Întrebările catehetice (1-30)

Predică la Duminica a 18-a după Cincizecime [2016]: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/22/predica-la-duminica-a-18-a-dupa-cincizecime-2016/.

  1. Ce înseamnă că poporul român e popor creștin de 2.000 de ani?
  2. Care este etosul ortodox?
  3. De ce românii au început să fie atât de indiferenți și de închiși în ei înșiși?
  4. Cum îi ajutăm noi, pe cei adormiți ai noștri, ca să se mântuiască?
  5. De ce avem extremiști ortodocși în România?
  6. Unde locuiește sufletul în om?
  7. Când ajung oamenii să fie Sfinți?
  8. De ce trebuie să mergem la Biserică, dacă noi credem în Dumnezeu și ne putem ruga și acasă?
  9. De ce e nevoie de post, rugăciune, metanii, asceză, dacă suntem…„buni la suflet” și „facem numai bine”?
  10. De ce slujbele sunt repetitive și de ce predicile sunt lipsite de noutate?

Predică la Duminica a 19-a după Cincizecime [2016]: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/30/predica-la-duminica-a-19-a-dupa-cincizecime-2016/.

  1. De ce unii oameni se declară atei?
  2. Ce înseamnă ca un credincios să fie fundamentalist?
  3. Are legătură credința cu inteligența?
  4. Credința și inteligența se reduc una pe alta la tăcere sau un om poate să fie și foarte inteligent, dar să și creadă în Dumnezeu?
  5. Cât de vechi e pământul?
  6. Despre ce ne vorbesc candelele și lumânările din Biserică?
  7. Ce se împarte la Înmormântare?
  8. Ce înseamnă a posti?
  9. Ne putem boteza de două ori?
  10. Care e rolul Duhovnicului la Spovedanie?

Predică la Duminica a 20-a după Cincizecime [2016]: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/07/predica-la-duminica-a-20-a-dupa-cincizecime-2016/.

  1. Ce ne învață clopotul Bisericii?
  2. De ce avem Bunavestire iconizată pe ușile împărătești?
  3. De ce îi miruim pe credincioși după Dumnezeiasca Liturghie?
  4. Cine este podoaba Bisericii?
  5. Ce înseamnă să ne plecăm capetele lui Dumnezeu?
  6. Ce înseamnă ca Dumnezeu să strălucească în inimile noastre lumina cea curată a cunoașterii Sale celei dumnezeiești?
  7. Ce înseamnă „și deschide ochii minții noastre întru înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”?
  8. Ce înseamnă să trăim duhovnicește?
  9. Ce ne spune reverenda preoțească?
  10. Ce înseamnă afurisire, caterisire și anatemă?

Reîntoarcere la Nichita [52]

În fine, ultimul poem din acest volum asupra căruia vreau să mă opresc se numește Transparentele aripi:

Merg și toate lucrurile dau din aripi;
aripile de piatră ale pietrelor
bat atât de încet,
încât pot smulge din ele cristalele de cuarț
ca pe niște pene dureroase.

De altfel nu mă interesează decât aripile pietrelor
pentru că bat foarte încet
pentru că bat în interiorul lor,
care este în același timp interiorul timpului.

Aici sunt odăi, camere, culoare,
săli de tron.
Regele păsărilor nu are aripi.
El nu zboară pentru că prin el
se zboară și se dă din aripi.
Prin arterele regelui păsărilor
migrează cocorii și cârdurile de rațe sălbatice.

E o migrațiune de la cot la umăr.
Linia tropicelor
nu e altceva decât sprânceana lui.

Dar la Ecuator, ah, Ecuatorul!

Aici în pietre unde totul este dur,
unde timpul poate fi pipăit,
unde trecutul pare a nu exista,
unde viitorul nu poate fi imaginat,
se află sala tronului.
Aici stă regele păsărilor –
El este orb, este mut.

