Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a.
***
Finalul acestei predici este – ca în multe alte didahii ale sale – o rugăciune, care a atras atenţia mai multor exegeţi prin tonalitatea poetică şi ritmul interior al frazei:
Stăpână de Dumnezeu Născătoare, Împărăteasa ceriului şi a pământului, cinstea şi slava creştinilor, ceia ce eşti mai naltă decât ceriurile şi mai curată decât soarele, Fecioară prealăudată, nădejdia celor păcătoşi şi liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor, caută asupra norodului tău, vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pre noi, păcătoşii, ci ne păziaşte şi ne mântuiaşte de vicleşugurile diavolului, că ne-au împresurat scârbele, nevoile, răotăţile şi necazurile. Dă-ne mână de ajutoriu, Fecioară, că perim…[1].
Antim coboară de la înălţimile rarefiate ale teologiei către un spaţiu terestru mult mai puţin subtil şi neocolit de primejdii, în care implicarea Maicii Domnului este întotdeauna salvatoare, această rugăciune având – pe lângă calitatea de a reîntoarce asistenţa la atmosfera iniţială, în punctul din care s-a plecat, pentru ca finalitatea să arate că predica şi-a urmat până la capăt scopul propus – darul completitudinii, deoarece întregeşte portretul anterior, cu ipostaza „pogorâtoare” a Maicii lui Dumnezeu, prin intervenţia sa în lume cu rol soteriologic, acolo unde este chemată.
Eugen Negrici a sesizat valenţele poetice şi oratorice ale acestui text – pe care l-a şi aşezat în versuri, urmărind, ca şi noi, pauzele şi cezurile sugerate de autorul însuşi –‚ dar şi nuanţa lui complementară portretistică, afirmând, printre altele, că:
„Rugăciunea … răspunde vocaţiei lirice şi ilustrează, în parte, modelul imnologic, în parte alte modele. (…) Rugăciunea, în omiletică, desăvârşeşte ultimul act al alocuţiunii. Dintre toate mutaţiile stilistice evidente în didahii, cea înfăptuită de rugăciune e esenţială, pentru că aduce o schimbare în direcţia adresării şi în atitudinea faţă de ascultători, o nouă tonalitate ce derivă din solemnitatea afectivă şi din înfiorarea gingaşă a rostirii. (…) În predicile ţinute în ziua de Sfântă Marie, rugăciunea finală completează, în termeni tradiţionali, dar cu un neasemuit freamăt omenesc în fiecare vorbă, portretul suav al Mamei lui Iisus”[2].
Fără a compune imne, Antim Ivireanul avea în urma sa o extraordinar de bogată tradiţie bizantină şi slavă a imnografiei, „această lirică religioasă fastuoasă (care) a circulat intens la noi în cuprinsul sbornicelor slavone (dar şi în codice greceşti), apărând în contexte variate, destule dintre ele nonliturgice (…) obişnuindu-i pe cititori cu acest tip de discurs literar”[3].
În mod sigur, ierarhul nostru era foarte familiar cu imnul şi cu poezia religioasă, probând putinţa transpunerii substanţei poetice în proză, în omilii.
Frecvenţa imnologiei în literatura ortodoxă este considerabilă, având în vedere şi vechimea ei istorică, întrucât imnul s-a constituit ca specie în secolul al IV-lea, când „au scris astfel de texte Ioan Chrisostomul, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Vasile cel Mare. Începând cu veacul al V-lea până în cel de-al IX-lea, imnografia bizantină a avut câţiva reprezentanţi de marcă, precum Roman Melodul (maestrul troparului), Andrei Criteanul, Theodor şi Roman, cei doi fraţi călugăriţi la Mănăstirea Studion din Constantinopol, Cassia, faimoasă călugăriţă poetesă”[4].
Nu e imposibil, în aceste condiţii, ca firea poetică a lui Antim să fi impropriat valenţele lirice atât de emoţionante ale acestui gen, adaptându-le discursului său. Astfel, „în spiritul imnurilor liturgice, Antim Ivireanul, creează un excelent imn dedicat Fecioarei Maria în Cazania la Adormirea Maicii Domnului. (…) Este un portret encomiastic, având toate elementele imnice: retorica, frazarea, periodicitatea, formule de tip anaforic („Aleasă…”, „Aceasta…”, „Pre aceasta au văzut-o…”)”[5].
