entuziasmului și căldurii cu care ne-a vorbit despre scriitorii „vechi” – m-am apropiat foarte mult de literatura română veche, iar Sfântul Antim Ivireanul a fost o adevărată revelație pentru mine.
Ulterior, vrând, deci, să intru la doctorat, m-am întors la ideea cu Eminescu, pe care o coceam de mai multă vreme. Așa că, inițial, i-am cerut Profesorului George Gană să mă primească. Dar n-a fost să fie, pentru că el mi-a răspuns că, murind Profesorul Petre Nicolau, s-a trezit cu toți doctoranzii lui pe cap și mi-a cerut să mai aștept un an, spunându-mi că anul următor mă va primi bucuros, după ce „se mai eliberează”.
Gană era foarte riguros. Îmi amintesc că, într-un an, în prima zi, pe 1 octombrie, primul curs îl aveam de la 10 la 12 cu dânsul. A venit și a ținut cursul ca și cum am fi fost la mijlocul semestrului. De prisos să mai spun că alt curs n-am mai făcut în ziua aceea.
…Însă nu am vrut să stau un an degeaba, așa că m-am întors la Sfântul Antim și la Profesorul Mazilu, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia tezei de licență, nu avusesem timpul necesar să aprofundez studiul vieții și (mai ales) al operei Sfântului Antim, așa cum mi-aș fi dorit.
Și acest lucru s-a dovedit providențial, pentru că, studiindu-l atent pe Sfântul Antim, am ajuns la a-l înțelege mai bine și pe Eminescu, adică la a înțelege că fundamentele spiritualității sale au fost puse și printr-o cunoaștere integrală și profundă a literaturii noastre vechi. Fapt care s-a repercutat în opera lui.
De aceea, un capitol important din teza mea de doctorat s-a intitulat: „«Lună tu, stăpân-a mării…» : Puncte de convergență între opera lui Antim Ivireanul și cea a lui Mihai Eminescu. Motive și viziuni comune sau similare”.
Acest capitol, împreună cu multe alte articole (comentarii) publicate pe platforma Teologie pentru azi, între 2007 și 2010, au constituit baza viitoarei mele teze postdoctorale. Prin ea și prin vol. 2 din Epilog la lumea veche, publicat online, am reușit să-mi împlinesc acea dorință mai veche.
Să mă întorc însă la momentul în care i-am cerut acceptul Profesorului Mazilu. Acesta m-a primit, dar, inițial, nu a fost de acord cu subiectul. Adică nu dorea să scriu o teză despre Sfântul Antim Ivireanul. Motivul era că „s-a scris despre”. Avea în vedere, în principal, cartea lui Eugen Negrici, Antim. Logos și personalitate (ediția întâi 1971 și ediția a doua 1997), și, respectiv, monografia recentă (1997) a lui Gabriel Ștrempel.
Am încercat atunci să îl conving că nu o să repet ceea ce a scris Profesorul Negrici (și n-am făcut-o) și că voi face cu totul altceva decât Gabriel Ștrempel în monografia sa.
Pentru că Ștrempel și-a construit monografia urmărind momentele principale ale vieții Sfântului Antim, a descris în amănunt cărțile tipărite de acesta (fiind la Biblioteca Academiei) și nu a dedicat prea multe pagini operei, caracterizând-o sumar, din punct de vedere literar (ca și istoriile literare, de altfel, față de care era tributar, în discuția despre Didahii, spre exemplu, punând accent mai mult pe critica moravurilor). În total, Ștrempel a dedicat vreo 10 pagini (maxim) pentru caracterizarea artei literare a lui Antim, din cele 380 ale monografiei sale.
I-am spus, deci, Profesorului Mazilu, că intenționez să revăd viața și activitatea Sfântului Antim, în teza mea, și să-mi spun părerea mea, dar că cea mai mare parte a ei o voi dedica operei Sfântului Antim, Didahiilor în mod special, pe care doresc să le comentez din punct de vedere literar și teologic, în amănunt, lucru ce nu se mai făcuse până atunci.
El însuși, Mazilu, susținea într-o carte a sa că Antim e un scriitor mare, care merită să i se dedice studii extinse. Cu toate acestea, nu se lăsa convins.
