Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 20 octombrie, 2016

Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

25. Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]?

Laptele, după cum spunea Dumnezeiescul Pavlos, este hrana pruncilor în Hristos, este hrana celor trupești la minte [I Cor. 3, 1-2]. De aceea, și aici, Dumnezeu ne vorbește despre ce trebuie să facă pruncii în Hristos, adică cei care sunt la începutul viețuirii creștine. Și ei trebuie să învețe continuu teologia Bisericii și să își însușească modul de viețuire ortodoxă.

Căci ei trebuie să mulgă sau să sugă sânii mamei, adică sânii plini de teologie și de experiență dumnezeiască ai Bisericii, pentru ca să aibă unt în ei. Și ca să ajungi să ai unt în tine, trebuie să agiți laptele[1] învățăturii sfinte pe care o primești și o înțelegi. Căci învățătura dumnezeiască este cea care aprinde dorul sufletului nostru spre nevoință și ne face cu totul râvnitori ai vieții celei sfinte. Și pentru ca laptele să ajungă unsoare în noi, înseamnă ca multele adevăruri învățate de noi din viața și Tradiția Bisericii să se unifice în noi și să devină una cu viața noastră.

Iar viața sfântă devine o ungere interioară, un unt duhovnicesc pentru noi, numai când noi înțelegem, prin luminarea lui Dumnezeu, că trebuie să ne supunem lui Dumnezeu întru toate și să ne umplem de slava Lui. Însă nu putem să ajungem la untul interior, până nu ne nevoim să citim tot ceea ce putem și înțelegem din Tradiția Bisericii și până nu ne curățim de patimi pe puterea noastră. Căci trebuie să bem mult lapte, pentru ca să ajungem să se unifice laptele în noi și să devină unt, care să ne ungă și pe noi interior și pe alții. Pentru că untul de care ne vorbește aici Dumnezeu este experiența duhovnicească.


[1] Căci „untul este un produs lactat făcut prin agitarea smântânei [smântânii] sau [a] laptelui proaspăt sau fermentat”, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Unt.

Parimiele lui Salomon, cap. 30, cf. LXX

1. De cuvintele mele, fiule, teme-te și primindu-le pe ele, pocăiește-te! [Căci] acestea zice omul celor care cred lui Dumnezeu și [pe mine] mă liniștesc:

2. „Căci cel mai nebun sunt [dintre] toți oamenii și înțelegerea oamenilor nu este în mine.

3. Dumnezeu m-a învățat înțelepciunea și cunoașterea celor Sfinți am cunoscut-o.

4. Cine s-a suit întru cer și s-a coborât [de acolo]? Cine a adunat vânturile în sânul [lui]? Cine a adunat apa în haină? Cine a pus stăpânire [peste] toate marginile pământului? Care [este] numele lui? Sau care [este] numele fiilor lui? Ca să cunoști

5. [că] toate cuvintele lui Dumnezeu [sunt] lămurite [πεπυρωμένοι], iar El îi apără pe cei care sunt evlavioși [față] de El [ὑπερασπίζει δὲ αὐτὸς τῶν εὐλαβουμένων Αὐτόν].

6. Să nu adaugi cuvintelor Lui, ca să nu te osândească și mincinos să fii.

7. Două [lucruri] am cerut de la Tine: să nu îmi iei harul înainte [ca] eu să mor [μὴ ἀφέλῃς μου χάριν πρὸ τοῦ ἀποθανεῖν με]

8. [și] cuvântul deșert și mincinos departe de mine îl fă! Iar bogăție și sărăcie să nu-mi dai, ci rânduiește-mi cele care îmi trebuie și cele de ajuns!

9. Ca nu [cumva], săturându-mă, să mă fac mincinos și [atunci] am să zic: «Cine mă vede?». Sau, sărăcind, voi fura și mă voi jura în numele lui Dumnezeu [că n-am furat].

10. Să nu dai pe slujitor întru mâinile stăpânului [său], ca nu cumva să te blesteme și [astfel] să te prăpădești.

11. Nepotul cel rău îl blestemă pe tatăl [său], iar pe mama [sa] nu o binecuvintează.

12. Nepotul cel rău se judecă pe sine [ca om] „drept”, dar ieșirea lui nu a spălat-o [τὴν δὲ ἔξοδον αὐτοῦ οὐκ ἀπένιψεν].

13. Nepotul cel rău are ochi înalți și [cu] pleoapele lui se înalță.

14. Nepotul cel rău are dinți de săbii [μαχαίρας τοὺς ὀδόντας] și măsele de cuțite [τὰς μύλας τομίδας], astfel încât mistuie și mănâncă în întregime pe cei smeriți de pe pământ și pe cei săraci ai lor dintre oameni.