Ajungând în acest punct, am dori să reliefăm câteva concluzii parţiale ale investigaţiei noastre în zona iconografic-portretistică a operei lui Antim, considerând că acesta este – în virtutea a ceea ce am analizat până acum – magistral în realizarea unor imagini şi portrete alegorice.
În opera sa omiletică, am putea spune (privind strict din perspectivă literară) că ce nu e portret, e tablou şi invers, întrucât incursiunile teologice exclusiv teoretice, precum şi fragmentele pur narative sunt relativ restrânse ca întindere.
Desigur, ar trebui să luăm în calcul şi spaţiul acordat soluţiilor hermeneutice, în unele din alocuţiunile sale omiletice, precum şi reversul moral al discursului teologic, versiune care nu de puţine ori ne oferă surpriza unor fresce, care ar putea fi considerate ca reprezentând un portret colectiv, al societăţii româneşti de la începutul secolului al XVIII-lea. Dar despre aceasta, într-un alt capitol.
Revenind însă la portretul alegoric, demersul nostru are în vedere şi finalitatea acestui capitol, scopul său fiind acela de a revela dimensiunea ontologic-iconografică şi personalistă a universului, după cum reiese din Didahii.
Ceea ce se observă cu claritate cercetând aceste portrete, care aparţin unor persoane excepţionale, unor Sfinţi – având conştiinţa permanentă că Sfântul iese de sub incidenţa portretului (ca posibilitatea de reprezentare pur umană, limitată[6]) şi a modului uman de „dimensionare” a unei personalităţi, şi că numai în virtutea unui pogorământ putem distinge anumite trăsături, privite „sub specie aeternitatis” – este faptul că aceştia reconstituie universul, creaţia în întregime, la un nivel superior, spiritual, concluzia – şi obiectivul predicii – fiind de a înţelege că omul a fost destinat de Dumnezeu să-şi asume întreaga frumuseţe a lumii, a zidirii materiale şi spirituale, astfel încât el să devină o oglindă a splendorii universale.
În sens eshatologic, virtuţile, frumuseţea spiritual-morală a oamenilor, care în această viaţă nu este sesizabilă în modul cel mai evident cu putinţă – aşa cum este sesizabilă şi vizibilă frumuseţea materială, exterioară, care cade sub simţuri –‚ vor deveni adevărata estetică a lumii viitoare, adevărata strălucire şi frumuseţe, care are numai o analogie simbolică în acest univers perisabil.
Antim Ivireanul îşi scrie predicile pornind de la o concepţie ierarhizantă şi armonică a lumii – atât a celei spirituale, cât şi a celei materiale, atât în spaţiu, cât şi în timp –‚ extraordinar de bine pusă la punct, şi sunt sigură că Sfântul Dionisie Areopagitul a făcut parte din lecturile sale, întrucât l-a citat în Didahii.
Pornind de la aceste considerente, vom analiza mai departe acest subiect al iconografiei lumii, cu convingerea că „frumuseţea exterioară”, estetica operei sale, va ieşi la lumină şi mai mult, sub presiunea reflecţiei care vizează adâncimile şi subtilităţile cugetării autorului nostru, ale spiritualităţii sale, care şi-a ţesut un veşmânt literar neîntrecut.
[1] Opere, p. 21.
[2] Poezia medievală…, op. cit., p. 95-96.
[3] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 11.
[4] Ibidem.
[5] Valeriu Marinescu, Vocaţia magnificării în literatura română veche, Ed. Ars Docendi, 2003, p. 73-74.
[6] Sensul termenului „portret” este oarecum opus celui al „icoanei”, întrucât portretul, care „triumfă” în Occidentul medieval începând cu secolele XII-XIII, „nu mai este imaginea abstractă a unui personaj reprezentat prin simboluri, semne ce materializează locul şi rangul hărăzite de Dumnezeu, ci redarea individului surprins în timp, în concretul spaţial şi temporal, nu în esenţa lui eternă, ci ca fiinţă efemeră…”, cf. Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu, vol. I, studiu introductiv, note şi traducere de Maria Carpov, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 103. Însă am explicat anterior că folosim acest termen cu amendamente la conceptul său modern.