Trebuie să menționez și chiar să subliniez faptul că, la acea oră, Antim Ivireanul nu era considerat, totuși, îndeobște, un așa mare scriitor sau personalitate literară. Istoriile literare, deși foloseau câțiva termeni elogioși, îi dedicau câteva pagini, cu parcimonie, autorii ajungând să repete toți cam aceleași lucruri, pe care le făceau să treacă mai departe, de la unul la altul.
Tocmai de aceea Sfântul Antim era privit, la Litere, ca un „subiect epuizat”, despre care nu ai ce să mai spui.
Așa că vreo două săptămâni m-am chinuit să îl conving pe Dan Horia Mazilu ca să fie de acord să scriu despre Antim. Și n-a acceptat. Atunci, cu tristețe, am formulat un alt subiect, despre Dimitrie Cantemir. Nu mai știu cum suna. Dar știu că m-am dus la facultate, am intrat la decanat și…înainte ca să apuc să mai zic ceva, mi-a spus: Bine, scrie despre Antim!
Nici nu știu cum am ajuns acasă de bucurie. L-am sunat imediat pe viitorul meu soț, Părintele Dorin, și i-am spus vestea.
Însă, la examenul de intrare la doctorat m-am lovit de aceeași problemă, pentru că cei din comisie au venit cu aceleași obiecții: „s-a scris” despre Antim Ivireanul, „nu mai e nimic de spus” despre el!
Fiind fără pile și proptele, am intrat totuși la fără frecvență (cum era sistemul atunci), durata doctoratului fiind de 7 ani. Eu am terminat teza mai devreme – prin 2006 era gata – dar am susținut-o în 2009, conform calendarului oficial.
Diferența între zi și fără frecvență era că, în al doilea caz, nu aveai bursă. Motiv pentru care era și durata de studii mai mare decât la zi (unde se făceau 4 ani), pentru a da posibilitatea doctorandului să studieze, având în același timp un loc de muncă. Eu însă am preferat să nu mă angajez mai înainte de a-mi termina teza. Însă soțul meu, Părintele Dorin, a intrat la doctorat la zi, în 2004, și el a avut bursă.
La început (după intrarea la doctorat), am susținut și două examene (în primii doi ani, cred), care trebuia să reprezinte, fiecare, câte un capitol din teză.
Atunci au fost singurele situații când am discutat cu domnul Mazilu pe îndelete. Iar capitolele din teză au fost, bineînțeles, cele de început, despre viața Sfântului Antim. Și atunci a trebuit să îmi iau inima în dinți și să îl contrazic în față pe Profesorul Mazilu, în ceea ce privește venirea lui Antim pe meleagurile noastre. Pentru că dânsul susținea, din cauza „unanimității cercetătorilor” (vorba lui Ștrempel), că Antim a fost chemat și adus în Țara Românească de Sfântul Constantin Brâncoveanu.
I-am spus domnului Mazilu că această teorie e foarte șubredă și că eu cred că Sfântul Antim a venit mai întâi în Moldova, după cum am explicat în teza mea (a se vedea aici și aici). Credința mea era – corelând toate datele pe care le aveam la dispoziție – că Sfântul Antim a venit după 1680, în Moldova, la Mănăstirea Cetățuia, iar în Țara Românească a ajuns în timpul lui Șerban Cantacuzino, unde l-a aflat Brâncoveanu când s-a suit pe tron.
Față de ceea ce am spus atunci, singurul detaliu relevant, care a ieșit la lumină între timp, este acela că a fost chiar egumen la Cetățuia, deci era monah și nu mirean, la data când a venit în Moldova.
Însă, la momentul când mi-am scris eu teza, „unanimitatea cercetătorilor” susținea sus și tare că Antim a fost adus de Brâncoveanu după 1688 în Țara Românească (după ce a ajuns domn Brâncoveanu) și, abia după ce a fost adus, în decurs de mai puțin de doi ani a învățat arta tipografică și a fost numit în fruntea tipografiei de la București, a fost făcut monah, a învățat perfect limba română (mai bine decât „toți cărturarii țării”, după cum observa Sadoveanu) și s-a perfecționat ca teolog și om de cultură!!
