Zi: 12 octombrie 2016

Iubiții mei[1],

și azi veți avea parte de o predică catehetică. Iar după calupul al 5-lea de întrebări și răspunsuri catehetice, voi vorbi despre preaiubita Sfântă pomenită azi și despre toată bucuria din jurul Sfintelor sale Moaște. Așadar, începe partea catehetică a predicii!

Prima întrebare: De ce Biserica este tradițională?

Pentru că Biserica e posesoarea și unificatoarea a două tradiții, din care a rezultat una singură: Sfânta Tradiție a Bisericii. Ea și-a asumat dintru început tradiția evreiască, adică adevărul păstrat tradițional de până la nașterea Domnului, păstrat de Biserica Vechiului Testament, dimpreună cu Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, tradusă din ebraică în limba greacă, adică Septuaginta, după care, de la Domnul și de la Apostolii Săi, Biserica a primit Tradiția apostolică, extinsă și îmbogățită de Sfinții Părinți ai Bisericii până azi, alături de Scriptura Noului Testament, scrisă și păstrată în Biserică.

Așadar, când Biserica vorbește despre Sfânta Tradiție, ea se referă la tot adevărul dumnezeiesc de la începutul lumii și până azi, la toată istoria sfântă a lumii lui Dumnezeu, alături de Sfânta și Dumnezeiasca Scriptură, ale cărei cărți au fost recunoscute și mărturisite în mod canonic și sinodal.

Și mai precis spus, Sfânta Tradiție a Bisericii cuprinde toată înțelegerea despre crearea lumii și despre istoria lumii, cine sunt Sfinții Vechiului Testament, viețile lor, cum a arătat Biserica Vechiului Testament și istoria ei, cum au fost înțelese profețiile cele despre Domnul, tot ce ni s-a păstrat despre istoria și mântuirea oamenilor, pentru ca, odată cu Domnul, Sfânta Tradiție a Bisericii să cuprindă cele pe care Apostolii nu le-au scris în Scriptură, ci le-au propovăduit prin viu grai, adică toată rânduiala liturgică a Bisericii, hirotoniile, cum să ne închinăm, cum să zidim Biserici, cum să ne trăim viața, toate datele istorice, geografice, arheologice despre viața Bisericii, orice inscripție și citat din primele secole ale Bisericii, Viețile Sfinților lui Dumnezeu, cărțile Sfinților Părinți, cărțile despre istoria Bisericii, diverse acte oficiale, sfintele canoane și dogme ale Bisericii, toate minunile și exegezele la cultul și la viața Bisericii, adică tot ce înseamnă adevărul și viața Bisericii.

Iar dacă Biserica nu ar fi fost tradițională și dacă nu ar fi păstrat Scriptura și Tradiția și înțelegerea lor luminată de Dumnezeu, noi n-am fi știut nimic până azi despre viața Sfinților lui Dumnezeu. Nu s-ar fi păstrat niciun monument și loc creștin din lume, nici cele de dinainte de Hristos, nu am fi avut nici teologie, nici istorie, nici geografie sfântă, nici manuscrise teologice, n-am fi avut nimic.

Iar dacă Biserica n-ar fi tradițională, ar trebui să fie prezenteistă. Adică să fi fost înființată acum 3 zile…și să se refere doar la prezent, nu și la trecut.

Însă cei care acuză în mod fariseic Biserica pentru că e tradițională, și-au întemeiat existența tocmai pe viața și Tradiția Bisericii.

Pentru că Biserica a stabilit cărțile Scripturii, Biserica a stabilit cultul și viața creștină, Biserica a stabilit era creștină și relația creștinilor cu societatea și locul lor în lume, Biserica a stabilit cum se interpretează Scriptura și cultul Bisericii.

Protestantismul și neoprotestantismul, întemeindu-se pe Tradiția Bisericii, au caricaturizat realitatea Bisericii în cultul lor. Pentru că au scos Scriptura din Biserică și au interpretat-o individualist, au scos Tradiția din Biserică dar și-au făcut propria lor tradiție, au eliminat cultul Bisericii dar și-au făcut un cult al lor, au eliminat cultul Maicii Domnului, al Sfinților și al Îngerilor Lui și au introdus o soteriologie falsă, care nu îl schimbă pe om, care nu îl îndumnezeiește, au renunțat la orice împărtășire sacramentală a harului dumnezeiesc, adică la mântuirea reală a oamenilor, iar caricaturizarea aceasta extremă, demonică, a Bisericii secularizează lumea zi de zi.

Pentru că lumea nu mai e văzută în Biserică, nu mai e văzută în perspectiva transfigurării lumii prin Biserică, ci e văzută ca separată de Biserică. Pentru că „biserica” falsei „reforme” protestante e o desființare a Bisericii, e o mundanizare/ o lumificare/ o secularizare satanică a lumii, pentru că l-a lăsat pe om singur, fără Dumnezeu. Căci omul nu se poate mântui fără Biserică și fără harul lui Dumnezeu. Scriptura, de una singură, smulsă nebunește din Biserică, adică din locul unde s-a născut, și transplantată în fanteziile din mințile „teologilor” protestanți și neoprotestanți, nu mântuiește pe nimeni.