15. Trei fiice, iubindu-le, îi erau [cu] iubire lipitoarei și acestea trei nu o săturau pe ea și a patra nu a fost de ajuns [ca] să-i zică: «Destul».

16. Iadul [ᾅδης] și iubirea femeii [ἔρως γυναικὸς] și tartarul [τάρταρος] și pământul neumplut de apă și focul nu au să zică: «Este destul».

17. Ochiul râzând de tatăl și necinstind bătrânețea maicii, să-l taie pe el corbii din văi și să-l mănânce pe el puii vulturilor.

18. Și trei îmi sunt [cu] neputință să le înțeleg și pe a 4-a nu o cunosc:

19. urmele vulturului zburând și căile șarpelui pe stâncă și cărările corabiei trecând marea și căile omului în tinerețea [lui].

20. Asemenea [este și] calea femeii adultere/ preacurvare [ὁδὸς γυναικὸς μοιχαλίδος]: care, când are să facă[1], spălându-se, zice să [nu] fi făcut nimic nelalocul lui.

21. Prin 3 lucruri se clatină pământul, iar al 4-lea nu poate a-l purta:

22. dacă slujitorul are să împărățească și cel nebun are să se umple de mâncăruri,

23. și dacă slujitoarea are să scoată afară pe doamna ei și femeia urâtă[2] dacă are să capete bărbat bun [καὶ μισητὴ γυνὴ ἐὰν τύχῃ ἀνδρὸς ἀγαθοῦ].

24. Iar 4 sunt cele mai mici pe pământ și acestea sunt mai înțelepte [decât] cele înțelepte:

25. furnicile: [la] care nu este tărie, dar își pregătesc vara mâncare,

26. și iepurii [οἱ χοιρογρύλλιοι]: [care] nu [sunt] neam tare, [dar] care [și-]au făcut în stânci casele lor,

27. [și] lăcusta: neîmpărățită este, dar începe lupta, [ca] dintr-o poruncă, în bună rânduială,

28. și șopârla pestriță [καλαβώτης]: [cu] mâinile lipindu-se și fiind ușor de prins, [ea] locuiește în fortărețele împăratului.

29. Iar 3 sunt care cu ușurință merg și [este și o] a 4-a care bine trece [mai departe]:

30. puiul de leu [este] mai tare [decât] dobitoacele, care nu se întoarce și nici [nu] tremură [în fața unui] dobitoc,

31. și cocoșul umblând [între] găini cu curaj și țapul povățuindu-și turma și împăratul cuvântând [în]tru neam[ul său][3].

32. Dacă ai să te dai pe tine întru veselie și dacă ai să întinzi mâna ta cu [gând] de ceartă, vei fi necinstit[4].

33. Mulge lapte și va fi unt! Și dacă ai să îți storci nările, va ieși sânge. Iar dacă ai să-ți tragi departe cuvintele, vor ieși judecăți și certuri”.


[1] Păcatul de a-și înșela soțul.

[2] Urâtă nu la față, ci la suflet. Pentru că adjectivul μισητὴ înseamnă odioasă, urâtă, detestabilă, execrabilă.

[3] Vorbind în public, vorbind poporului său.

[4] De către oameni.

Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

24. Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17?

În LXX versetul arată astfel: Ochiul râzând de tatăl și necinstind bătrânețea maicii [ὀφθαλμὸν καταγελῶντα πατρὸς καὶ ἀτιμάζοντα γῆρας μητρός], să-l taie pe el corbii din văi și să-l mănânce pe el puii vulturilor [ἐκκόψαισαν αὐτὸν κόρακες ἐκ τῶν φαράγγων καὶ καταφάγοισαν αὐτὸν νεοσσοὶ ἀετῶν].

Cine este ochiul care râde și necinstește? Sufletul omului păcătos. Și sufletul păcătosului râde de Tatăl său, de Dumnezeu, dar el necinstește și bătrânețea Maicii lui, adică a Bisericii. Căci Biserica e bătrână după anii ei, tot la fel de bătrână ca și Dumnezeu, ca Cel care e capul ei. Și cel care râde de Dumnezeu și necinstește Biserica, adică pe Mama care l-a născut și l-a crescut, acela e dat spre mâncare corbilor din văi și puilor de vulturi, adică demonilor. Căci mâncarea păsărilor e chinul Iadului.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [68]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a.

***

Finalul acestei predici este – ca în multe alte didahii ale sale – o rugăciune, care a atras atenţia mai multor exegeţi prin tonalitatea poetică şi ritmul interior al frazei:

Stăpână de Dumnezeu Născătoare, Împărăteasa ceriului şi a pământului, cinstea şi slava creştinilor, ceia ce eşti mai naltă decât ceriurile şi mai curată decât soarele, Fecioară prealăudată, nădejdia celor păcătoşi şi liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor, caută asupra norodului tău, vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pre noi, păcătoşii, ci ne păziaşte şi ne mântuiaşte de vicleşugurile diavolului, că ne-au împresurat scârbele, nevoile, răotăţile şi necazurile. Dă-ne mână de ajutoriu, Fecioară, că perim…[1].

Antim coboară de la înălţimile rarefiate ale teologiei către un spaţiu terestru mult mai puţin subtil şi neocolit de primejdii, în care implicarea Maicii Domnului este întotdeauna salvatoare, această rugăciune având – pe lângă calitatea de a reîntoarce asistenţa la atmosfera iniţială, în punctul din care s-a plecat, pentru ca finalitatea să arate că predica şi-a urmat până la capăt scopul propus – darul completitudinii, deoarece întregeşte portretul anterior, cu ipostaza „pogorâtoare” a Maicii lui Dumnezeu, prin intervenţia sa în lume cu rol soteriologic, acolo unde este chemată.

Eugen Negrici a sesizat valenţele poetice şi oratorice ale acestui text – pe care l-a şi aşezat în versuri, urmărind, ca şi noi, pauzele şi cezurile sugerate de autorul însuşi –‚ dar şi nuanţa lui complementară portretistică, afirmând, printre altele, că:

Rugăciunea … răspunde vocaţiei lirice şi ilustrează, în parte, modelul imnologic, în parte alte modele. (…) Rugăciunea, în omiletică, desăvârşeşte ultimul act al alocuţiunii. Dintre toate mutaţiile stilistice evidente în didahii, cea înfăptuită de rugăciune e esenţială, pentru că aduce o schimbare în direcţia adresării şi în atitudinea faţă de ascultători, o nouă tonalitate ce derivă din solemnitatea afectivă şi din înfiorarea gingaşă a rostirii. (…) În predicile ţinute în ziua de Sfântă Marie, rugăciunea finală completează, în termeni tradiţionali, dar cu un neasemuit freamăt omenesc în fiecare vorbă, portretul suav al Mamei lui Iisus”[2].

Fără a compune imne, Antim Ivireanul avea în urma sa o extraordinar de bogată tradiţie bizantină şi slavă a imnografiei, „această lirică religioasă fastuoasă (care) a circulat intens la noi în cuprinsul sbornicelor slavone (dar şi în codice greceşti), apărând în contexte variate, destule dintre ele nonliturgice (…) obişnuindu-i pe cititori cu acest tip de discurs literar”[3].

În mod sigur, ierarhul nostru era foarte familiar cu imnul şi cu poezia religioasă, probând putinţa transpunerii substanţei poetice în proză, în omilii.

Frecvenţa imnologiei în literatura ortodoxă este considerabilă, având în vedere şi vechimea ei istorică, întrucât imnul s-a constituit ca specie în secolul al IV-lea, când „au scris astfel de texte Ioan Chrisostomul, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Vasile cel Mare. Începând cu veacul al V-lea până în cel de-al IX-lea, imnografia bizantină a avut câţiva reprezentanţi de marcă, precum Roman Melodul (maestrul troparului), Andrei Criteanul, Theodor şi Roman, cei doi fraţi călugăriţi la Mănăstirea Studion din Constantinopol, Cassia, faimoasă călugăriţă poetesă”[4].

Nu e imposibil, în aceste condiţii, ca firea poetică a lui Antim să fi impropriat valenţele lirice atât de emoţionante ale acestui gen, adaptându-le discursului său. Astfel, „în spiritul imnurilor liturgice, Antim Ivireanul, creează un excelent imn dedicat Fecioarei Maria în Cazania la Adormirea Maicii Domnului. (…) Este un portret encomiastic, având toate elementele imnice: retorica, frazarea, periodicitatea, formule de tip anaforic („Aleasă…”, „Aceasta…”, „Pre aceasta au văzut-o…”)”[5].

Ajungând în acest punct, am dori să reliefăm câteva concluzii parţiale ale investigaţiei noastre în zona iconografic-portretistică a operei lui Antim, considerând că acesta este – în virtutea a ceea ce am analizat până acum – magistral în realizarea unor imagini şi portrete alegorice.

În opera sa omiletică, am putea spune (privind strict din perspectivă literară) că ce nu e portret, e tablou şi invers, întrucât incursiunile teologice exclusiv teoretice, precum şi fragmentele pur narative sunt relativ restrânse ca întindere.

Desigur, ar trebui să luăm în calcul şi spaţiul acordat soluţiilor hermeneutice, în unele din alocuţiunile sale omiletice, precum şi reversul moral al discursului teologic, versiune care nu de puţine ori ne oferă surpriza unor fresce, care ar putea fi considerate ca reprezentând un portret colectiv, al societăţii româneşti de la începutul secolului al XVIII-lea. Dar despre aceasta, într-un alt capitol.

Revenind însă la portretul alegoric, demersul nostru are în vedere şi finalitatea acestui capitol, scopul său fiind acela de a revela dimensiunea ontologic-iconografică şi personalistă a universului, după cum reiese din Didahii.

Ceea ce se observă cu claritate cercetând aceste portrete, care aparţin unor persoane excepţionale, unor Sfinţi – având conştiinţa permanentă că Sfântul iese de sub incidenţa portretului (ca posibilitatea de reprezentare pur umană, limitată[6]) şi a modului uman de „dimensionare” a unei personalităţi, şi că numai în virtutea unui pogorământ putem distinge anumite trăsături, privite „sub specie aeternitatis” – este faptul că aceştia reconstituie universul, creaţia în întregime, la un nivel superior, spiritual, concluzia – şi obiectivul predicii – fiind de a înţelege că omul a fost destinat de Dumnezeu să-şi asume întreaga frumuseţe a lumii, a zidirii materiale şi spirituale, astfel încât el să devină o oglindă a splendorii universale.

În sens eshatologic, virtuţile, frumuseţea spiritual-morală a oamenilor, care în această viaţă nu este sesizabilă în modul cel mai evident cu putinţă – aşa cum este sesizabilă şi vizibilă frumuseţea materială, exterioară, care cade sub simţuri –‚ vor deveni adevărata estetică a lumii viitoare, adevărata strălucire şi frumuseţe, care are numai o analogie simbolică în acest univers perisabil.

Antim Ivireanul îşi scrie predicile pornind de la o concepţie ierarhizantă şi armonică a lumii – atât a celei spirituale, cât şi a celei materiale, atât în spaţiu, cât şi în timp –‚ extraordinar de bine pusă la punct, şi sunt sigură că Sfântul Dionisie Areopagitul a făcut parte din lecturile sale, întrucât l-a citat în Didahii.

Pornind de la aceste considerente, vom analiza mai departe acest subiect al iconografiei lumii, cu convingerea că „frumuseţea exterioară”, estetica operei sale, va ieşi la lumină şi mai mult, sub presiunea reflecţiei care vizează adâncimile şi subtilităţile cugetării autorului nostru, ale spiritualităţii sale, care şi-a ţesut un veşmânt literar neîntrecut.


[1] Opere, p. 21.

[2] Poezia medievală…, op. cit., p. 95-96.

[3] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 11.

[4] Ibidem.

[5] Valeriu Marinescu, Vocaţia magnificării în literatura română veche, Ed. Ars Docendi, 2003, p. 73-74.

[6] Sensul termenului „portret” este oarecum opus celui al „icoanei”, întrucât portretul, care „triumfă” în Occidentul medieval începând cu secolele XII-XIII, „nu mai este imaginea abstractă a unui personaj reprezentat prin simboluri, semne ce materializează locul şi rangul hărăzite de Dumnezeu, ci redarea individului surprins în timp, în concretul spaţial şi temporal, nu în esenţa lui eternă, ci ca fiinţă efemeră…”, cf. Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu, vol. I, studiu introductiv, note şi traducere de Maria Carpov, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 103. Însă am explicat anterior că folosim acest termen cu amendamente la conceptul său modern.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén