În fine, ultimul poem din acest volum asupra căruia vreau să mă opresc se numește Transparentele aripi:

Merg și toate lucrurile dau din aripi;
aripile de piatră ale pietrelor
bat atât de încet,
încât pot smulge din ele cristalele de cuarț
ca pe niște pene dureroase.

De altfel nu mă interesează decât aripile pietrelor
pentru că bat foarte încet
pentru că bat în interiorul lor,
care este în același timp interiorul timpului.

Aici sunt odăi, camere, culoare,
săli de tron.
Regele păsărilor nu are aripi.
El nu zboară pentru că prin el
se zboară și se dă din aripi.
Prin arterele regelui păsărilor
migrează cocorii și cârdurile de rațe sălbatice.

E o migrațiune de la cot la umăr.
Linia tropicelor
nu e altceva decât sprânceana lui.

Dar la Ecuator, ah, Ecuatorul!

Aici în pietre unde totul este dur,
unde timpul poate fi pipăit,
unde trecutul pare a nu exista,
unde viitorul nu poate fi imaginat,
se află sala tronului.
Aici stă regele păsărilor –
El este orb, este mut.

Este surd, este șchiop
este nemâncat, este nebăut.
Este nedus, este nenăscut.
Este nebun, este neînțelept,
este nefericit,
este neapărat, este nenăscut.
Este netrebnic, este neghiob,
este nefericit, este nedemn,
este nevăzut, este neauzit,
este negustat, este nepipăit,
este nenăscut.
Este nemaipomenit, este neînchipuit,
este nevisat, este neadormit.
Este necugetat, este nevolnic
este nenăscut.

Pietrele dau din aripi cel mai încet.
Pietrele țin în ele pe regele păsărilor.
Pietrele zboară stând pe loc.
Pietrele nu se gândesc la altceva decât la piramide.

Regele păsărilor e înlăuntru,
înlăuntrul regelui păsărilor
sunt păsările,
înlăuntrul păsărilor sunt mațele lor și gurile lor,
în gușile păsărilor sunt grăunțele.
Cine vrea să semene grăunțe
mai întâi trebuie să spargă pietre.

Pietrele dau din aripi cel mai încet
trebuie înnodate la capete
mai multe vieți
pentru a alcătui o singură privire.

Cu o astfel de privire se poate vedea timpul.
Pietrele dau din aripi cel mai încet –
Înlăuntrul lor e regele păsărilor –

Regele păsărilor stă pe un tron în formă de ou.
E chiar pământul pe care-l locuim.
Regele păsărilor îl clocește.

Dacă ar fi să transform tot poemul într-un haiku, aș spune cam așa: Piatra e pasărea timpului.

Aici, în poezia lui Nichita, piatra reprezintă interioritatea temporală. Timpul zboară cu aripi insesizabile și de aceea piatra e regele păsărilor.

Poemul este, în cele din urmă, despre iluzia pe care o au oamenii asupra dinamismului lor faptic. Ei cred că sunt activi, dar acțiunile lor sunt un timp care stă pe loc.

Timpul nu e mișcare, spune Nichita, nu e viteză, nu e deplasare, ci timpul e piatră care încorporează zborul.

Numai timpul pietrei e pipăibil, cel uman e inconsistent.

Va spune și într-un alt poem, din volumul următor:

Viteza de existență a unei pietre
e mai lentă decât viteza de existență
a unui cal.

Dar piatra vede soarele și stelele
iar calul vede câmpul și iarba.

Zic:
Piramidele au însemnat viteza cea mai leneșă,
privirea cea mai lungă.
O mumie de faraon e o bucată de piatră.
Faraonul de carne a văzut Egiptul
Faraonul de piatră vede cosmosul.

Pentru cei din carne și oase
Zic:
Nu puteți zări decât în jurul vostru.
Ideile sunt un fel de piatră
deci contemplați

(Câteva generalități asupra vitezii)

Așadar, nu trebuie să trăiești în viteza timpului, pentru că aceasta e o înșelare, o iluzie. Ci în afară de timp, intuind că timpul e static sau că el se mișcă, de fapt, foarte încet, dar că el întipărește numai bătăile largi de aripi, numai faptele mari care nu se uită la cele vremelnice.

„Cine vrea să semene grăunțe/ mai întâi trebuie să spargă pietre”, să se lupte, în același timp, cu densitatea lui de piatră și inconsistența lui volatilă.