Pentru că cuvântul lui Dumnezeu nu e format doar din literalitatea Scripturii, ci, în primul rând, din viața dumnezeiască a Scripturii, care stă dincolo de cuvinte. Fără harul lui Dumnezeu primit prin Tainele și Slujbele Bisericii și fără a trăi sfințenia Bisericii în viața ta, Scriptura e o carte închisă, e o carte neînțeleasă, e o carte care…nu ne duce decât în Iad. Pentru că Scriptura e calea spre Dumnezeu, numai dacă o trăiești în Biserica Lui, în Biserica aceea care a creat-o și a păstrat-o până azi nealterată. Dacă o interpretezi cum vrei tu și după cum îți place, Scriptura te duce în Iad, pentru că ea este un bisturiu pe care trebuie să știi să îl folosești. Dacă nu știi să îl folosești, bisturiul îți sare în ochi și îți scoate ochiul, îți taie degetele, îți intră în stomac, te omoară.

Însă Scriptura, alături de Tradiție, alături de canoanele și dogmele Părinților, alături de Sfinții care le-au înțeles și le-au tălmăcit importanța și adâncul lor, stă bine, stă cuvios, e în Biserică. De aceea Biserica e tradițională și nicidecum altcumva.

A 2-a întrebare: De ce Biserica este istorică?

Biserica este…și istorică, nu doar istorică. Pentru că Biserica e divino-umană. Biserica e formată din Dumnezeu, din Îngerii și Sfinții Lui, și din creștinii care au trăit, trăiesc și vor trăi în istorie, în timp. Și pentru că oamenii au fost creați de Dumnezeu în timp și în istorie, și pentru că Domnul S-a întrupat în timpul nostru istoric și S-a făcut propriu nouă, pentru ca să ne mântuiască pe noi, iar Biserica e trupul Lui, tocmai de aceea Biserica are istorie, dar ea, prin Capul ei, are și veșnicie. Căci noi trăim în timp, trăim istoric, trăim în lumea noastră, dar în fiecare clipă trăim în slava lui Dumnezeu, coborâtă în Biserica Lui, și nu trăim trupește, ci duhovnicește.

Tocmai de aceea, viața istorică a Bisericii e plină de veșnicia lui Dumnezeu și ne pregătește pentru Împărăția Lui, și viața bisericească nu înseamnă „o cădere în istorie”, ci trăirea deasupra istoriei și, paradoxal, în istorie. Pentru că noi nu ne putem dispensa de trupul nostru, nu putem ieși din timp și din spațiu și din istorie printr-un simplu act volițional,  ci viața noastră pământească e o viață istorică, fără ca să fie, în același timp, limitată de istorie, pentru că e umplută de Dumnezeu cu slava Sa cea veșnică.

A 3-a întrebare: De ce Biserica are un ritual anume și nu inventează slujbe în mod ad-hoc?

Pentru că Biserica a primit ritualul ei de la Sfinții Apostoli, pe care, mai apoi, l-a extins. Și după cum Biserica nu abandonează Scriptura și nici Tradiția ei, pentru „a inventa altele”, tot la fel ea nu-și abandonează nici cultul, care face parte din Tradiția Bisericii și care reprezintă modalitatea eclesială prin care toți credincioșii se împărtășesc de slava lui Dumnezeu, ca o consecință a operei soteriologice/ mântuitoare a lui Hristos Dumnezeu.

În spațiul românesc, Părintele Arhidiacon Ioan I. Ică jr. a avut o intuiție teologică extraordinară, atunci când a înțeles că e nevoie să le prezinte românilor ortodocși Canonul apostolic al primelor secole[2] ale Bisericii. Adică să prezinte în mod detaliat ce a moștenit Biserica de la Sfinții Apostoli. Însă, atunci când și-a început treaba, când a început să scrie primul volum al acestei admirabile intuiții teologice, autorul nostru și-a arătat limitele teologice. Limitele muncii sale de cercetare teologică, lucru care m-a decepționat profund. Pentru că îmi dăduse impresia că îl interesează la modul personal istoria Bisericii și că are un proiect personal de restaurare a adevărului despre ea.

Însă am înțeles atunci, că, mai degrabă, are un proiect editorialo-financiar, că îi place să fie văzut „bine” de diverși cercetători eterodocși „la modă”, că își asumă o mediocritate academică în materie de cercetare teologică, dar nu îl interesează adevărul despre Biserica primelor veacuri.

Căci prin acest prim volum, Părintele Profesor Ică jr. și-a arătat în mod dureros neputința personală de a gândi ortodox Tradiția Bisericii, pentru că dorește să fie mereu tributar cercetărilor ultime, eterodoxe, despre istoria, teologia și viața Bisericii, fără a gândi cu propria sa conștiință, în interiorul Bisericii, despre Tradiția și istoria Bisericii.

Tocmai de aceea, din primul secol al Bisericii, în mod consternant pentru mine, autorul ne-a prezentat drept părți componente din canonul apostolic doar 1. Scriptura (p. 321-360), neindicând ediția scripturală pe care a tradus-o, 2. scrierile Sfântului Climis Romanul  (p. 395-421) și 3. Didahia Sfinților Apostoli (565-572). Iar aceste texte de secol 1 nu le-a prezentat în mod profesionist și responsabil una după alta, sub sigla secolului 1, ci intercalate printre texte de secol 2 și 3.

Dar…a negat în masă autenticitatea următoarelor cărți de secol. 1: Canoanele Sfinților Apostoli prin Climis (datând-o pe la anul 300[3]) (p. 591-595), 2. Constituțiile Sfinților Apostoli prin Climis (datând-o pe la anul 380[4]) (p. 597-784), carte în care avem Sfintele canoane apostolice, 3. Testamentul Domnului față de Apostolii Săi prin Climis Romanul (a spus că e de secol 5[5]) (p. 785-834).

Însă în falsificatorul său „canon apostolic”,  Părintele Ică jr. nu a inclus următoarele opere ale secolului 1 al Bisericii: 1. Scrierile și Viețile Sfinților Apostoli, 2. întreaga operă a Sfântului Climis Romanul, 3. Păstorul Sfântului Ermas, 4. Epistola către Diognitos, 5. opera Sfântului Dionisios Areopagitul…alături de multe alte texte, care se pot găsi, dacă faci muncă de cercetare autentică în marile biblioteci ale lumii. Iar cum Părintele Profesor Ică jr. are prieteni pretutindeni în lume, care îl pot ajuta cu cărți, cu informații, care îi pot înlesni voiajuri de studiu, ar fi putut să ne ofere o oglindă fidelă a vieții Bisericii din secolul 1, cu toată teologia care se cunoaște, și primul volum ar fi fost dedicat, în  mod exclusiv, secolului 1 al Bisericii.

Căci atunci când vrei să demontezi o întreagă literatură falsificatoare despre istoria Bisericii, prezinți textele în integralitatea lor și în mod minuțios istoric și nu crâmpeie de text, din diverse secole, intercalate.

Așadar, istoria cultului Bisericii există…numai că nu avem cercetători cu conștiință profund eclesială, care să o prezinte ortodox și nu eterodox. Și din cauză că nu avem la îndemână demonstrația acestei realități, nu putem să arătăm, în mod științific și punctual, cum arăta cultul apostolic al Bisericii și cum s-a dezvoltat el.

Însă, din dovezile, întotdeauna puține, pe care le avem, cultul Bisericii a fost format de către Sfinții Apostoli în primul secol al Bisericii și el a fost dăruit Bisericii ca parte fundamentală a existenței ei istorice.

A 4-a întrebare: Ce înseamnă ca Biserica să fie actuală?

Înseamnă ca ea să vorbească pe înțelesul oamenilor de azi. Pentru că Biserica nu poate fi „actuală”, nu poate fi „de azi”, „inventată azi”, la nivel de istorie și de învățătură, pentru că ea este istorică și tradițională. Biserica creștină e de 2.000 de ani și tradiția ei e tradiția întregii iconomii a lui Dumnezeu cu umanitatea.

Așa că ea nu poate fi socotită nicicând „o apariție de ultimă oră”, pentru că Biserica are o istorie dumnezeiască în spate. Dar Biserica, prin teologii ei, este și trebuie să fie mereu actuală, trebuie să aibă mereu impact la public, să fie relevantă pentru contemporaneitate, pentru că scopul ei este acela de a-l mântui pe omul de azi. Și ca să-l mântuiască trebuie să-i vorbească…pe-nțeles, ca să poată pricepe.

Tocmai de aceea platforma online de față se numește Teologie pentru azi și este „o platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate”. Căci postmodernitatea este secvența temporală în care noi trăim azi și în care Biserica slujește oamenilor. La baza postmodernității stau mai multe ideologii și ele au un numitor comun: vor o lume fără Dumnezeu, o lume amorală, o lume a divertismentului, o lume a consumului fără margini, o lume a experimentului.

Biserica trăiește în această lume, trăiește azi…dar nu împărtășește „duhul lumii”, adică ideologiile ei. Și pentru acest lucru, teologii Bisericii trebuie să actualizeze teologia și viața Bisericii, să le prelucreze pentru urechea contemporanului, pentru ca el să aibă parte de o teologie pentru azi, pentru omul de azi și, în același timp, creștinul să înțeleagă că se poate trăi ortodox și în postmodernitate, pentru că Biserica vede și trăiește în postmodernitate în felul ei divino-uman și nu teluric.

De aceea, platforma teologică și culturală de față dovedește de aproape 10 ani că gândește lucrurile în termenii prezentului, în mod matur și responsabil, și mărturisește tuturor faptul că reala postmodernitate este viața Bisericii. Și că o lume fără Biserică e o lume fără identitate și fără scop, e o lume sinucigașă, e o lume barbară, e o lume necivilizată, e o lume neluminată de Dumnezeu, oricât de tehnologizată și plină de rafinament civilizațional pare a fi.

A 5-a întrebare: De ce ne închinăm la Sfintele Moaște?

Pentru că sunt pline de slava lui Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu dorește să locuiască în ele și să facă minuni prin ele, prin Sfintele trupuri transfigurate ale Sfinților, și noi dorim să fim acolo unde Dumnezeu locuiește. După cum nu dorim să fim acolo unde… demonii locuiesc și unde fac rău oamenilor.