La care se adaugă și intimizarea sa cu idealul de a tipări cărțile de cult în românește…
Profesorul Mazilu a făcut atunci ceva, care, pe loc, nu m-a uimit, dar care mă uimește acum. Când eu i-am spus cu toată sinceritatea aceste argumente, nu m-a repezit, nu m-a dat afară de la decanat, nu mi-a spus: nu ți-e rușine să mă contrazici? sau altceva de genul acesta. Spre onoarea lui, a lăsat puțin ochii în jos (cu smerenia-i caracteristică și, în privința căreia, cei care l-au cunoscut știu că nu exagerez) și mi-a spus: Așa este, ai dreptate. Scrie ceea ce crezi!
Așa că am scris…Ulterior mi-am dat eu seama că, dacă ar fi fost altcineva, lucrurile ar fi putut sta foarte prost. Spre exemplu, când am ajuns să susțin teza, unul dintre membrii comisiei, Cercet. Dr. Stancu Ilin, mi-a reamintit, pe un ton de reproș (între altele) faptul că mi-am permis să spun că domnul Ștrempel nu a comentat deloc prefața lui Mihai Iștvanovici…
Numai că eu am spus, în teza mea, că mă mir de faptul că Gabriel Ștrempel nu a comentat deloc prefața lui Mihai Iștvanovici, pentru că el și-a publicat monografia în 1997, adică după acumulări de-o viață (după cum scrie în prefața monografiei sale), adică, după cum susține dumnealui, după jumătate de secol de studiere a vieții și operei Sfântului.
Dar, după o jumătate de secol de cercetări, nu ne-a spus nimic cu adevărat nou și relevant față de ceea ce susțineau și alții, iar observațiile sale privitoare la arta literară a lui Antim nu depășesc câteva pagini, după cum spuneam.
…Lucrurile pot părea acum superflue, dar atunci nu erau. Dimpotrivă, în discuțiile mele ulterioare cu domnul Florin Rotaru (la o conferință) sau cu Profesorul Gabriel Mihăilescu, niciunul nu mi-a confirmat că argumentele mele ar fi fost logice și corecte, spunându-mi-se vehement că nu se poate susține varianta venirii lui Antim mai întâi în Moldova.
Iar Gabriel Ștrempel și protejatul său care m-a plagiat, Arhim. Mihail Stanciu, au continuat să susțină cu tărie, și după publicarea tezei mele, că Antim a ajuns pe meleagurile noastre după 1688, adus de Brâncoveanu, până când, prin 2013, s-a dus Stanciu în Grecia și i s-a indicat cartea lui Penelopi Stathi despre Hrisant Nottaras, publicată în 1999, în care se reproduce și acea scrisoare a lui Hrisant din care aflăm că Antim a venit mai întâi în Moldova, la Măn. Cetățuia. Adică așa cum susținusem în teza mea, în pofida „unanimității cercetătorilor”.
Bineînțeles, din scrisoarea lui Hrisant aflăm și alte amănunte, pe care nimeni de la noi nu ar fi avut de unde să le cunoască.
Dar să mergem mai departe. Am amintit de două examene pe care le-am susținut după intrarea la doctorat. La primul dintre ele a participat și Profesorul Alec Hanță. Iar el a citit ceea ce scrisesem și i-a spus lui Mazilu: „are condei”, adică eu; dar mi-a reproșat faptul că mă exprimam la persoana I singular, adică: opinez, cred, sunt de părere că etc. De atunci, la recomandarea domniei sale (la care s-a alăturat și Mazilu), nu am mai scris așa, ci la persoana I plural, adică: opinăm, credem, suntem de părere etc. etc.
Însă, când a fost să susțin teza, tot domnul Ilin a obiectat în privința faptului că foloseam pluralul: opinăm, credem, suntem de părere că etc. I-am explicat cum am ajuns să fac acest lucru, însă nu a părut prea mulțumit de explicația mea – mai degrabă era nemulțumit de faptul că aveam răspuns la toate obiecțiile dumnealui (care nu erau numai ale dânsului…) și ar fi vrut ca să tac și să nu zic nimic, să nu-mi expun motivațiile…
Am continuat să folosesc acest plural de atunci încoace (un lucru comun, de altfel, în trecut, în critica literară). Însă, de puțină vreme, în exegezele mele, am decis să mă întorc la folosirea singularului. Pentru că văd că se creează confuzii, mai ales pentru faptul că îmi public comentariile literare online, dar mai degrabă atunci când cititorilor le e lene să gândească sau măcar să întrebe.
După aceste două examene, n-am mai avut prea multe discuții cu domnul profesor Mazilu. Pentru că dânsul mi-a spus să-i aduc teza după ce o voi termina. Iar eu am terminat-o prin 2006, e adevărat, dar, din păcate, nu mi-am dat seama că este atât de bolnav, pentru că m-aș fi grăbit să i-o duc mai repede, ci m-am gândit că poate mai fac rectificări sau completări și să urmez, deci, calendarul doctoral.
Însă, capitolul despre Antim și Ilie Miniat l-am scris la recomandarea domnului Mazilu. Dumnealui m-a întrebat dacă l-am citit pe Miniat și ce părere am, iar eu i-am răspuns că da, l-am citit, și că nu mi se pare deloc că Antim ar fi fost influențat în mod fundamental de Miniat. N-aveam de gând să scriu despre ceva ce mi se părea evident, însă Profesorul Mazilu mi-a spus (și m-a învățat bine!) că nu e de ajuns să mi se pară o evidență lucrul acesta, ci e necesar să scoatem cu totul din circulație, printr-o demonstrație apriată, teoria aceasta veche dar falsă.
Și când mi-a cerut să scriu un capitol despre Antim și Miniat, mi-am dat seama că are încredere în mine, că pot să fac ceea ce trebuie.
Tot la recomandarea sa i-am citit și pe Bossuet și Massillon, făcând o comparație între predicile Sfântului Antim și predicile lor.
Însă acestea mi le-a spus la un moment dat, când l-am căutat la facultate, fără să fi citit ceea ce mai scrisesem între timp, din motivul pe care vi l-am spus.
I-am dus teza în august 2008. În două volume, având peste 800 de pagini, scrisă cu Times New Roman, caracter 14 la un rând (pentru că avea mari probleme cu vederea și m-am gândit să îi vin în ajutor). Însă, când a văzut două volume, mi-a spus…să fac cumva să fie unul singur. Atunci am scris cu 12, am tras de margini, am înghesuit-o în fel și chip, ca să îmi iasă 400 și ceva de pagini, adică atât cât trebuia ca să pot să o leg într-un singur volum, pentru că nu exista cotor cu spirală mai mare.
Mai târziu, când am publicat-o, am mai aerisit-o puțin (560 de pagini), dar nu prea mult, pentru că am vrut să fie ceva apropiat de varianta în care am prezentat-o la susținere. Astăzi, dacă aș publica-o după cum editez acum cărțile, ar avea peste 1000 de pagini, fără să-i adaug nimic.
Și tot domnul Ilin mi-a spus, referitor la dimensiunile ei, că…a mai venit unul cu 3 volume despre Ion Caraion. Și că nu se aștepta să poată cineva să scrie atât de mult despre Antim Ivireanul.
Din păcate, domnului Mazilu i-am adus-o prea târziu. Peste vreo două-trei săptămâni am aflat că a trecut la cele veșnice. Nu a apucat să-mi spună nimic despre teză. Dar l-am visat peste mai multă vreme, după ce am scris și teza de postdoctorat…și mi-a spus că am făcut bine ceea ce am făcut pentru literatura veche.
În definitiv, teza am susținut-o cu Prof. Eugen Negrici, fără ca dumnealui să îmi reproșeze ceva, dar și fără să îmi sugereze ceva despre subiect. Numai la masa de după, Prof. Negrici, într-un acces de sinceritate neînțeleasă, mi-a spus că el nu m-ar fi acceptat niciodată la doctorat cu o teză despre Antim Ivireanul.
Și, deși teza mea abia a fost acceptată…când a venit un plagiator pe urmele mele (care a plecat la doctorat în Grecia chiar în 2010, adică în secunda 2 după ce a văzut teza mea online), acela a fost imediat îmbrățișat și susținut de Ștrempel și de comunitatea științifică și nu s-a mai ridicat niciun obstacol și nicio obiecție împotriva lui!
…Însă teza a fost susținută, am publicat-o, am mers mai departe…chiar dacă unii au alte păreri despre acei autori, despre care „nu se mai poate spune nimic”.