Este surd, este șchiop
este nemâncat, este nebăut.
Este nedus, este nenăscut.
Este nebun, este neînțelept,
este nefericit,
este neapărat, este nenăscut.
Este netrebnic, este neghiob,
este nefericit, este nedemn,
este nevăzut, este neauzit,
este negustat, este nepipăit,
este nenăscut.
Este nemaipomenit, este neînchipuit,
este nevisat, este neadormit.
Este necugetat, este nevolnic
este nenăscut.

Pietrele dau din aripi cel mai încet.
Pietrele țin în ele pe regele păsărilor.
Pietrele zboară stând pe loc.
Pietrele nu se gândesc la altceva decât la piramide.

Regele păsărilor e înlăuntru,
înlăuntrul regelui păsărilor
sunt păsările,
înlăuntrul păsărilor sunt mațele lor și gurile lor,
în gușile păsărilor sunt grăunțele.
Cine vrea să semene grăunțe
mai întâi trebuie să spargă pietre.

Pietrele dau din aripi cel mai încet
trebuie înnodate la capete
mai multe vieți
pentru a alcătui o singură privire.

Cu o astfel de privire se poate vedea timpul.
Pietrele dau din aripi cel mai încet –
Înlăuntrul lor e regele păsărilor –

Regele păsărilor stă pe un tron în formă de ou.
E chiar pământul pe care-l locuim.
Regele păsărilor îl clocește.

Dacă ar fi să transform tot poemul într-un haiku, aș spune cam așa: Piatra e pasărea timpului.

Aici, în poezia lui Nichita, piatra reprezintă interioritatea temporală. Timpul zboară cu aripi insesizabile și de aceea piatra e regele păsărilor.

Poemul este, în cele din urmă, despre iluzia pe care o au oamenii asupra dinamismului lor faptic. Ei cred că sunt activi, dar acțiunile lor sunt un timp care stă pe loc.

Timpul nu e mișcare, spune Nichita, nu e viteză, nu e deplasare, ci timpul e piatră care încorporează zborul.

Numai timpul pietrei e pipăibil, cel uman e inconsistent.

Va spune și într-un alt poem, din volumul următor:

Viteza de existență a unei pietre
e mai lentă decât viteza de existență
a unui cal.

Dar piatra vede soarele și stelele
iar calul vede câmpul și iarba.

Zic:
Piramidele au însemnat viteza cea mai leneșă,
privirea cea mai lungă.
O mumie de faraon e o bucată de piatră.
Faraonul de carne a văzut Egiptul
Faraonul de piatră vede cosmosul.

Pentru cei din carne și oase
Zic:
Nu puteți zări decât în jurul vostru.
Ideile sunt un fel de piatră
deci contemplați

(Câteva generalități asupra vitezii)

Așadar, nu trebuie să trăiești în viteza timpului, pentru că aceasta e o înșelare, o iluzie. Ci în afară de timp, intuind că timpul e static sau că el se mișcă, de fapt, foarte încet, dar că el întipărește numai bătăile largi de aripi, numai faptele mari care nu se uită la cele vremelnice.

„Cine vrea să semene grăunțe/ mai întâi trebuie să spargă pietre”, să se lupte, în același timp, cu densitatea lui de piatră și inconsistența lui volatilă.

Pentru idei trebuie să ai timpul pietrei. Omul trebuie să iasă din viteza timpului său, să dea timpul mai încet sau să împrumute „viteza de existență a unei pietre” pentru a putea contempla și cugeta.

„Numai timpul are timp. /…/ Sufletul, oasele lui obosite,/ pe un pat, întruna, vor să se-ntindă” (Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei).

E adevărat că sufletul omenesc vrea întruna să se odihnească: de griji, de patimi, de existența aceasta pe pământ care nu îi e proprie, pentru că adevărata lui viață e în cer, cu Dumnezeu și cu Îngerii, iar aici se simte întruna obosit și străin.

Timpul e ceva care, la fel, nu îi e propriu sufletului, pentru că el se știe veșnic. De aceea, sufletul tinde mereu spre odihnă, spre odihna dumnezeiască.

