Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 23-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

Evanghelia de azi [Lc. 8, 26-39] este un curs concentrat de demonologie în cadrul marii lecții de soteriologie, care este viața și lucrarea Domnului. Și cursul de demonologie ne este oferit de Sfântul Evanghelist Lucas, care ne spune detalii despre demonizatul din ținutul Gadarinos [Γαδαρηνός] [Lc. 8. 26]. Detalii pe care le voi discuta după calupul al 6-lea catehetic, pe care l-am pregătit pentru predica de azi. Căci am răspuns și de această dată la 10 întrebări catehetice.

Prima întrebare: Cum citim calendarul Bisericii?

Mai întâi de toate trebuie să știm faptul că calendarul Bisericii este o mărturie teologică despre cultul Bisericii și despre viața ei liturgică. E un instrument teologic complex, pe care îl utilizează atât ierarhia Bisericii, cât și credincioșii, lucru pe care am să vi-l demonstrez în cele ce urmează.

Am în față calendarul mic pe 2016, de buzunar, editat de Arhiepiscopia Bucureștilor, și pe el îl voi discuta acum.

Calendarul începe cu luna ianuarie și se termină cu luna decembrie, și, la fiecare lună, se indică și denumirea populară a lunii. Astfel, pe lângă ianuarie avem și gerar, pe lângă februarie avem și denumirea de făurar, pe lângă martie și denumirea de mărțișor și tot așa la fiecare lună.

Iar când a început luna ianuarie, s-a precizat faptul că luna e de 31 de zile, că ziua are 10 ore și noaptea 14 ore, adică e o lună de iarnă, cu zile scurte și nopți lungi.

De dată mai recentă în calendar e indicarea felului în care vedem luna de pe cer. Și, dacă privim calendarul, vedem că pe 10 ianuarie 2016 a fost lună plină.

Detaliile de până acum au ținut de lingvistică și de astronomie. De aici încolo, pe fiecare zi, avem detaliile teologice ale calendarului. Adică numele Sfinților pomeniți pe fiecare zi, numele praznicelor de peste an, numele duminicilor de peste an. Și pe fiecare zi avem pomeniți Sfinți în calendar, dar Sfinții pomeniți acolo nu sunt toți Sfinții pe care Biserica îi pomenește în acea zi. Sunt numai câțiva dintre ei.

Când e zi de praznic, ca, spre exemplu, Botezul Domnului, Buna vestire, Înălțarea Domnului etc., ni se indică în calendar numai praznicul, fără să mai fie numit vreun Sfânt pomenit în acea zi. Dar noi trebuie să știm că în fiecare zi sunt pomeniți Sfinți ai lui Dumnezeu, chiar dacă în calendar se indică praznicul și nu se mai indică și Sfinții acelei zile. Și ca să știm ce Sfinți se pomenesc pe fiecare zi trebuie să mergem și să consultăm Sinaxarele Bisericii și Viețile Sfinților.

Însă, în fiecare zi, noi prăznuim ceva anume. Și la Mănăstire, în afară de zilele aliturgice, se săvârșește pe fiecare zi Dumnezeiasca Liturghie. Ce sunt zilele aliturgice? Zilele în care nu se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie. Și cea mai cunoscută zi aliturgică este Vinerea Mare, vinerea în care a fost răstignit Domnul pe Cruce.

În Bisericile de mir, zilele în care se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie sunt zilele scrise cu roșu în calendar. Așadar, când vedem roșu în calendar, atunci e sărbătoare pentru noi, zi de mers la Biserică. Și zilele cu roșu sunt duminicile, marile praznice, zilele de pomenire ale unor Sfinți.

De ceva vreme, Sfinții români sau cu Sfinte Moaște în România și canonizați de către Biserica noastră au fost trecuți în calendarul ortodox cu litere albastre. Albastru închis. Și dacă privim ediția pe 2016 a calendarului, pe fiecare lună sunt pomeniți Sfinți români sau canonizați de către Biserica noastră. Iar acolo unde se găsesc Sfintele Moaște ale Sfinților români se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie în ziua pomenirii lor. Sau unde Ierarhul sau Preotul dorește să săvârșească în zilele cu albastru Dumnezeiasca Liturghie, poate să o facă, dimpreună cu comunitatea lui.

Când în calendar, miercurea sau vinerea, apare că e zi de harți, în acele zile nu se postește, ci se mănâncă de dulce. Însă, când apare indicația, într-o zi de post, că e dezlegare la pește, asta înseamnă că putem mânca pește sau fructe de mare, ca un pogorământ pentru cei mai slabi trupește. Dar dacă nu vrem să mâncăm pește sau nu avem bani sau de unde să cumpărăm pește, deși e dezlegare la pește, nu e niciun păcat dacă nu mâncăm pește, pentru că pogorământul e pentru cei cu sănătatea firavă sau slăbiți trupește, extenuați și nu e o poruncă.

După Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, când lăsăm sec la carne (adică nu mai mâncăm carne până în ziua de Paști), în zilele de miercuri și vineri, în calendar, ni se spune: zi aliturgică (adică fără Liturghie) și dezlegare la brânză, lapte, ouă și pește. Adică în miercurea și vinerea după lăsatul sec de carne putem să mâncăm brânză, lapte, ouă și pește, dar nu și carne.

Pe 9 februarie 2016 a fost Odovania praznicului Întâmpinării Domnului. Ce înseamnă odovania? Înseamnă sfârșitul praznicului Întâmpinării Domnului, care a început pe 2 februarie 2016. Iar dacă ne întreabă cineva cât ține un praznic, trebuie să calculăm zilele dintre ziua praznicului și ziua odovaniei/ sfârșitului praznicului. Iar în cazul praznicului Întâmpinării Domnului, praznicul durează 8 zile: între 2 și 9 februarie.

Însă praznicul Învierii Domnului, în anul 2016, a început în ziua de 1 mai și s-a sfârșit în ziua de 8 iunie. În total: 39 de zile de prăznuire pascală. Pentru că Înălțarea Domnului e la 40 de zile de după Înviere, iar Cincizecimea e la 50 de zile după Înviere, după ziua de Paști.