Însă cei care nu au Sfinte Moaște în falsele lor „biserici”, nu au nici Sfinți reali, ci doar „sfinți” închipuiți. Pentru că Sfinții se nasc și cresc și se desăvârșesc numai în Biserică, acolo unde trupul Domnului s-a umplut de slavă și s-a transfigurat prin învierea Sa din morți și prin înălțarea Sa de-a dreapta Tatălui.

Iar pentru ca să fim, după moartea noastră…acolo unde este El, trebuie să ne îndumnezeim aici, să ne umplem aici de slava lui Dumnezeu. Și sufletele noastre merg la El, la Dumnezeul nostru treimic, dar trupurile noastre pline de har rămân aici, ca odoare scumpe ale Bisericii, ca izvoare de har și de vindecare, ca surse vii de teologie și de luminare dumnezeiască, pentru ca să îi ajute pe confrații lor, care merg pe același drum al sfințeniei.

Și aceasta e marea lecție a Bisericii prin Sfintele Moaște ale Sfinților: că Sfinții te învață despre Dumnezeu nu numai prin cărțile lor de teologie, nu numai prin predicile lor și prin lucrurile rămase de la ei, construite de ei, ci și prin trupurile lor cele sfinte. Sfinții te învață teologie, te învață sfințenie, te învață să Îl slăvești pe Dumnezeu prin toate ale lor. Și când faci asta, înțelegi că și tu poți să calci pe urmele lor, că și tu te poți sfinți, pentru că sfințenia e împlinirea tuturor oamenilor.

Iar dacă predicile, cărțile, ce au zidit ei…par „istorie” pentru mulți, Sfintele lor Moaște sunt prezent. Sunt un prezent continuu, pentru că sunt o binecuvântare continuă. Pentru că Dumnezeu, Cel care locuiește în Sfinții Săi prin slava Lui, ne dăruie tuturor pe măsura iubirii noastre față de El și de Sfinții Lui.    Fiindcă iubirea reală e când îi iubești și pe cei care Îl iubesc pe El. Pentru că în iubirea față de ei, față de Sfinții Lui, se vede iubirea pentru El, după cum în iubirea și în binele făcut tuturor oamenilor, se vede autenticitatea și profunzimea iubirii noastre pentru Dumnezeu.

A 6-a întrebare: De ce stăm în genunchi la rugăciune?

Pentru că ne coborâm în smerenie. Aproape de pământ, în genunchi sau cu fața plecată la pământ, recunoaștem și înțelegem cât de mici suntem noi…în fața Lui, a Celui care ține toate în palma Sa cea preacurată. Și de acolo, din genunchi, ne spunem cel mai bine durerea, necazurile, ispitele, căderile, așteptările, iubirea pentru Dumnezeu și pentru oameni. Și Dumnezeu ascultă glasul rugăciunii noastre, glasul smereniei noastre, și ne miluiește pe noi. Pentru că postura smereniei, adică statul în genunchi, ne ajută pe noi să ne venim în sine…și nu pe El, ca să ne audă.

El ne vede, ne știe, ne aude, cunoaște toate ale noastre fără ca noi să I le spunem. Dar când I le spunem Lui pe toate…El ne îmbrățișează cu aceeași delicatețe cu care și noi Îl recunoaștem pe El ca Miluitor și Făcător de bine, ca Stăpân și Judecător al nostru, ca Mântuitor și Izbăvitor de toate cele rele. Căci rugăciunea e mereu o punere de acord între Dumnezeu și noi, găsirea atitudinii reale în relația cu El, smerenia și bunăvoința de care toți avem nevoie.

A 7-a întrebare: De ce trebuie să mă deranjez…ca să fac un pelerinaj?

Pentru că deranjul de a face un pelerinaj are multe bucurii tainice și personale, pe care nu le poți trăi decât astfel: închizând computerul, închizând ușa casei și plecând într-un drum spre Sfinții lui Dumnezeu, pentru ca să ne schimbăm viața. Și mergând și cercetând Biserici, Mănăstiri, peșteri, diverse locuri sfinte, unde au trăit oamenii cei Sfinți ai lui Dumnezeu, vom învăța multe despre ei și despre noi. Despre câtă răbdare avem noi, despre câtă bunătate, despre câtă comoditate există în noi, dar și despre câtă boală. Boală sufletească.

Și pentru a ajunge la locurile unde au trăit ei, Sfinții lui Dumnezeu, putem lua orice mijloc de transport. Putem lua bicicleta, putem lua mașina, ne putem îmbarca pe vapor, putem să urcăm la înălțime cu elicopterul sau cu avionul…doar racheta nu ne duce unde vrem noi. Dar mijloacele de transport, oricare ar fi ele, cele care ne duc în pelerinaj, sunt cele care ne duc…spre acele locații, pe când pelerinajul e drumul nostru interior prin acele locații sfinte. Și tocmai de aceea, schimbările aduse de deranjul de a pleca de acasă…sunt și ele interioare și nu le vede oricine.

A 8-a întrebare: De ce trebuie să citesc cărți teologice pentru ca să fiu ortodox?

Pentru că a fi ortodox începe prin a ne boteza ortodox, dar devenim ortodocși cu adevărat dacă trăim ortodox. Și ca să trăim ortodox, trebuie să cunoaștem credința ortodoxă. Și pentru ca să o cunoaștem trebuie să o citim. Altfel cum am trăi ortodox, dacă nu știm cum trăiesc și ce gândesc ortodocșii?

Și dacă nu citim teologie ortodoxă…credem că tot ceea ce vedem și auzim noi prin Biserici, la televizor și online, ca fiind „ortodoxe”, și sunt „ortodoxe”. Dar dacă citim teologia Bisericii, vom vedea că multe lucruri așa-zis „ortodoxe” sunt interpretări greșite ale dreptei credințe, după cum, ceea ce nu băgăm în seamă…sunt, de fapt, adevăratele virtuți ortodoxe.

Să exemplific câte ceva! Spre exemplu, mulți se dau în vânt după câte lumânări să cumpere la Înmormântare, la Cununie sau la Botez, despre cum să pună flori prin Biserică la Cununie și la Botez și despre câte coroane să aducă la Înmormântare. Dar uită să se roage pentru cel adormit, să se roage pentru cel care se cunună sau se botează, să dea milostenie, să citească teologie, să îi învețe și pe alții ceea ce ei citesc și înțeleg.

Mulți se uită la dimensiunea bărbii și cred că omul e „duhovnicesc”, dacă are barba cât mai lungă. După cum, tot la fel, mulți consideră că cuviința femeii „se măsoară” în cât are fusta. Însă duhovnicia și cuviința nu țin, în primul rând, de ceea ce se vede, de cum se poartă omul în exterior, ci de ceea ce este omul în el însuși. Și când îi iei la bani mărunți pe oameni, când îi descoși, când îi întrebi cum trăiesc și ce fac, vezi că le fac pe cele din afară…dar nu îi interesează interiorul, acolo unde privește Dumnezeu. Pentru că ei vor să pară „ortodocși”, dar nu să fie ortodocși.

Și pentru ca să înveți viața interioară a ortodocșilor trebuie să citești multe cărți teologice și pe ele să le transformi în propria ta viață. Căci, fără ele, fără acele cărți, poți sta o mie de ani în Biserică și să nu înveți nimic adevărat din…viața ortodocșilor.

A 9-a întrebare: De ce trebuie să aduc un prinos și să las un ban pentru Biserică?

Mai întâi ce e prinosul, ca să nu creadă cineva că e vreo bombă…

Prinosul este darul nostru adus la altar, pentru ca să fim pomeniți la Dumnezeiasca Liturghie: adică o pâine, o sticlă de vin, o lumânare, un pomelnic, cu viii și morții pe care ni-i dorim pomeniți la Slujbă.

Pentru că noi facem Euharistia din pâine, din vin și din apă. Și de aceea prinosul pentru Liturghie e format din pâine și vin și din nimic altceva. Pentru că nu folosim lapte, nu folosim miere, nu folosim carne, nu folosim ouă la altar, ci doar pâine, vin și apă.

La Sfântul Maslu, prinosul nostru e format din ulei și din pomelnic, pentru că uleiul e cel ce se sfințește. Iar când facem slujba Acatistului, cu pomeniri nominale, avem nevoie de un pomelnic, pentru ca să vă pomenim nominal.

La orice Slujbă a Bisericii, pe lângă prinos, puteți dărui și bani. De ce bani? Pentru că curățenia Bisericii costă bani, lumina costă bani, încălzirea Bisericii costă bani pe timp de iarnă, cântărețul sau corul trebuie plătit, lumânăreasa trebuie plătită, preoții trebuie plătiți. Pentru că preoții primesc o parte din salariu de la stat, bani care sunt impozitați ca la orice salariat, dar restul trebuie să îi primească de la credincioșii Bisericii.

Iar dacă credincioșii sunt puțini și ei vin la altar cu un pomelnic și cu 1 leu pe lângă pomelnic…„succesul” financiar al Liturghiei, pentru preot, e de 30 de lei pe duminică…și cu 30 de lei, cu siguranță, „poți” plăti toate nevoile și îți poți lua și salariu.

În România există parohii bogate, parohii medii la nivel financiar…și parohii muritoare de foame la nivel financiar. Și cele medii și muritoare de foame, care seamănă cu poporul nostru sărăcit și îmbolnăvit, sunt cele mai multe în România. Pentru că poți avea zeci, sute sau mii de familii într-un sat. Dar dacă din aceste sute și mii de oameni…la Slujbă vin 30, 80, 100 de persoane și ele dăruie la Biserică, cu toatele, 50-60 de lei pe Slujbă, Preoții României, ca și Profesorii României, ca și Medicii de la sat ai României sunt bătaia de joc a înavuțiților din muncă neagră, nefiscalizată.

Așa că, pentru Biserică, banii credincioșilor n-aduc fericirea, vorba cântecului, ci subzistența. Târârea de pe o zi pe alta, cu taxele abia plătite. Și de aceea e nevoie de prezența credincioșilor în Biserică, de aportul lor financiar, de munca lor voluntară în Biserică și pentru răspândirea credinței Bisericii, pentru că Biserica e pentru ei și nu pentru alții din străinătate.

Și, dacă vor să aibă unde să se boteze, unde să se cunune, unde să se înmormânteze, trebuie ca zidurile Bisericii să fie ținute în picioare și ca taxele ei să fie plătite în mod continuu. Așa după cum și credincioșii, pentru propriile lor case, trebuie să plătească impozit, trebuie să plătească utilități, trebuie să le întrețină, dacă nu vor să le piardă.

A 10-a întrebare:  De ce nu pot să-mi fac o religie a mea, în care să mă închin cum vreau eu?

Istoria Bisericii consemnează diverse pseudo-biserici de-a lungul timpului și pseudo-religii, unele care au murit, altele care s-au reinventat și altele care dăinuie până azi. Și toate acestea au avut și au o existență paralelă cu Biserica.

Fie că s-au numit arieni, pavlichieni, montaniști, mesalieni sau bogomili, fie că se numesc romano-catolici, protestanți, neoprotestanți, musulmani, hinduși sau ufologi, toate aceste pseudo-biserici și pseudo-religii au rivalizat cu Biserica, s-au desprins din Biserică sau „au reinventat” la modul utopic Biserica lui Dumnezeu.

Și răspunsul la întrebare e acesta: poți să îți faci oricând o religie a ta, formată din ritualuri și precepte desprinse din diverse religii sau una cu un ritual cu totul nou. Însă această creație nebunească a ta…va fi întotdeauna paralelă cu Biserica, adică nu va avea nimic de-a face cu Biserica.

E ca atunci când te crezi președinte, geniu, sfânt…și tu ești un pierde vară. În mintea ta și în cercul tău de prieteni, tu poți fi „crezut” pe cuvânt, dar asta nu înseamnă că noi trebuie să te luăm în serios.

A crea religii, confesiuni, crezuri, evanghelii, scripturi înseamnă a pierde timpul. Pentru că problema vieții e aceasta: cum să ne mântuim și nu cum să pierdem timpul mântuirii.

Iar timpul mântuirii se dobândește în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, aici, unde s-a sfințit și Sfânta Preacuvioasă Parascheva, ale cărei Sfinte Moaște oamenii le cinstesc cu multă iubire la Iași.

A cărei Viață, în limba română, o găsim în Carte românească de învățătură, în cartea Sfântului Varlaam al Moldovei[6], tipărită în anul 1643 la Iași[7].

Și Sfântul Varlaam, în începutul Vieții sale românești, o declară pe Sfânta Parascheva Preacuvioasă și Fecioară[8]. Era Preacuvioasă pentru că era Monahie cu viață sfântă, și era Fecioară, pentru că nu a fost căsătorită vreodată și nici nu a avut relații sexuale cu vreun bărbat înainte de a fi intrat în Mănăstire, ci a trăit în feciorie toată viața ei.

Și ea s-a născut în Epivat[9], „în Tracia, nu departe de Constantinopol”[10], „din părinți credincioși și creștini buni”[11]. Și ea a fost o creștină plină de fapte bune și de milostenie, având un frate care s-a făcut Monah, cu numele de Eftimie, devenind Episcop de Imadit, care s-a arătat un om Sfânt și făcător de minuni[12].

Căci din Sfintele Moaște ale Sfântului Eftimie, fratele Sfintei Parascheva, a izvorât mir[13]. Cu alte cuvinte, Sfântul Eftimie, fratele ei, a avut un rol important în viața ei duhovnicească. Însă, ne spune Sfântul Varlaam, la vârsta de 10 ani, Sfânta Parascheva a fost rănită de dorul monahismului, prin care dorea să Îi urmeze Domnului. Pentru că a auzit la Biserică citindu-se din Sfânta Evanghelie pasajul luării Crucii și al urmării lui Hristos. Și imediat cum a ieșit din Biserică, ea și-a dezbrăcat haina de deasupra și podoabe ei de fată și le-a dăruit unui om sărac[14].

Dar când a ajuns acasă, ea a fost mustrată și bătută pentru milostenia ei. Însă ea nu s-a oprit din gândul ei milostiv, și, cu toată bătaia pe care o mânca acasă, de la părinții ei, ea își împărțea hainele la cei săraci.

Și Sfântul Varlaam ne spune de ce nu se oprea din milostenie, deși era bătută pentru că era milostivă: pentru că era „aprinsă de jelanie [plângere] dumnedzăiască [dumnezeiască] și inima ei ardea cu focul Duhului Svânt [Sfânt]”[15]. Era plină de pocăință și de focul slavei dumnezeiești. Și acestea erau în sufletul și în trupul unei fetițe de 10 ani, pe care părinții ei o considerau „iresponsabilă”.

Însă ea era învățată și condusă de Dumnezeu și nu iresponsabilă! Iresponsabil ești când furi și poți păți diverse rele, când te droghezi, când începi să fumezi, să bei, să curvești, când încerci să te sinucizi. Dar când inima ta e plină de pocăință și de har și se umple de milă față de oameni, atunci ești un creștin autentic și nu un iresponsabil.

Părinții ei erau bogați și aveau slugi în casă și pe moșia lor[16]. Dar râvna Sfintei Parascheva a mânat-o în pustie, fapt pentru care a fugit de acasă și a plecat în loc pustiu ca să se nevoiască, mâncând ierburile pustiei și trăind îngerește[17].

Și, trăind în pustie, Sfânta Parascheva s-a arătat biruitoare asupra demonilor[18]! Însă, la un moment dat, a avut o vedenie de noapte, în care Îngerul lui Dumnezeu i-a spus să se ducă la moșia sa, pentru că acolo trebuie să adoarmă[19]. Ascultă de Dumnezeu, se întoarce la Constantinopol, a intrat în Biserica de la Vlaherne și acolo s-a rugat la Icoana Maicii Domnului. După care s-a întors la moșia sa, unde a adormit[20].

În finalul Vieții sale românești, Sfântul Varlaam ne spune cum a arătat Dumnezeu Sfintele Moaște ale Sfintei Parascheva: au îngropat lângă ea un corăbier. Însă lui Gheorghe, unul din creștinii care au participat la găsirea Sfintelor ei Moaște, dar care le-a disprețuit, i s-a arătat în vedenia visului Sfânta Parascheva și i-a spus să scoată Sfintele ei Moaște din pământ și să le pună la loc de cinste, spunându-i totodată că ea e din Epivat[21].

Pentru că Sfintele Moaște trebuie păstrate în Biserică și Sfinții nu uită niciodată unde s-au născut și nici familia lor și nici pe cei pe care i-au cunoscut în viață.

Alături de Gheorghe a avut aceeași vedenie și o femeie, Itimiia[22], pentru ca mărturia a doi oameni să fie mai puternică decât a unuia singur.

Însă Sfântul Varlaam nu ne spune aici că Sfintele ei Moaște sunt la…Iași. De ce nu ne spune că sunt la Iași, dacă Vasile Lupu le-a adus în Moldova în 1641[23], iar cartea e tipărită în 1643? Pentru că cei de la Iași știau că ele sunt acolo. Iar el i-a scris Viața tocmai pentru ca ea să fie citită la pomenirea ei de peste an, din 14 octombrie. E o Viață pentru Sinaxar, o viață liturgică.

În Marele sinaxar grecesc, Sfânta Parascheva de la Iași este Cuvioasa Paraschevi cea Nouă [Ἡ Ὁσία Παρασκευὴ ἡ Νέα][24]. Și Viața sa grecească ne spune că s-a născut în Epivatesul Traciei [τοὺς Ἐπιβάτες τῆς Θράκης], că era milostivă, că și-a părăsit casa părintească și a mers la Constantinopol, ca să cinstească Sfintele Moaște. Apoi a locuit pentru 5 ani în Iraclia Pontului [Ἡράκλειᾶ τοῦ Πόντου], a plecat în Țara Sfântă și a trăit monahal, a avut vedenia care a chemat-o în locurile natale, s-a întors la Constantinopol, apoi a locuit la Callicratia, [în] sud-estul Traciei [Καλλικράτεια τῆς νοτιοανατολικῆς Θράκης], rămânând 2 ani în Biserica Sfinților Apostoli, unde a adormit în pace[25].

Iar diferențele dintre Viața grecească și cea românească sunt enorme: pentru că ea a locuit și s-a nevoit în mai multe locuri, a fost Monahie și nu a locuit de una singură în pustie.

Viața românească, inclusă în ultima ediție sinodală a Vieților Sfinților[26], ne oferă date mai multe și mai actuale. Sfânta Parascheva s-a născut în Epivatul Traciei, din părinți bogați și credincioși.

A fost botezată de mică, la 10 ani a început schimbarea dumnezeiască din ființa ei și a început să fie milostivă[27].

E bătută pentru milostivirea ei, pleacă de acasă fără știrea părinților și ajunge la Constantinopol. Cercetează Bisericile și pe Sfinții bărbați din Constantinopol, pleacă în Calcedon, ajunge în Iraclia Pontului, trăind 5 ani într-o Biserică a Maicii Domnului[28].

Adică avem o Sfânta Parascheva determinată, independentă, care se pleacă în fața oamenilor Sfinți, care primește povețele lor, dar care își urmează conștiința pe oriunde trăiește.

Iar dacă și-ar fi ascultat părinții ei trupești, nu ar fi ajuns să călătorească și să se nevoiască atât de mult, ci, probabil, ar fi fost forțată să se căsătorească și să fie femeie de casă. Însă ea și-a urmat drumul mântuirii! A mers acolo unde s-a împlinit! Lucru pe care trebuie să îl facem și noi, dacă simțim că Dumnezeu ne indică un anume fel de viață sau o anume localitate, unde să trăim și să Îi slujim Lui.

Din Iraclia a plecat la Ierusalim, s-a nevoit într-o Mănăstire din pustia Iordanisului – și astfel ne întâlnim cu Viața scrisă de Sfântul Varlaam al Moldovei și ne dăm seama că el a scris pe scurt despre ea – unde bea apă de izvor, dormea pe o rogojină și avea o haină veche pe ea, zdrențăroasă[29].

 Și „după ce a petrecut în pustie mulți ani”[30], ea a avut vedenia care a chemat-o acasă. A plecat din Țara Sfântă la vârsta de 25 de ani, a plecat cu corabia de la Ioppe, a avut parte de furtuni pe mare, ajunge la Constantinopol, apoi în Callicratia, și 25 + 2 egal vârsta ei când a adormit: 27 de ani[31].

Sunt descoperite Sfintele ei Moaște nestricate[32], aici femeia se numește Eftimia și nu Itimiia, și Sfintele sale Moaște ajung în Biserica Sfinții Petros și Pavlos din Epivat, unde Sfânta începe să facă minuni[33].

Din Epivat au ajuns în Târnovo, în Bulgaria, apoi la Belgrad, în Serbia, de acolo s-au întors la Constantinopol. Și de aici, de la Constantinopol, au fost aduse la Iași[34].

Domnul Moldovei, Vasile Lupu, a cumpărat cu bani Sfintele ei Moaște de la Patriarhul Partenios al Constantinopolului[35]. Și nu le-a cumpărat pe 5 lei…ci a dat Patriarhului 260 de pungi de aur, iar turcilor, pentru că era „interzis a strămuta mort peste trei mile”, peste 300 de pungi de aur, pentru ca să le poată aduce în Moldova[36].

Și pentru că Domnul Moldovei nu s-a uitat la aur…ci s-a uitat la comoara de har a Bisericii, tocmai de aceea avem Sfintele sale Moaște la Iași și pelerinaj național înainte de 14 octombrie.

Iar cei care au însoțit Sfintele ei Moaște pe drumul spre Iași au fost Ioanichios al Iracliei, Partenios al Adrianopolului și Teofanis al Paleopatrei, trei Ierarhi greci, primindu-le Sfântul Varlaam al Moldovei[37]. Și le-a așezat în Biserica Sfinții 3 Ierarhi din Iași pe data de 13 iunie 1641[38].

Pentru ca, între p. 198-202 ale cărții, să avem câteva minuni recente…din nesfârșitele minuni ale Sfintei Paraschevi, Maica noastră. Ne mai întrebăm acum, de ce merge lumea puhoi la Sfânta Parascheva? Pentru că o consideră vie. Vie rugătoare pentru noi în ceruri, dar și alinătoare a noastră aici, pe pământ.

Și oamenii credincioși se duc acolo unde sunt mângâiați.

Anul acesta, aceeași familie de florari ca și în anii trecuți (am văzut un interviu al lor) a împodobit baldachinul de afară cu flori preponderent roșii[39].

În interviu, florăreasa a spus și numele științifice ale florilor. Nu le-am reținut…dar îmi place roșul acesta închis pe care l-a ales. Pentru că e un roșu ascetic, un roșu al pocăinței, un roșu ca inima ei milostivă.

Anul acesta, lângă racla ei, vor fi aduse și Sfintele Moaște ale Sfântului Neofitos Zăvorâtul din Cipru[40], din a cărui operă au fost tipărite 6 volume de editura Doxologia[41].

Bineînțeles, soborul de Ierarhi care va sluji va fi mare, credincioșii vor fi mulți, chiar dacă ploaia și frigul pătrund până la piele.

Pentru că important e să ne întâlnim cu Sfânta Paraschevi, Maica noastră, și să ne umplem de rugăciunile sale și de ajutorul ei!

Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească pe toți, pentru sfintele rugăciuni ale Sfintei Cuvioase Paraschevi, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Am început predica în seara zilei de 11 octombrie 2016, zi ploioasă și friguroasă și am terminat-o pe 12 octombrie 2016, tot zi ploioasă și friguroasă, cu 12 grade la ora 14. 00.

[2] Mă refer la cartea Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul apostolic al primelor secole, vol. 1, Ed. Deisis și Stavropoleos, Sibiu, 2008, 1039 p.

[3] Idem, p. 591. [4] Idem, p. 597. [5] Idem, p. 785.

[6] Voi folosi ediția: Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, glosar și bibliografie de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, p. 319-323.

[7] Idem, p. 18. [8] Idem, p. 319. [9] Ibidem.

[10] Cf. http://basilica.ro/sarbatoarea-sf-cuv-parascheva-a-debutat-la-iasi/.

[11] Varlaam, Opere, ed. cit., p. 319.

[12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 319-320. [17] Idem, p. 320. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 320-321. [20] Idem, p. 321. [21] Idem, p. 322. [22] Ibidem.

[23] A se vedea: http://basilica.ro/sarbatoarea-sf-cuv-parascheva-a-debutat-la-iasi/.

[24] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[25] Ibidem.

[26] Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. BOR 1999, p. 193-202.

[27] Idem, p. 193-194. [28] Idem, p. 194. [29] Ibidem. [30] Idem, p. 195. [31] Ibidem. [32] Ibidem. [33] Idem, p. 196. [34] Idem, p. 196-197. [35] Idem, p. 197. [36] Ibidem. [37] Idem, p. 197, n. 1. [38] Idem, p. 197-198, n. 1.

[39] A se vedea: http://ziarullumina.ro/cinstire-sfanta-cuvioasei-de-la-iasi-116407.html.

[40] Idem: http://www.doxologia.ro/sfantul-neofit-zavoratul-din-pafos-insula-cipru.

[41] Idem: https://edituradoxologia.ro/colectie/viata-hristos-seria-de-autor-sfantul-neofit-zavoratul-din-cipru.