Exprimarea lui Nichita, aceea că sufletul vrea să se odihnească pe pat, nu reprezintă un reflex materialist. În Cazania Sfântului Varlaam scrie că, în Rai, pentru odihna sufletelor Sfinților, „sâmt [sunt] paturi de odihnă veacinică, cu lumină așternute”[1]. Și aproximativ la fel se spune și în Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, expresia aceasta reținându-mi de mai multă vreme atenția[2].

O variantă a poeziei populare Verșul lui Adam, prelucrând aceste izvoare, spune:

Iar Adam dacă au greșit
Domnul din Rai l-au izgonit
Șezând la poartă și plângând
Și din gură așa grăind:

Că afară mă aflai
Dintru tine, dulce Rai!
O, vai, copaci roditori
Câmp împodobit cu flori!

O vai, curate izvoară
Și munți cu vânturi ușoare.
O, vai, lucruri de odihnă
Și zăpoade [văi] cu lumină[3].

Nichita putea cunoaște măcar unele aspecte din cele pe care le-am sesizat.

De asemenea, vorbind despre oasele sufletului, poetul se exprimă biblic. Pentru că în Psaltirea pe care o consulta atât de des, citim versete ca acestea (apelez din nou la Biblia 1939):

„Tămăduiește-mă, Doamne, că s’au cutremurat oasele mele și sufletul meu s’a tulburat foarte!” (Ps. 6, 3-4);

„Toate oasele mele să zică: Doamne, cine este ca Tine…?” (Ps. 35, 10);

„Stropește-mă cu isop, și mă voi curăți; spală-mă, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Dă-mi prilej de bucurie și de veselie, ca să se bucure oasele pe care le-ai zdrobit” (Ps. 51, 9-10) etc.

În toate exemplele de mai sus, oasele sunt un echivalent al sufletului, al lăuntrului ființei.

Dar sunt multe contexte în Biblie, unde oasele fie exprimă lăuntrul ființei umane, ale ființei vii, fie ni se spune că de ele se poartă grijă, pentru că reprezintă o dovadă că trupurile umane nu sunt destinate nimicirii, ci vor fi reînviate de către Dumnezeu, la învierea de obște a tuturor oamenilor.

Spre exemplu, Sfântul Iacov a cerut ca oasele lui să nu fie lăsate în Egipt, ci să fie luate când evreii se vor întoarce acasă din robie, ceea ce Sfântul Moisis a făcut.

Pe lângă aceasta, oasele sau Sfintele Moaște ale Sfinților sunt cinstite de către credincioși, în Biserica Ortodoxă, ca fiind îmbibate de harul Sfinților.

În poezia lui Nichita, am observat, de la bun început, importanța oaselor, încă de la primele volume[4]. Din când în când, mai apar imagini poetice de reținut, cum ar fi aceasta: „Nopțile – acoperit de oasele/ lucioase/ ale stelelor” (Focul și gheața, vol. Roșu vertical).


[1] Cf. Varlaam, Opere, ediție de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, p. 95.

[2] A se vedea articolul meu: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/02/19/paturile-de-odihna-si-pustia/.

[3] A se vedea ceea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/03/versuri-populare-inspirate-din-triod/.

[4] A se vedea, mai sus, comentariul mele cu referire la poemele Continuitate și Visul unei nopți de iarnă (vol. O viziune a sentimentelor). Sau: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/17/reintoarcere-la-nichita-6/.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [58]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a.

***

Antim prescrie ca permanent să ardă, în biserica mănăstirii, trei candele, una în Sf. Altar înaintea Sfântului Agneţ [1] şi celelalte două la icoana Tuturor Sfinţilor şi, respectiv, la icoana celor patru Sfinţi: Sfântul Nicolae, Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei, Sfântul Alexie omul lui Dumnezeu şi Sfânta Agata. S-a acreditat ideea – pe care am reprodus-o şi noi – că aceste două icoane au fost pictate de însuşi Antim Ivireanul, aparte de pictura întregii biserici, pe care a realizat-o Preda zugravul şi fiii săi.

Cere, de asemenea să se facă slujbe deosebite pentru aceşti patru Sfinţi, pomeniţi anterior (raţiunile pentru care ei erau cinstiţi în mod aparte le-am expus cu o altă ocazie), în zilele sărbătoririi lor, zile în care se făceau din nou milostenii la săraci şi la alte biserici.