Pentru idei trebuie să ai timpul pietrei. Omul trebuie să iasă din viteza timpului său, să dea timpul mai încet sau să împrumute „viteza de existență a unei pietre” pentru a putea contempla și cugeta.

„Numai timpul are timp. /…/ Sufletul, oasele lui obosite,/ pe un pat, întruna, vor să se-ntindă” (Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei).

E adevărat că sufletul omenesc vrea întruna să se odihnească: de griji, de patimi, de existența aceasta pe pământ care nu îi e proprie, pentru că adevărata lui viață e în cer, cu Dumnezeu și cu Îngerii, iar aici se simte întruna obosit și străin.

Timpul e ceva care, la fel, nu îi e propriu sufletului, pentru că el se știe veșnic. De aceea, sufletul tinde mereu spre odihnă, spre odihna dumnezeiască.

Exprimarea lui Nichita, aceea că sufletul vrea să se odihnească pe pat, nu reprezintă un reflex materialist. În Cazania Sfântului Varlaam scrie că, în Rai, pentru odihna sufletelor Sfinților, „sâmt [sunt] paturi de odihnă veacinică, cu lumină așternute”[1]. Și aproximativ la fel se spune și în Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, expresia aceasta reținându-mi de mai multă vreme atenția[2].

O variantă a poeziei populare Verșul lui Adam, prelucrând aceste izvoare, spune:

Iar Adam dacă au greșit
Domnul din Rai l-au izgonit
Șezând la poartă și plângând
Și din gură așa grăind:

Că afară mă aflai
Dintru tine, dulce Rai!
O, vai, copaci roditori
Câmp împodobit cu flori!

O vai, curate izvoară
Și munți cu vânturi ușoare.
O, vai, lucruri de odihnă
Și zăpoade [văi] cu lumină[3].

Nichita putea cunoaște măcar unele aspecte din cele pe care le-am sesizat.

De asemenea, vorbind despre oasele sufletului, poetul se exprimă biblic. Pentru că în Psaltirea pe care o consulta atât de des, citim versete ca acestea (apelez din nou la Biblia 1939):

„Tămăduiește-mă, Doamne, că s’au cutremurat oasele mele și sufletul meu s’a tulburat foarte!” (Ps. 6, 3-4);

„Toate oasele mele să zică: Doamne, cine este ca Tine…?” (Ps. 35, 10);

„Stropește-mă cu isop, și mă voi curăți; spală-mă, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Dă-mi prilej de bucurie și de veselie, ca să se bucure oasele pe care le-ai zdrobit” (Ps. 51, 9-10) etc.

În toate exemplele de mai sus, oasele sunt un echivalent al sufletului, al lăuntrului ființei.

Dar sunt multe contexte în Biblie, unde oasele fie exprimă lăuntrul ființei umane, ale ființei vii, fie ni se spune că de ele se poartă grijă, pentru că reprezintă o dovadă că trupurile umane nu sunt destinate nimicirii, ci vor fi reînviate de către Dumnezeu, la învierea de obște a tuturor oamenilor.

Spre exemplu, Sfântul Iacov a cerut ca oasele lui să nu fie lăsate în Egipt, ci să fie luate când evreii se vor întoarce acasă din robie, ceea ce Sfântul Moisis a făcut.

Pe lângă aceasta, oasele sau Sfintele Moaște ale Sfinților sunt cinstite de către credincioși, în Biserica Ortodoxă, ca fiind îmbibate de harul Sfinților.

În poezia lui Nichita, am observat, de la bun început, importanța oaselor, încă de la primele volume[4]. Din când în când, mai apar imagini poetice de reținut, cum ar fi aceasta: „Nopțile – acoperit de oasele/ lucioase/ ale stelelor” (Focul și gheața, vol. Roșu vertical).


[1] Cf. Varlaam, Opere, ediție de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, p. 95.

[2] A se vedea articolul meu: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/02/19/paturile-de-odihna-si-pustia/.

[3] A se vedea ceea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/03/versuri-populare-inspirate-din-triod/.

[4] A se vedea, mai sus, comentariul mele cu referire la poemele Continuitate și Visul unei nopți de iarnă (vol. O viziune a sentimentelor). Sau: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/17/reintoarcere-la-nichita-6/.

Did you like this? Share it: