Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [62]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a.
***
III. 6. Didahii
Motto: „de gâtul meu spânzură sufletele voastre”.
Antim Ivireanul
Eugen Negrici scria că „literatura veche, pentru a fi înţeleasă, trebuie mai întâi iubită. Consideraţiile stilistice sumare – făcute de pe mal – sunt semnul dragostei sumare”[1].
Prin acest demers ne propunem să îl determinăm pe cititorul interesat să se îndrăgostească de Antim Ivireanul, de cuvintele lui radiind lumină, de profunzimea conotaţiilor şi a sensurilor din omiliile sale, pe care nu intenţionăm să le epuizăm, lucrarea aceasta fiind doar o invitaţie la o reflecţie şi mai adâncă asupra acestui capitol al literaturii noastre vechi, atât de însemnat pentru literatura şi cultura română în întregime.
O observaţie foarte pertinentă asupra operei sale omiletice este că „acea teză a «accesibilităţii» oratoriei lui Antim Ivireanul (calificare ce a trecut netulburată dintr-o istorie a literaturii române în alta) trebuie reevaluată. (…) Fiindcă, altfel, predicile păstrate se prezintă ca nişte compuneri complexe, adesea complicate. Teologic, ele sunt absolut stimabile, limba română probând astfel putinţa reprezentării unor abstracţiuni filosofice.
Stilistic, prin decorarea abundentă şi prin surprinzătoarele rafinări ale imaginilor, didahiile fac o onorabilă figură în literatura barocă. Retoric, cu structurile lor cuprinzând serii lungi de «figurae verborum» şi «figurae sententiarum», ele se plasează în şirul celor mai elaborate predici ale oratoriei europene”[2].
Vom urmări, pe parcursul acestei lucrări, să demonstrăm îndeaproape complexitatea didahiilor lui Antim, eliminând, implicit – încă o dată, dacă mai era nevoie – orice susceptibilitate în privinţa originalităţii, prin însăşi punerea în lumină a vastei sale competenţe teologico-literare şi a elaborărilor erudite şi acrivice ale omiliilor sale, care dovedesc adânca sa personalitate, neostoita cugetare – reflectată atât în originalitatea hermeneutică, cât şi în preocupările pentru înnoirea perpetuă a veşmântului literar în care trebuiau îmbrăcate didahiile –‚ şi conştiinţa profundă a necesităţii şi importanţei demersului său omiletic, într-un context cultural şi ecleziastic, în care limba greacă era predominantă.
Vrem să dezminţim, în cele ce vor urma, acea teză a „accesibilităţii” operei oratorice a lui Antim, atât din punct de vedere literar, cât şi semantic, la nivelul semnificaţiilor teologico-filosofice.
Autorul nostru, nu numai că operează asupra textului biblic, oferind interpretări şi soluţii hermeneutice dintre cele mai complexe – şi aici este de multe ori, personal, original, în raport cu literatura patristică vastă, la care apelează, după cum era şi firesc, în situaţii enunţate ca atare sau nu –‚ dar înseşi predicile sale sunt, aproape în întregime, o invitaţie la o hermeneutică abisală.
În multe situaţii, exprimarea metaforică a autorului ascunde şi un „cifru” hermeneutic, pe lângă semnificaţia ei alegorică imediată, într-o anumită măsură recognoscibilă, şi pe lângă efectul stilistic covârşitor.
Există, în textul antimian, multiple niveluri de adâncime, a căror explorare este departe de a fi facilă şi pe care o lectură superficială le va ignora întotdeauna, deoarece alegoria nu este mereu evidentă, fiind, nu de puţine ori, foarte subtil sugerată sau chiar într-un mod cu totul incomprehensibil pentru un public neavizat. Încântarea estetică, oricât de sublimă, nu constituie decât suprafaţa receptării textului, oglinda sa cu reflexivităţi adânci.
Opera lui Antim este o capodoperă a limbii şi literaturii române şi a teologiei româneşti, într-un secol ce se caracteriza prin abundenţă oratorică, dar, paradoxal, prin ariditatea reprezentării sale, în mod semnificativ, în limba română.
Considerăm însă că Antim şi-a depăşit veacul şi a intrat în istoria Bisericii şi a culturii române mai ales prin această operă omiletică, prin care nu numai că a răspuns unor nevoi vitale ale Eclesiei şi ale societăţii româneşti, dar s-a întrecut pe sine în conceperea acestui răspuns.
Orizonturile de aşteptare, nu doar ale contemporanilor lui Antim, ci şi ale intelectualităţii noastre din perioada modernă, cu privire la acea epocă, sunt convinsă că erau mai modeste, şi acesta credem că este unul din motivele pentru care chiar şi primii editori şi comentatori ai operei sale şi-au reţinut entuziasmul, sub rezerva suspiciunii.
Din cauza aceste „sensibilităţi” exagerate la posibile „fraude” în domeniul originalităţii, manifestate în special cu referire la literatura veche – şi nu este o atitudine recentă, ci o adevărată „tradiţie”:
„Istoria literaturii noastre, fără să-şi îndeplinească programul complet de valorificare, s-a cuprins de un estetism prematur. Mari tentative artistice au rămas neabsorbite, opere de o valoare autentică au rămas neobservate, deşi receptarea lor nu solicită abandonarea principiului estetic”[3], ci dimpotrivă, îl potenţează, am zice.
Încet-încet însă, acest „val întunecos” al neîncrederii se dă la o parte, pentru a ne lăsa să descoperim comoara ascunsă atâta timp sub auspiciile nefavorabile ale vremurilor şi ale judecăţii omeneşti.
Tot mai mult, critica literară a descoperit virtuţile oratorice, lingvistice şi literare ale operei sale şi calităţile neîndoielnice scriitoriceşti ale ierarhului artist, punând punctul pe „i” şi susţinând bogăţia semantică, complexitatea şi originalitatea ei, originalitate şi frumuseţe care vin să îmbogăţească un patrimoniu omiletic de tradiţie bizantină deosebit de amplu şi de complex.
Acest patrimoniu a presupus, la început, prescrierea, începând cu primele secole ale mileniului al doilea, în slavonă bisericească de circulaţie la noi în ţară – iar mai târziu şi în română – a numeroase manuscrise (omiliare sau sbornice) conţinând scrierile unor mari oratori bisericeşti: Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur („Zlatoust”, în slavonă – manuscrisele cuprinzând textele sale fiind numite chiar „Zlatoust” sau „Zlatostrui” –, şi care „prezidează banchetul oratoriei religioase din manuscrise”[4]), Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Efrem Sirul, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Climent Alexandrinul, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Proclu al Constantinopolului, Leontie de Bizanţ, Sf. Andrei Criteanul, Sf. Teodor Studitul, Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Epifanie de Salamina, Sf. Nil Teologul, Sf. Fotie cel Mare, Sf. Grigorie Palama, etc. [5].
Chiar şi simpla enumerare a acestor nume nu poate fi facilă. Aceştia erau mari retori, iar retorica nu era numai o ştiinţă a exprimării, „ci şi un instrumentar hermeneutic aplicat textului sacru”[6].
Textele acestor Sfinţi Părinţi şi ale altora au cunoscut un îndelung şi prolific proces de copiere: „Toţi «marii clasici» ai omileticii bizantine (…) sunt cuprinzător reprezentaţi în «sumarele» codicelor prescrise cu asiduitate în centrele de cultură româneşti”[7].
Pe această tradiţie s-a întemeiat dezvoltarea ulterioară a oratoriei religioase la noi în ţară, în limba slavonă iniţial, apoi în limba română. În studierea acestor texte, trebuie să avem în vedere că „vechiul învăţământ românesc excludea simplitatea. Scrierile patristice (…), textele teologice şi dogmatice, care au circulat frecvent în epoca veche, erau scrieri complicate…”[8], a căror cunoaştere nu era o întreprindere facilă şi nu este nici astăzi.
Predici în româneşte au fost susţinute mai de mult. Se pare că şi Grigore Ţamblac a predicat în română[9], sosind la curtea lui Alexandru cel Bun, după 1401.
Dan Horia Mazilu stabileşte începutul prozei oratorice româneşti scrise, de la Mucenicia Sfântului şi slăvitului Mucenic Ioan cel Nou, care a fost chinuit în Cetatea Albă (hagiografia fiind şi ea inserată în proza oratorică), chiar dacă textul a fost conceput iniţial în slavonă, al cărei autor este „Grigore monahul şi prezbiterul în marea Biserică a Moldovlahiei”[10], bănuit la început a fi aceeaşi persoană cu Grigore Ţamblac – „remarcabil reprezentant al elocinţei prerenascentiste de amvon”[11] – deşi această identificare a fost ulterior negată.
Faptul că s-a predicat – şi nu doar sporadic – în limba română, din vremuri mai vechi, chiar dacă nu ni s-au păstrat texte sau culegeri în acest sens (în afară de Cazanii), ne-o dovedeşte însă şi acea predică funebră din 1639, aparţinând lui Toader Diacul din Bistriţa[12].
În 1581, Coresi tipărea Evanghelia cu învăţătură, o colecţie de omilii bizantine, ce reprezintă începutul Cazaniilor româneşti – după ce, pe la 1567, tipărise Tâlcul Evangheliilor, tot o culegere de predici, având însă evidente influenţe reformate. În 1643, Sfântul Varlaam al Moldovei imprimă renumita sa Cazanie, pe care o compune utilizând programatic izvoarele[13].
Varlaam al Ungrovlahiei, la rândul său, a susţinut un puternic program de traducere în româneşte a unor opere ale lui Ioannikie Haleatovski, tipărind şi culegerea acestuia de predici sub titlul Cheia înţelesului (1678). „Cărţile de învăţătură” din secolele XVI şi XVII au fost acte de apărare a spiritualităţii româneşti[14], iar în secolul al XVIII-lea, Antim Ivireanul este cel care, mai mult decât înaintaşii săi, „autohtonizează” oratoria de amvon[15].
Dacă în cazul transpunerii în româneşte a cărţilor de cult, Antim desăvârşea un proces de formare a limbii cultice, la care îşi aduseseră aportul Coresi şi, într-o foarte mare măsură, Dosoftei, de data aceasta, acelaşi Antim desăvârşeşte un alt proces – iniţiat de Coresi şi Varlaam – esenţial sub aspect religios, cultural şi lingvistic, cel al naţionalizării predicii (al transformării omiliei într-un gen „naţional”, într-o epocă în care marii predicatori preferau greaca, ca limbă de expresie, după ce, secole de-a rândul, predominase slavona) şi al punerii în lumină a virtuţilor literare masive ale limbii române, urmând „scriitorului Varlaam”[16], care a făcut din Cazania sa, dar „limbii pe care o slujea”[17].
Antim înalţă la un nivel foarte înalt oratoria religioasă românească: „prin didahiile sale, limba română este verificată şi sub aspectul potenţelor retorice, examen pe care îl trece printr-o ţinută artistică impecabilă”[18], iar „debutul pe care îl face, prin el, retorica în cultura noastră, rămâne de domeniul genialităţii”[19].
Demersul nostru se înscrie în acest efort de recuperare, absolut necesară, a Didahiilor, cu afirmarea expresă a importanţei continuării şi mai asidue a unui studiu aprofundat al acestei opere şi al literaturii vechi, în general şi cu conştiinţa că trebuie „să priveghem la cartea lui de predici nelumite ca la căpătâiul celor faţă de care avem, târziu, sentimentul de a fi făcut puţin, prea puţin”[20].
Şi dacă ni se pare că acest priveghi vine prea târziu, credem că ar trebui să avem conştiinţa eternităţii valorilor adevărate, cu atât mai mult cu cât vorbim, în acest caz, de un ierarh care a scris pentru a deschide tuturor accesul la veşnicie şi care ne priveşte de pe tăria Bisericii[21], unde a fost confirmat prin canonizare.
El este primul Sfânt proclamat din literatura română – după care au urmat Dosoftei, Varlaam şi Neagoe Basarab – şi, fără reverenţă silită, e nevoie să analizăm cu atenţie şi dedicaţie, opera lui, care poate să caracterizeze o epocă şi un capitol din istoria literaturii noastre.
[1] Eugen Negrici, op. cit., p. 5.
[2] Dan Horia Mazilu, Introducere …, op. cit., p. 101.
[3] Eugen Negrici, op. cit., p. 256.
[4] Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, vol. I, p. 84.
[5] Cf. Idem, p. 48-49, 117, 132. [6] Idem, p. 49. [7] Idem, p. 83. [8] Idem, p. 117. [9] Idem, p. 5. [10] Cf. Idem, p. 86. [11] Idem, p. 189. [12] Cf. Idem, p. 86. [13] Cf. Ibidem. [14] Cf. Ibidem. [15] Cf. Ibidem.
[16] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 350.
[17] Ibidem.
[18] Ion Dianu, Mitropolitul Antim Ivireanul, ctitor al retoricii culte româneşti, în rev. Glasul Bisericii, XL (1981), nr. 11-12, p. 1076.
[19] Ibidem.
[20] Eugen Negrici, op. cit., p. 257.
[21] „Din negura de vremi, icoana vlădicăi Antim Ivireanul luminează cu raze de luceafăr tâmpla Bisericii Ortodoxe Române…”. Cf. Pr. I. Ionescu, art. cit., p. 812.