De ziua Sfântului Antim, se împărţea la 40 de beserici câte un ort [2], la Sfântul Nicolae se dădeau la săraci 40 de bani [3], iar la zilele Sfintei Agata şi ale Sfântului Alexie, se dăruiau o costumaţie completă unei fete sărace, respectiv, unui băiat sărac şi treizeci de bani fiecăruia. Fata primea ie, roche, cizme şi brâu, iar băiatul cămaşă, izmene, dulamă, nădragi, cizme, işlic şi brâu [4].

În luna noiembrie, de asemenea, hotărăşte Antim, sub ameninţarea blestemului, ca să se facă Sfânta Liturghie în toate zilele săptămânii şi în fiecare zi să fie pomeniţi dascălii şi învăţătorii săi (luni), părinţii duhovniceşti (marţi), toţi cunoscuţii săi, prietenii şi făcătorii de bine (miercuri), toate slugile (joi) şi cei pe care i-a nedreptăţit (vineri) şi în fiecare din aceste zile să se miluiască din nou cei săraci cu câte patruzeci de bani[5].

Ne-ar fi oare îngăduit să vedem în rânduiala tuturor acestor slujbe – şi poate şi a milosteniilor sau cel puţin a o parte din ele – un canon propriu, pe care l-a respectat cât a trăit şi pe care a dorit să fie continuat şi de urmaşi săi? Este de crezut că el se ruga astfel şi că, atât cât a putut, a ţinut astfel slujbele.

Despre puternicul simţ al dreptăţii cu care era înzestrat Antim, vorbeşte învederat şi această sentinţă: Las cu mare blestem ca cine va sluji la această casă, veri om bun va fi, veri rău, nici cu un mijloc să nu i se oprească simbriia pre cât va fi slujit…, ci să aibă a-i da peste ce-i va face simbriia 1 taler mai mult şi 3 pite să-i fie de cale [6].

Iar în cazul în care un slujitor murea fiind încă la mănăstire, să aibă datorie casa să cheltuiască bani 300 să-l îngroape şi să-i facă şi 3 liturghii fără bani, a tria zi şi a nooa şi la 40. Iară lui ce-i va rămânea simbrie să nu-i fie plătit casa, au din hainele lui, au veri ce i-ar rămânea, mult-puţin, las cu blestem să nu să oprească nimic în casă, ci să se dea au la părinţii lui, de va avea, au la rudeniile lui [cei ce slujeau în mănăstire erau necăsătoriţi, după prevederile lui Antim – n.n.], să facă cu iale ce vor vrea. Au de nu va avea pre nimeniea, să se dea toate la săraci, pentru sufletul lui…[7].

Cei ce făceau daruri mănăstirii erau consideraţi de Antim în rând cu ctitorii: pentru că ei sunt ctitori, de vreme ce au miluit beserica [8]. Şi pentru aceştia a stabilit zile speciale de pomenire[9].

După cum era şi firesc, mitropolitul se îngrijeşte îndeaproape şi de tipografie – avea şi litere greceşti, şi româneşti –‚ stipulând ce remuneraţie trebuie să primească tipograful împreună cu ajutoarele sale, dar, de va dori să imprime ceva din proprie iniţiativă, să nu îndrăznească tipograful să tipărească vreo carte împotriva Besericii şi a legii noastre, măcar de i-ar da pe coală câte 100 de galbeni de aur. Iar de va călca porunca, să fie al anathemii [10].

Pentru a asigura perpetuarea acestui meşteşug al imprimării cărţilor, prin care se răspândea mult mai repede învăţătura şi cultura, decât prin manuscrise, Antim decide: Las cu blestem şi aceasta: să aibă datorie tipograful să înveţe merşterşugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşterşug din ţară, nici să se părăsească lucrul cărţilor, pentru folosul ţării şi pentru ajutoriul casei [11].

Şi tot din zelul mitropolitului şi din iubirea lui pentru carte şi pentru învăţătură izvorăşte şi decizia lui de a înzestra mănăstirea cu bibliotecă, despre care afirmă că doreşte să funcţioneze cu regim de împrumut, ceea ce nu ştim dacă a mai existat înainte: Câte cărţi am lăsat în vivlioteca noastră, atâta greceşti, cât şi rumâneşti, după cum scriu în catastihul Besericii (acest catastih ar fi „primul catalog de bibliotecă atestat astfel în Ţara Românească”[12], dar care nu s-a păstrat – n.n.) las cu blestem să nu îndrăznească să ia cineva vreuna să o înstrăineze. Iară de va trebui cuiva să i vreuna, au să cetească pre dânsa, au să o scrie, au să caute caute ceva într-însa, fără răvaş iscălit de la cela ce o cere, cu făgăduială cum că o va trimite înapoi şi cu vreme hotărâtă, să nu se dea. Şi să poarte grije să o ceară [13].

Antim solicita ca mitropolitul ţării să fie prezent, dacă se putea, la Sfânta Liturghie a hramului şi la cea de a doua zi[14], de unde probabil s-a păstrat obiceiul până astăzi ca patriarhul să fie prezent la hramul Mănăstirii.

Se prevede ca cei bolnavi sau aflaţi pe patul de moarte să fie vizitaţi de egumen sau de unul dintre ieromonahi sau dintre preoţi şi să nu fie lăsaţi la o parte nici ţiganii, de vreme ce sunt şi ei botezaţi în numele Sfintei Troiţe şi sunt creştini ca şi noi [15].

Ctitorul nu pierde nimic din vedere în testamentul său; el prescrie toate câte considera că este bine să se săvârşească, în diferite situaţii: la moartea egumenului, la alegerea unui nou egumen sau a unui nou epitrop, pentru o gestionare corectă a venitului mănăstirii – pentru care stabilea ca zece la sută din venituri să fie economisite pentru a fi refolosite în caz de strâmtorare sau de calamitate[16] – etc.

Stareţul trebuia să nu fie vreun om strein… adecă svetagoreţ au sinait, au ierusalimitean, pentru multe pricini care s-ar putea întâmpla [17].

Condescendenţa mitropolitului nostru faţă de cei aflaţi în nevoi merge până acolo încât dispune ca, în cazul în care veniturile Bisericii ar creşte foarte mult, în timp, atunci toate cele stipulate pentru a fi împărţite la săraci, sume de bani sau lucruri, să fie dublate numeric, pentru ca milostenia să fie pe măsura posibilităţilor sporite ale Mănăstirii:

Iară Dumnezeu, Carele sărăceşte şi îmbogăţeşte, smereşte şi înalţă, de va îmbogăţi şi va înălţa casa aceasta cu vreo milă mai mare, [încât] să aibă nişte câştiguri mai multe decât are acuma, din mila Sfinţiei-Sale, această rânduială a milosteniei ce s-au hotărât să se dea la săraci şi la altele câte scriem într-aceste capete, poruncim egumenului carele va fi după vremi să le îndoiască toate, pentru ca să se laude şi să se mărească mai mult numele Lui cel Sfânt şi Preasfânt [18].

La primele treizeci şi două de capitole, Antim adaugă alte opt şi un cap osebit. Aceasta pentru că „până la 24 aprilie 1713, mitropolitul Antim redactase mai întâi aşezământul cu cele 32 de capete”[19], iar ulterior, „mai precis după 14 octombrie 1715, când Ştefan Cantacuzino confirmă însuşi acest aşezământ, mitropolitul redactează cele 8 capete adiţionale. Cât despre cap osebit, care are data 15 martie 1716, este limpede că vine după hrisovul din 4 martie 1716 al lui Nicolae Mavrocordat” [20].

Între altele, adaugă Antim, în aceste opt capitole, că nu trebuie să se facă, în interiorul bisericii, morminte înalte au scrise cu slove [21] şi nici în curtea bisericii să nu se facă morminte [în care] să se îngroape fietecine; că fiind curtea strâmtă, se grozăveşte locul, fără numai vreun om de cinste. Însă pietri iară să nu pue, ci să se îngroape creştinii la bolniţă şi acolo să facă în toate sâmbetile un preot Sfânta Liturghie…[22]. Egumenul este avertizat în mai multe rânduri să nu dea pricină de sminteală oamenilor, ci să se comporte cu o corectitudine exemplară.

Ceea ce la un moment dat prevedea Antim că s-ar putea întâmpla, anume creşterea considerabilă a veniturilor Mănăstirii, s-a şi întâmplat, mai repede decât se aştepta, printr-un hrisov al lui Nicolae Mavrocordat (era un gest politic al domnitorului, care, nici el, nu se aştepta să fie „adulat” în ţara de care era cu totul străin şi al cărei tron îl cumpărase cu bani grei, hrisov prin care spera, probabil, să-şi atragă simpatia mitropolitului), aceasta fiind raţiunea pentru care Antim a scris şi acel cap osebit, în care – după cum stabilise anterior – dispunea următoarele: câte mile sunt rânduite în cele 32 de capete să se facă pre an la săraci, să se îndoiască toate, pentru a măriei-sale vecinică pomenire şi a răposaţilor părinţilor măriei-sale [23]. La acestea a adăugat şi alte zile de pomenire şi rugăciuni pentru domnitor.

Patriarhul ecumenic Cosma a aprobat, în septembrie 1714, toate reglementările stabilite de mitropolitul Antim Ivireanul cu privire la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, ctitoria sa.[24] „Însă aici (în gramata patriarhală – n.n.), nu se vorbeşte de «aşezământ», ci «cuprinzând toate pe care le-a gândit cu dreptate în treizeci şi două de capete, însemnându-le şi scriindu-le, una câte una, în gramata lui arhierească iscălită şi sigilată, după însuşi al lui sfat». În martie 1715, în acelaşi mod, confirmă şi Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului, care se referă şi la gramata confirmativă a patriarhului Cosma”[25].

Însă, la un an după asasinarea lui Antim, în octombrie 1717, noul patriarh ecumenic, Ieremia, împreună cu Hrisant, „anulează autocefalia Bisericii Tuturor Sfinţilor şi o pune sub oblăduirea mitropolitului Ungrovlahiei. (…) Înlăturând autocefalia, pentru toate celealte, mitropolitul Ungrovlahiei este dator «să păzească şi să facă neschimbate şi necălcate câte a orânduit (dietaxato) ctitorul Mănăstirii», Antim”[26].

Mai târziu, Mănăstirea va ajunge chiar metoc al Mănăstirii Argeşului, însă statutul său, aşa după cum i-a hărăzit ctitorul ei, a redevenit, astăzi, cel prevăzut în Aşezământ.

Adeziunea lui Antim Ivireanul la progresul spiritual şi cultural al oamenilor simpli este evidentă, în modul cel mai clar cu putinţă.

Dacă prescripţiile lui s-au păstrat intacte, măcar o perioadă de timp şi s-au respectat, mulţi oameni au beneficiat de pe urma acestei – cu adevărat – strălucite minţi şi „lumina învăţăturii”, cum spunea el, trebuie să fi pătruns în multe suflete.

În orice caz, darurile lui s-au revărsat şi se revarsă încă, foarte îmbelşugat, peste oameni.


[1] Idem, p. 333. [2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Cf. Ibidem. [5] Cf. Idem, p. 334. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 334-335. [8] Idem, p. 335. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 335-336. [11] Idem, p. 336.

[12] Aurelian Sacerdoţeanu, Antim Ivireanul arhivist, bibliotecar şi topograf, art. cit., p. 374.

[13] Opere, p. 336.

[14] Idem, p. 337. [15] Idem, p. 338. [16] Idem, p. 340. [17] Idem, p. 341. [18] Idem, p. 342-343.

[19] Aurelian Sacerdoţeanu, art. cit., p. 880.

[20] Ibidem.

[21] Opere, p. 345.

[22] Ibidem. [23] Idem, p. 346.

[24] Cf. Aurelian Sacerdoţeanu, art. cit., p. 878.

[25] Ibidem. [26] Ibidem.