Dacă suntem atenți la calendarul Bisericii aflăm și când începe o perioadă importantă a anului liturgic: Triodul. Triodul, în 2016, a început pe 21 februarie, în Duminica a 33-a după Rusalii sau a Vameșului și a Fariseului. Nu ni se spune când s-a terminat, însă perioada Triodului se termină odată cu Sâmbăta Mare. Pentru că, din ziua de Paști, Biserica schimbă cartea liturgică de la strană, și în loc de Triod, avem Penticostarul. Și se va cânta din Penticostar, la strană, până în Duminica tuturor Sfinților inclusiv. După care începe perioada Octoihului, Octoihul fiind cartea de slujbă în care sunt cele 8 glasuri ale Bisericii. Pentru că muzica bisericească are 8 modalități de a cânta liturgic la strană.

Ce ne mai spune calendarul Bisericii? Când sunt înainte-prăznuiri ale praznicelor. Spre exemplu, pe 13 septembrie 2016, am avut Înainte-prăzuirea Înălțării Sfintei Cruci. Pentru că praznicul e a doua zi, pe 14. Dar ne mai spune și când se fac parastase de obște sau pomenirile pentru cei adormiți: când în calendar apare prescripția pomenirea morților. Și, în 2016, s-au făcut parastase de obște pe 19 martie, pe 26 martie, pe 2 aprilie, pe 9 aprilie, pe 16 aprilie, pe 23 aprilie, toate în Postul Mare și toate aceste zile pe care le-am amintit sunt zile de sâmbătă. Pentru să sâmbăta, în mod tradițional, e ziua pentru parastase, adică pentru pomenirea cu colivă a celor adormiți.

Calendarul pe 2016 ne-a precizat și când sunt deniile Postului Mare, adică Utreniile speciale, slujite seara (25-28 aprilie), și când Denia a conținut Canonul cel mare al Sfântului Andreas Criteanul (13 aprilie) și când Denia a fost unită cu Acatistul Bunei vestiri (15 aprilie).

Însă importanța capitală a calendarului pentru ierarhia Bisericii, din punct de vedere liturgic, constă în precizările din duminici. Duminica, însemnată cu roșu în calendar, are cea mai lungă detaliere din calendar.

Și iau, spre exemplu, o zi din viitor, ziua de 6 noiembrie 2016, o zi de duminică, ca să citim prescripțiile liturgice ale acestei duminici din calendar. Și ce ne spune calendarul? După ce ne prezintă doi dintre Sfinții pomeniți în acea zi de noiembrie, ne spune că aceasta este Duminica a 24-a după Rusalii sau după Cincizecime. După care ne spune Apostolul zilei: Efes. 2, 14-22, după care Evanghelia zilei: Lc. 8, 41-56 (Învierea fiicei lui Iair), după care apar două mențiuni pe care mulți nu le înțeleg. Și e normal să nu le înțeleagă, dacă nu au studii teologice. Care sunt acele două mențiuni de la urmă, din această duminică? Sunt glas 3 și voscr. 9.

Voscr. e prescurtarea de la voscreasnă. E un cuvânt slavon și indică cântarea liturgică, cântată la strană, care rezumă Evanghelia care a fost citită la Utrenie. Care vorbește pe scurt despre conținutul Evangheliei citite la Utrenie. Și această prescripție: voscr. 9 e foarte importantă pentru Ierarhul sau Preotul care slujește Utrenia, pentru că astfel el află că trebuie să citească Evanghelia a 9-a a Învierii.

De unde o citește pe a 9-a Evanghelie a Învierii? Din Evangheliar. Adică din Evanghelia ferecată, din care citește la slujbă și pe care o aduce în centrul Bisericii, ca să fie sărutată și care reprezintă pe Domnul Însuși.

În Evangheliarul Bisericii, ed. BOR 1983, Cele 11 Evanghelii ale Învierii sunt la jumătatea cărții, între p. 278-284 și sunt următoarele: I. Mt. 28, 16-20; II. Mc. 16, 1-8; III. Mc. 16, 9-20; IV. Lc. 24, 1-12; V. Lc. 24, 12-35; VI. Lc. 24, 36-53; VII. In. 20, 1-10; VIII. 20, 11-18; IX. In. 20, 19-31; X. 21, 1-14; XI. 21, 15-25.

Iar dacă o găsim pe a 9-a Evanghelie a Învierii și ne punem un semn acolo, ca să știm de unde citim, citim In. 20, 19-31.

Iar faptul de a ști că e glas 3 în această duminică e o prescripție importantă pentru cei care cântă la strană. Pentru că vor deschide Octoihul, la glasul al 3-lea al Învierii, și vor cânta slujba pe glasul al 3-lea, adică într-o gamă melodică specială.

Și toate aceste lucruri le aflăm din calendarul Bisericii, dacă îl citim cu ochi teologici.

A 2-a întrebare: La Spovedanie ni se iartă numai păcatele sau și patimile pe care le avem?

Toată Slujba Mărturisirii sau a Spovedaniei vorbește despre păcatele pe care le-am făcut, de care ne-am pocăit și ne pocăim și pe care venim să le spovedim. Iar în apolisul iertării, rostit cu mâna pe capul celui care s-a spovedit, Duhovnicul vorbește despre iertarea și dezlegarea de toate păcatele[2], se înțelege, spovedite atunci, la acea Slujbă.

Dar nu ne vorbește despre iertarea patimilor noastre. De ce nu ne vorbește? Pentru că patima este consecința păcătuirii multiple, boala noastră cronicizată.

Suferim, spre exemplu, de patima desfrânării, dacă ne aprindem imediat de poftă sexuală când vedem trupuri semigoale sau goale, când e vorba de sex, de plăcere, de libertinaj.  Și suferim de patima invidiei, când nu suportăm binele și curăția și sfințenia altora, și le dorim și noi, dar fără asceză, fără transpirație, fără dragoste.

Toate patimile sunt consecințele reale și ontologice ale căderii repetate într-un păcat anume și, de multe ori, ale rămânerii în acel păcat pentru mult timp. Iar noi spovedim păcatele, adică pe cele care ne aduc boala patimilor în noi, și, primind harul iertării lui Dumnezeu, prin iertarea Duhovnicului, ne luptăm cu patimile din noi, adică cu consecințele rele ale păcatelor noastre. Căci lupta cu patimile este lupta curățirii noastre de patimi. Și viața duhovnicească e formată din lupta cu patimile și din lucrarea de virtuți dumnezeiești și din creșterea în sfințenie.

Dacă la Spovedanie ne-ar fi fost iertate și patimile, nu numai păcatele, ar fi trebuit să nu le mai simțim în noi deloc, după ce ne spovedim. Dar noi simțim patimile ca fiind în noi și după spovedire, și după spovediri de-o viață, pentru că rănile păcatului sunt adânci, sunt în adâncul sufletului și al trupului nostru, și trebuie ani întregi sau chiar toată viață ca să te lupți cu patimile, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca să te vindeci de ele întrucâtva. Dar vindecarea desăvârșită de patimi ne-o dă Dumnezeu în mod extatic, în timpul vieții noastre de acum, sau, mai ales, după moarte, întru Împărăția Lui.

A 3-a întrebare: Ce înseamnă cădire și vohod?

Cădirea este tămâierea pe care Preotul, Diaconul și Episcopul o fac în Biserică într-un fel anume și care este stabilită tipiconal. Adică la un anumit moment liturgic și după o anume rânduială, ambele fiind stabilite de către tipicul/ obiceiul liturgic al Bisericii. Și cădirea se face cu cădelnița – românizarea cuvântului slavonesc кадилница [cadilnița][3] – care e vasul de tămâiere al clerului bisericesc și numai în cadrul Slujbelor Bisericii.

Și există o cădire mare, când se tămâiază întreaga Biserică, și o cădire mică, când se tămâiază doar în altar și în naos sau doar în naos.

Iar a cădi vine de la slavonescul кадити [caditi], care înseamnă a cădelnița, a tămâia[4].

Vohod e o altă românizare a unui cuvânt slavon, păstrat în limba rusă sub forma вход [vhod], și înseamnă intrare. Intrarea Domnului în lume. Și, la fel, avem vohod mic și mare.

Iar vohodul mic, de la Dumnezeiasca Liturghie, e cel în care Evanghelia e prima și Slujitorii o urmează, și este o retrăire a intrării Domnului în lume și a propovăduirii Sale pentru mântuirea lumii, pe când vohodul mare, tot de la Dumnezeiasca Liturghie, când Slujitorii Liturghiei merg după Cinstitele Daruri, e o retrăire a intrării Ucenicilor în Mormântul Domnului, ca să Îi îngroape preasfântul Său trup. Căci Sfânta Masă, când se aduc Cinstitele Daruri în altar, e atunci Sfântul Mormânt al Domnului de la Ierusalim.

A 4-a întrebare:  Ce înseamnă epitrahil?

Este românizarea unui substantiv compus din limba greacă, și anume a lui επιτραχήλιο [epitrahilio], și înseamnă pe gât[5]. Pentru că acest veșmânt preoțesc și arhieresc e purtat pe sau de gât, și e lung până la pământ. Așa arată un epitrahil[6].

Fiind cel pe care eu îl port acum la gât și care, în popor, se numește patrafir. Iar el semnifică jugul cel bun al lui Hristos, adică slujirea aproapelui nostru pe drumul mântuirii. Pentru că Preotul se îngrijește pentru turma sa cea cuvântătoare, pentru care a primit har de la Dumnezeu ca să o slujească și să o învețe și să o conducă spre Împărăția lui Dumnezeu.

A 5-a întrebare: Ce înseamnă solee și strană?

Solea este partea puțin ridicată din fața altarului, aceasta pe care stau eu acum, unde sunt împărtășiți credincioșii și de unde Diaconul, Preotul sau Episcopul predică poporului din Biserică, pe când strana este locul cântărețului și al corului, de aici, din sânul drept al Bisericii.

Solea este românizarea lui σολέας [soleas] din limba greacă și desemna în vechime porțiunea dintre iconostas și amvon, care era separată printr-o balustradă[7], pe când cuvântul strană vine de la cuvântul slavon страна [strana] și înseamnă margine[8]. Pentru că întotdeauna strana e pe marginea Bisericii, lângă geam, și cei de la strană răspund la rugăciunile ierarhiei bisericești.

A 6-a întrebare: Ce presupune o prietenie ortodoxă? Dar prietenia cu neortodocșii?

O prietenie ortodoxă este relația binecuvântată de respect, de încredere și de iubire frățească între două persoane, fie de același sex, fie de sex opus, care are drept fundament credința în Dumnezeu și preocupări teologice și culturale comune. Așadar ea presupune ca cei doi să se respecte reciproc, să se ajute reciproc, să se încurajeze și să se sprijine unul pe altul atât în viața de credință, cât și în cariera profesională și în viață.

Iar în relația de prietenie ortodoxă trebuie să primeze adevărul și corectitudinea, confidențialitatea și entuziasmul real pentru viața ortodoxă, împărtășirea reală a acelorași crezuri și trăirea în același ritm de viață a celor doi.

Când cei doi prieteni sunt de sex opus, prietenia ortodoxă poate fi pasul cel mai sigur către căsătorie. Pentru că ei se cunosc ca prieteni și ca oameni cu aceleași scopuri teologice și culturale, mai înainte de a avea o relația de dragoste și de a se pregăti pentru căsătorie. Iar când cei doi prieteni sunt de același sex, prietenia ortodoxă e un stâlp puternic pentru întreaga viață. Pentru că întotdeauna te poți baza pe prietenul loial și statornic.

Dar și dacă cei doi prieteni, de sex opus, nu se căsătoresc unul cu altul, ci se căsătoresc cu alte persoane, ei se pot ajuta tot la fel de profund în viață, după cum o fac și cei de același sex. Asta, bineînțeles, dacă prietenia lor a izvorât din aceeași credință ortodoxă și din viața evlavioasă și din frecventarea aceleiași Biserici.

Prietenia cu neortodocșii, adică cu eretici și cu păgâni, este, de asemenea, una principială. Pentru că ne raportăm la ei ca oameni ai Bisericii. Și, în această relație de prietenie, fără ostentație și fără dorința expresă de a-i converti la credința Bisericii, trebuie să ne prezentăm crezurile și viața în măsura în care ni se răspunde, în mod deschis, cu aceeași sinceritate. Pentru că prietenia cu aceștia nu poate fi una deplină și nici totală, pentru că nu avem aceeași credință și aceeași așteptare și aceeași Biserică. Dar în măsura în care cei de altă credință discută cu noi, ni se confesează, ne ajută în viață, ne cer sfaturi și lămuriri, tot pe atât trebuie să ne deschidem și noi în relația de prietenie cu ei, arătându-le întotdeauna faptul că avem crezuri reale și o viață creștină angajată și că nu suntem ortodocși de fațadă.

A 7-a întrebare: De la ce vârstă se pot căsători creștinii ortodocși?

Potrivit Codului civil, articolul 272, alineat 1, „căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani”[9]. Alineatul următor însă precizează: „pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul”[10].

Așadar, căsătoria civilă de la primărie se face dacă viitorii soți sunt majori. Dacă au împlinit vârsta de 18 ani. Dar, în anumite împrejurări, și un minor de 16 ani se poate căsători.

Iar cum căsătoria civilă trebuie să se facă înaintea căsătoriei religioase, răspunsul e acesta: creștinii ortodocși din România se pot căsători religios după ce împlinesc vârsta de 18 ani și după ce se căsătoresc civil la primărie.

A 8-a întrebare: La ce vârstă pot fi primit la Mănăstire?

Potrivit Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, articolul 78, alineat 2, „vârsta minimă pentru primirea în Mănăstire, ca novice, este de 18 ani. Sub această vârstă, dar nu mai puțin de 16 ani, este necesar acordul scris al părinților sau tutorilor legali”[11]. Așadar, avem aceeași vârstă ca și la căsătoria civilă și religioasă: după împlinirea vârstei de 18 ani, când tânărul devine major. Iar de la 16 ani: numai cu acordul părinților sau al tutorilor legali.

A 9-a întrebare: Pot să-mi bat copiii când greșesc?

Potrivit Codului civil, art. 508, alineat 1: „instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului”[12].

Iar Scriptura spune: „Să nu te abții a pedepsi pruncul [μὴ ἀπόσχῃ νήπιον παιδεύειν], că dacă ai să-l lovești pe el [cu] toiagul, nu are să moară [ὅτι ἐὰν πατάξῃς αὐτὸν ῥάβδῳ οὐ μὴ ἀποθάνῃ]” [Par. lui Sal. 23, 14]. Și vârsta prunciei sau a copilăriei e de la naștere și până la adolescență[13]. Și de aceea Sfântul Salomon vorbește despre lovirea cu toiagul a pruncului sau a copilului. Sau: „fiul certat, înțelept va fi [υἱὸς πεπαιδευμένος σοφὸς ἔσται]” [Par. lui Sal. 10, 4]. Pentru că a învățat ce e bine și ce e rău din copilărie.

Însă a certa, a pedepsi și a lovi pedagogic un copil, atunci când el greșește, pentru ca nu cumva să o ia pe căi greșite în viață, e una, – și părinții responsabili știu cum să fie pedagogici: cu iubire și cu grijă față de viitorul copilului lor –, iar a pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea lui e altceva. Pentru că legea nu pune în discuție relația reală dintre părinți și copii, care include și coerciția copilului pentru a face ce e bine, pentru a merge la școală, pentru a ști cum să se comporte în societate, ci relația nesănătoasă, abuzivă, atinsă de vicii, dintre părinți și copii.

Mai pe scurt, punerea constantă a copiilor să învețe, certarea lor când greșesc grav sau oprirea accesului lor la bani, la televizor, la telefon sau în online sau urecherea lor sau o palmă la fund sau o nuia peste palmă când sunt neascultători și obraznici, după cum spune Scriptura, nu omoară pe nimeni. Pentru că copilul trebuie să își învețe statutul de copil în relație cu părinții lui, dar și cu cei mai în vârstă decât el. Copilul trebuie să fie învățat locul și rostul lui în familie și în societate.

Însă de aici și până la bătaia cu parul a copiilor, până la ținerea lor în condiții inumane, până la exploatarea lor e cale lungă. Pentru că aici e vorba despre o relație viciată a părinților cu copiii lor, una denaturată.

Și ca să răspund direct la întrebare, răspunsul e acesta: potrivit Dumnezeieștii Scripturi, putem să ne certăm și să ne lovim cu înțelepciune și responsabilitate copiii, atunci când ei greșesc și au nevoie să învețe cât de rău e păcatul, dar nu să-i batem. Pentru că bătaia arată cruzime oarbă față de copii și nu măsură pedagogică de îndreptare a lor.

Însă când părinții își ceartă copiii și îi pedepsesc cumva, ei ceartă și pedepsesc cu inima îndurerată, nu de bucurie, pentru că durerea pe care le-o produc acelora și-o produc mai întâi lor. Pentru că doar ei știu cum i-au crescut, cum s-au chinuit cu ei, cât de fragilă e sănătatea copiilor și cât de ușor poate muri un copil, dacă nu e învățat că e un lucru rău a se juca cu curentul sau cu focul sau cu cine știe ce lucru care te poate răni.

Dar dacă copilul e înțelegător și nu are nevoie să îl atingi cu palma, pentru că el se rușinează și se teme de certarea ta, atunci nu e nevoie de bătaie, ci e nevoie de exemplul personal al părinților, prin care ei se impun în fața lui. Și dacă părinții ar fi exemple vii pentru copiii lor, nu ar fi nevoie niciodată de palmă sau nuia, pentru că exemplul bun îi convinge pe copii spre tot lucrul bun.

A 10-a întrebare: Despre ce pot vorbi cu copiii mei în cadrul educației creștine?

Despre orice lucru care îi interesează și despre orice lucru de care tu, ca părinte, știi că el are nevoie să-l știe. Pentru că copiii au nevoie de adevăr, au nevoie de o experiență reală, au nevoie de repere în viața lor. Și părinții au datoria să fie reperele lor de cunoaștere și de experiență și de iubire și de sinceritate.

Pentru că copiii se raportează la părinții lor ca la niște oameni cu experiență, care știu lucrurile…și de aceea îi întreabă tot felul de lucruri. Căci ei nu își pun problema că părinții sau bunicii lor, cei care îi cresc, nu știu acele lucruri. Și de aceea îi întreabă, la nesfârșit, tot felul de lucruri. Iar părinții și bunicii trebuie să fie onești cu ei și să le spună ceea ce știu, iar ceea ce nu știu să le spună că nu știu și să nu fantazeze pe seama lor. Pentru că astfel copilul înțelege că unele lucruri sunt cunoscute de părinții și bunicii lui, pe când altele nu. Că unele sunt ușor de înțeles, dar că altele nu. Și prin asta e pregătit pentru cunoașterea lui Dumnezeu, care înseamnă o cunoaștere pe cât a dorit El să ne spună și pe cât ne dăruie, fiecăruia dintre noi, să o trăim, în relație cu El. O cunoaștere a Lui și a lumii Lui, a întregii creații a Sa. Pentru că învață de mic că există și lucruri neștiute, dar care se pot învăța, dar și altele cu totul neștiute, pentru că țin numai de Dumnezeu.

Și astfel, când îl educăm ortodox pe copil, trebuie să îl învățăm dogmele și învățăturile Bisericii, slujbele și rugăciunile și cântările Bisericii, cum trăiesc ortodocșii, cum postesc, ce e aceea virtute, ce e păcatul, de ce nu facem una și nu facem alta, de ce ne îmbrăcăm în acest fel, de ce mergem la Biserică, faptul că întreaga lume e condusă de Dumnezeu, pentru că El e Făcătorul nostru.

Adică copilul ortodox trebuie învățat Scriptura, cărțile de cult, adevărul lui Dumnezeu, despre marii oameni ai lumii, despre Sfinți, genii, eroi, mari nevoitori ortodocși, despre mari păcătoși, despre realitatea lumii în care trăim și nu basme, nu minciuni, nu fantezii. Căci el e avid de adevăr, de experiență și nu de minciună. Și după ce se întărește în adevăr și cunoaște cine sunt cei din Icoane, cum se scrie, cum se citește, cum se cântă în Biserică, îl putem învăța și marea poezie și literatură a lumii, marile opere de teatru ale umanității, stiluri de muzică și de pictură, stiluri arhitecturale, îl putem duce la bibliotecă, îl putem lăsa să coboare în ceea ce citește de unul singur.

Însă fundamentul vieții unui om e teologia. Și despre viața și teologia Bisericii copilul trebuie să învețe din primul an de viață. Adică atunci când e dus la Biserică la Slujbe și când e împărtășit, când ascultă cultul Bisericii, când vede Icoanele cele Sfinte ale Bisericii, când mănâncă și trăiește în ritmul ascetic al familiei sale. Primii 5-6 ani, de până la școală, sunt anii în care trebuie să îl întărim în viața ortodoxă, pentru ca, odată cu școala, să îl facem să se deschidă în mod enciclopedic spre cunoaștere. Căci, de fapt, tocmai acest lucru face și școala: îl învață pe copil, pas cu pas, diverse științe, diverse moduri de a vedea și cunoaște lumea, iar părinții trebuie să aibă o bibliotecă bogată și să o îmbogățească continuu și să îi deschidă copilului accesul la diverse biblioteci ale lumii, pentru ca să sporească tot mai mult spațiile de cunoaștere pe care i le deschide școala în sufletul său. Fiindcă la școală, el, copilul, învață într-o zi despre o poezie a unui autor sau despre o nuvelă. Dar dacă acasă, părinții, îi spun că acel autor are multe scrieri și nu numai o poezie sau o nuvelă, și îi mai arată și cărțile acelui autor, atunci mintea lui înțelege că i s-a dat puțin…dintr-un lucru mult mai mare.

Mai pe scurt: copilul înțelege din pântecele mamei sale dacă îl dorim sau nu, dacă îl așteptăm, dacă îi spunem adevărul, dacă îl ocrotim, dacă îi dorim binele. Copilul e apt și avid de cunoaștere și el va înțelege explicațiile noastre pe măsura lui. De aceea e nevoie să îi spunem de fiecare dată adevărul despre lucruri, oameni și lume, pentru ca el să crească în adevăr și nu în minciună și în mințire de sine. Nu trebuie să îl facem pe copil să se creadă mai mult decât e sau mai mult decât poate. Nu trebuie să îl mințim că e performant, dacă nu e, nu trebuie să îl mințim că e frumos, dacă nu e, nu trebuie să îl mințim că e genial, dacă nu e. Ci să îi spunem precis, punctual, ce face bine și ce nu, pentru ca să înceapă să aibă râvna de a cunoaște și de a dovedi că poate să facă un lucru sau altul.

Un copil care nu are curajul să se înțeleagă pe sine și lumea din jurul lui, un copil care nu e curios să cunoască, un copil care nu dorește să fie din ce în ce mai independent, din ce în ce mai mult pe picioarele lui, are o problemă sau mai multe. Tocmai de aceea, față de copii, părinții trebuie să fie parteneri de viață și de cunoaștere, parteneri de explorare, susținători reali și constanți ai lor, singurii oameni pe care ei se pot baza oricând, dar de care nu trebuie să profite, pe care nu trebuie să îi umilească public sau să îi distrugă fizic, moral și financiar.

Căci copiii trebuie să învețe să fie responsabili față de părinții, frații și casa lor, după cum sunt și părinții lor față de ei. Copiii trebuie să învețe să se îmbrace, să se comporte, să vorbească frumos, să aibă milă față de animale și față de vegetație și să le protejeze, să aibă recunoștință față de cei care îi ajută și au creat lucruri pentru ei, să respecte și să iubească oamenii, să dorească binele tuturor.

Însă niciun copil nu seamănă cu altul, fiecare e unic, și relația cu el e la fel de unică. Dar toți copiii au nevoie de Dumnezeu și de relația cu El, cum au nevoie de relația cu noi și cu cei din jurul lor. Și dacă îi învățăm să se comporte normal, decent, iubitor, îi învățăm să fie oamenii zilei de mâine.

Și cu asta am ajuns la cursul de demonologie pe care ni-l oferă Evangheliei de azi. Și haideți să vedem ce ne spune Sfântul Lucas despre demoni!

Mai întâi de toate el ne spune că demonii există. Că ei sunt reali. Căci bărbatul „avea demoni de multe vremuri [εἶχεν δαιμόνια ἐκ χρόνων ἱκανῶν]” [Lc. 8, 27, BYZ]. Unde îi avea? În el însuși, în ființa lui, ca pe niște ființe parazitare. Pentru că ni se spune: „căci [Domnul] poruncea duhului celui necurat să iasă din om [παρήγγειλεν γὰρ τῷ πνεύματι τῷ ἀκαθάρτῳ ἐξελθεῖν ἀπὸ τοῦ ἀνθρώπου]” [Lc. 8, 29]. Și dacă poți să îi scoți din om și demonii ies din om înseamnă că ei au putut să intre în om.

Așadar, primele două idei fundamentale ale cursului de demonologie pe care ni l-a oferit Sfântul Lucas sunt acestea: 1. demonii există și 2. ei pot intra și ieși din om.

A 3-a idee demonologică care rezultă din Evanghelia de azi e aceasta: demonii, când intră în noi, ne fac asociali și cu manifestări părut patologice, dar care, în fapt, sunt manifestări ale demonizării. Pentru că cel demonizat „haină nu îmbrăca, și în casă nu rămânea, ci în morminte [ἱμάτιον οὐκ ἐνεδιδύσκετο, καὶ ἐν οἰκίᾳ οὐκ ἔμενεν, ἀλλ᾽ ἐν τοῖς μνήμασιν]” [Lc. 8, 27] și „se lega [de către oameni cu] lanțuri și [cu] cătușe, păzindu-se, și rupând legăturile se ducea [era dus] de către demoni întru pustiuri [ἐδεσμεῖτο ἁλύσεσιν καὶ πέδαις φυλασσόμενος, καὶ διαρρήσσων τὰ δεσμὰ ἠλαύνετο ὑπὸ τοῦ δαίμονος εἰς τὰς ἐρήμους]” [Lc. 8, 29].

A 4-a idee demonologică: demonii erau cei care îi dădeau puterea să rupă lanțurile și cătușele. Iar a 5-a idee demonologică: demonii L-au recunoscut pe Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu și nu cel demonizat. Pentru că demonii I-au spus Domnului: „Ce [este] mie și Ție, Iisuse, Fiule al Dumnezeului Celui Preaînalt? Rogu-te, să nu mă chinuiești [Τί ἐμοὶ καὶ Σοί, Ἰησοῦ, Υἱὲ τοῦ Θεοῦ τοῦ  Ὑψίστου; Δέομαί Σου, μή με βασανίσῃς]” [Lc. 8, 28].

A 6-a idee demonologică e aceasta: într-un om pot locui mai mulți demoni. Pentru că la întrebarea Domnului: „Care îți este numele [Τί σοι ἐστὶν ὄνομα]?, demonii i-au răspuns: „Legiune [Λεγεών]” [Lc. 8, 30]. La care Sfântul Lucas adaugă: „că demoni mulți a[u] intrat întru el [ὅτι δαιμόνια πολλὰ εἰσῆλθεν εἰς αὐτόν]” [Lc. 8, 30].

A 7-a idee demonologică: demonii pot vorbi din oameni, dacă îi întreabă o persoană duhovnicească, un Sfânt. Căci aici, după cum vedem, ei au vorbit cu Domnul din persoana celui demonizat.

A 8-a idee demonologică: demonii au nume, după cum și Îngerii lui Dumnezeu au nume. Iar când demonii au spus legiune, ei s-au referit la legiunea romană, care era compusă din circa 6.000 de soldați[14]. Pentru că atâți demoni îl posedau pe sărmanul om.

A 9-a idee demonologică: posedarea poate să fie de lungă durată. „Căci de mulți ani l-a[u] stăpânit pe el [πολλοῖς γὰρ χρόνοις συνηρπάκει αὐτόν]” [Lc. 8, 29].

A 10-a idee demonologică: numai cu putere de la Dumnezeu se pot scoate demonii din oameni. Pentru că Domnul i-a scos pe demoni din oameni și le-a îngăduit să intre în turma de porci [Lc. 8, 32-33]. Și numai Slujitorii Bisericii și Sfinții ei îi pot scoate pe demoni din oameni.

A 11-a idee demonologică: demonii intră și ies din oameni numai cu îngăduința lui Dumnezeu.

A 12-a idee demonologică: demonii vor răul oamenilor și al întregii făpturi. Căci atunci când au intrat în porci, demonii au aruncat turma în lac și au omorât-o [Lc. 9, 33].

Și de aceea am spus că e un curs concentrat de demonologie, pentru că aici, la Sfântul Lucas, găsim principalele lucruri pe care le cunoaștem despre demoni și despre acțiunea lor nefastă vizavi de om. Căci ei sunt ființe spirituale reale și rele, răzbunătoare, care îl influențează și îl posedă pe om spre a-i face rău și nu intenționează să facă niciun bine omului și întregii creații.

Iar dacă știm aceste lucruri, atunci ele trebuie să ne facă să nu mai drăcuim. Pentru că a drăcui înseamnă a-i chema pe demoni în viața ta sau a-i trimite la cei pe care îi drăcui. Drăcuitura e o înlocuire a binecuvântării. Pentru că noi trebuie să îi binecuvântăm pe oameni, să le dorim tot binele, să le dorim să se mântuiască și nu să locuiască cu demonii, acum și în Iad. Iar prin drăcuitură asta le dorim oamenilor: să fie în Iad, cu demonii, pentru toată veșnicia.

Și mulți dintre cei care fac păcatul imens de a-i drăcui pe oameni nu cred că conștientizează prea bine ceea ce fac. Și nici atunci când se blestemă și se jură și își doresc moartea lor și a familiei lor. Pentru că ei cred că sunt simple vorbe, că drăcuitura e un fel de „bună ziua”…Însă nu stau așa lucrurile! Cei care îi drăcuie pe alții, îi cheamă pe demoni în viața lor și a acelora. Cei care se blestemă se dau demonilor. Cei care se jură prin aceea că își doresc moartea lor sau a altora asta fac: se dau demonilor. Pentru că numai demonii doresc ca oamenii să moară înainte de vreme, să moară păcătoși, să moară nespovediți și neîmpărtășiți, neîmpăcați cu Dumnezeu și cu oamenii.

Căci demonii sunt reali, Iadul e real, Judecata lui Dumnezeu e reală și pedeapsa Iadului e veșnică. După cum și noi vom fi veșnici. Pentru că toți vom fi înviați de Domnul la învierea cea de obște/ universală și toți vom fi judecați de către El și pentru fiecare va fi o veșnicie. O veșnicie în Iad sau în Rai, după faptele fiecăruia.

Și ceea ce trăim noi, acum, e definitoriu pentru veșnicia noastră. Pentru că noi avem o singură viață pământească: pe cea de acum.

Însă Evanghelia de azi, dintr-o relatare istorică, poate deveni o vorbire despre noi, despre interiorul nostru. Căci, așa cum v-am arătat în ultimele predici, Scriptura nu se citește numai literal, ci și duhovnicește. Iar la citirea duhovnicească a Scripturii se ajunge printr-o continuă curățire de patimi în Biserica lui Dumnezeu și printr-o continuă cunoaștere teologică și duhovnicească a vieții și a Tradiției Bisericii.

Cu ce au ajuns în ținutul Gadarinilor [τὴν χώραν τῶν Γαδαρηνῶν], Domnul și Apostolii Lui, și cu ce au plecat de acolo? Cu corabia [Lc. 8. 37]. Plutind întru corabia Bisericii. Căci cine plutește cu Biserica, plutește împreună cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui.

Iar în Lc. 8, 26, cf. BYZ, ni se spune că „au plutit în jos [κατέπλευσαν], întru ținutul Gadarinilor”. Căci Biserica coboară cu milostivire în Gadarinos. Și Gadarinos vine de la ebraicul gader [גדר], care înseamnă bastion, graniță sau barieră[15]. Adică Biserica mereu coboară, cu milostivire, în mijlocul celor care sunt departe de ea, până la marginile lumii. Însă, după ce a fost vindecat demonizatul și Domnul le-a făcut pagubă gadarinilor, pentru că a îngăduit demonilor să intre în porci, „L-au rugat pe El toată mulțimea vecină Gadarinilor [ca El] să plece de la ei [ἠρώτησαν Αὐτὸν ἅπαν τὸ πλῆθος τῆς περιχώρου τῶν Γαδαρηνῶν ἀπελθεῖν ἀπ᾽ αὐτῶν]” [Lc. 8, 37, BYZ]. Pentru că Biserica acționează cât e lăsată să acționeze.

Căci Dumnezeu lucrează în om pe măsura voinței omului. El nu îl obligă pe om ca să fie credincios, dar nici nu îl face Sfânt cu forța, dacă el e păgân cu viața. Ci sfințenia e o continuă renunțare la păcat pentru o continuă umplere de slava lui Dumnezeu, căruia omul I se supune din iubire și din prea mare bucurie.

Iar societatea care Îl invită pe Domnul să plece de la ea este o societate atee, care luptă împotriva lui Dumnezeu, pe când El o ține în viață. Care luptă împotriva Lui pe măsură ce El îi susține existența.

Căci oamenii obraznici, Care îl blasfemiază pe Dumnezeu, cer de la El un semn…al existenței Lui. Dar cel mai mare semn al existenței lui Dumnezeu și al bunătății Sale părintești este acela că ne-a dat viață și că ne ține în viață în ciuda multelor păcate pe care le facem. Că ne-a dat viață…știind mai dinainte cât de răi și de păcătoși vom fi. Și, cu toate că suntem păcătoși și disprețuitori ai Lui, El ne ține în viață acum, dar și veșnic, fiind de acord cu ceea ce și noi am fost de acord. Adică fiind de acord cu alegerea noastră. Căci noi Îl putem alege pe El, dar putem să alegem și viața cu demonii, în Iad.

Iar Dumnezeu este extrem de serios cu creația Sa și cu viața noastră și ne lasă să ne alegem viitorul și veșnicia, chiar dacă nu noi ne-am ales începutul existenței, ci El împreună cu părinții noștri.

De aceea, vă întreb și mă întreb. Credeți că dacă părinții noștri ar fi știut…ce vom face noi în viață, ne-ar mai fi născut sau ne-ar fi avortat pe capete pe mulți dintre noi? Dacă ar fi putut să vadă viața noastră așa după cum o vede Dumnezeu, nu credeți că am fi fost și mai puțini pe fața pământului? Cu siguranță!

Însă Dumnezeu nu limitează venirea noastră în lume, chiar dacă El știe că unul va fi dictator, altul curvar, altul eretic sau altul Sfânt. El ne dă tuturor același drept la viață și posibilitatea să alegem ceea ce ne dorim. Pentru că, oricând, noi putem să părăsim răul și să alegem binele. Și pentru că există în viața noastră această posibilitate imensă, adică schimbarea vieții noastre, prin pocăință și îndreptarea vieții noastre, tocmai de aceea o viață începută prost…se poate încheia bine.

Iar Dumnezeu coboară mereu la omul aflat în păcat, la omul din Gadarinos, la omul care paște porcii patimilor, cât și la cel în care locuiesc mii de demoni. Pentru că turma de porci mari [ἀγέλη χοίρων ἱκανῶν] [Lc. 8, 32] era ilegală, se creștea în indiferență față de porunca legii, care interzicea să se mănânce carne de porc în Israil [Deut. 14, 8, LXX].

După cum ilegale/ în afara poruncii lui Dumnezeu sunt toate păcatele și afacerile păcătoase, implicit și câștigurile în urma afacerilor păcătoase.

Și în trecut, cât și azi, cei care se prostituează și fac bani din sex fac un lucru interzis de Dumnezeu. Cei care se îmbată și se droghează fac un lucru pe care nu îl dorește Dumnezeu. Vrăjitoria, ghicitul, ereziile, minciunile, relațiile sexuale extramaritale, perversiunile sexuale de tot felul, cămătăria, panicarea oamenilor cu scop rău, amenințarea, vătămarea și uciderea, acțiunile de trădare și de vindere a țării tale, provocarea de revolte și de războaie, atentarea la liniștea și la învățătura Bisericii sunt păcate imense, sunt lucruri ilegale în fața lui Dumnezeu. Pentru că nu sunt după legea Lui, după voia Lui cu noi.

Și după cum porcii s-au aruncat în lacul Galileii și noi putem să ne aruncăm în lacul Bisericii, adică în iertarea lui Dumnezeu. Căci Taina Spovedaniei e lacul Galileii pentru fiecare dintre noi, adică al iertării lui Dumnezeu. Iar dacă Galilea înseamnă cerc sau circuit[16], atunci spovedirea păcatelor e ritmul continuu al vieții noastre, pentru ca să putem să ieșim din cercul îngust al păcatelor de tot felul.

Căci păcatul nu ne dăruie libertate, ci ne îngrădește tot mai mult libertatea. El ne înrobește și nu ne eliberează! De aceea, ca să ieșim din cercul păcătuirii trebuie să ne aruncăm în apa Bisericii, în iertarea ei, adică să venim cu toată încrederea și să ne spovedim păcatele noastre, pentru ca să primim iertarea lui Dumnezeu.

Însă, când păcătuim și nu vrem să ascultăm de porunca lui Dumnezeu, nu suntem noi aidoma demonizatului de azi, care nu mai vrem să punem haina cuviinței pe noi? Căci el, din cauza demonizării, mergea gol. Nu-și mai punea haine pe el. I se părea că „a merge gol” pe stradă e ceva „normal”.

Însă și nouă ni se pare că a merge „mai mult goi pe stradă decât îmbrăcați” e un lucru „normal”. Însă e un lucru anormal! Pentru că arătăm că nu mai avem rușine de oameni și nici frică de Dumnezeu, pentru că ne place desfrânarea, curvia, indolența. Și când suntem robii desfătării trupești, adică atunci când „trăim pentru a ne excita și pentru a ne simți bine”, atunci vrem să vedem desfrânarea pe oriunde: pe stradă, la mare, la televizor, online, în capul nostru…

Însă dacă preferăm goliciunea trupului e semn că suntem goi sufletește. Pentru că dezbrăcarea ca mod de viață nu începe prin aruncarea chilotului sau a sutienului, ci prin dezbrăcarea de evlavie, prin indiferența față de voia lui Dumnezeu, prin neîngrijirea față de mântuirea sufletului tău. Pentru că dezbrăcarea începe în suflet și goliciunea cea mai mare e împătimirea și demonizarea noastră.

Dacă suntem robi ai patimilor suntem pe calea demonizării. Căci noi facem casă cu demonii și nu cu Dumnezeu.

Însă ce mai făcea demonizatul? Nu dorea să rămână în casă, pentru ca să locuiască în casă, în casa lui, alături de familia lui. Pentru că și noi, când nu vedem folosul stării în casă, suntem mai tot timpul pe afară. Dar ce înseamnă a sta în casă, din perspectiva lui Dumnezeu? A folosi timpul cât suntem în casă, acasă, ca pe un timp al rugăciunii, al aprofundării teologice, al creșterii în sfințenie. Iar cine nu prețuiește casa și nu o vede ca pe un mijloc de creștere în sfințenie, o vede ca pe o închisoare și nu mai știe cum să fugă de acasă și se distreze. Dar adevărata distracție/ bucurie interioară începe aici, acasă, când ne rugăm și El ne umple cu slava Lui, care e adevărata bucurie a omului. Și de aceea, pentru creștinii ortodocși, casa e liniștirea lor, e chilia lor, e refugiul lor, e locul binecuvântat de Dumnezeu în care se produce creșterea lor în înțelepciune și curăție și nu…o închisoare.

Iar dacă preferăm mormintele în locul casei noastre, adică locurile în care noi murim sufletește, alegem moartea în locul vieții. Căci în club, la bar, la bordel, la jocurile de noroc se moare sufletește, dar la Biserică, la școală, la bibliotecă oamenii renasc. Și dacă alegem locurile renașterii, atunci alegem viața. Dar dacă alegem moartea…și noi locuim mai mult în morminte decât printre oameni.

Da, demonii sunt mulți și ne atacă în multe feluri! Și tot multe sunt și păcatele și patimile de care noi suferim. Și numai Dumnezeu ne poate ajuta ca să ne curățim de patimi și să ne spovedim păcatele cu pocăință și să începem o viață de sfințenie. Numai El ne poate scoate din lanțurile patimilor și din cătușele păcatelor. Numai El ne aduce din pustiurile demonilor acasă, în Biserica Lui.

Căci oamenii sunt eclesiali și sociali. Dar demonii îi fac să dorească pustiurile și mormintele, adică locuri improprii vieții oamenilor.

Da, la morminte trebuie să mergem ca să cugetăm la moarte. La morminte trebuie să mergem pentru ca să ne pomenim familia și rudele. La morminte trebuie să mergem pentru ca să le îngrijim, ca semn de respect și de evlavie pentru cei adormiți. Dar nu trebuie să ne facem morminte vii, de acum, prin patimile de tot felul.

De ce demonii Îi cereau Domnului să nu le poruncească să meargă întru abis [εἰς τὴν ἄβυσσον] [Lc. 8, 31]? Pentru că abisul la care ei se refereau era…Iadul. Și ei nu cereau ca să nu meargă în Iad…ci ca să nu fie pedepsiți în Iad. Pentru că ei vor fi pedepsiți veșnic în Iad, dimpreună cu cei păcătoși, care nu s-au pocăit înainte de moarte.

Iar nouă, când ne plac lucrurile părut „profunde”, când ne place să fim „la modă”, când ne place să trăim „ca lumea”, când ne place păcatul „ca mod de viață”…ne place adâncul fără fund al Iadului. Ne place abisul de care se tem și demonii, pentru că acolo se trăiește chin veșnic.

Însă de ce porcii pășteau în munte [βοσκομένων ἐν τὄρει] [Lc. 8, 32]? Pentru că patimile îi dau omului, la început, impresia că e „cineva”, că face „lucruri mari” atunci când păcătuiește. Adică, cel care fură, vede că începe să aibă bani, pentru asta fură și mai mult, fură și iar fură…și devine deodată „cineva” în societate. Și mintea lui e pe munte, paște pe munte, pentru că are o mare părere de sine. Pentru că se crede „realizat”.

Dar el nu e realizat, ci un hoț!

Realizat e omul care a muncit, a fost plătit pentru munca lui, a ajuns să aibă o anumită avere și e împlinit cu ce a făcut. Dar cine crede că o poate lua și „pe scurtătură” ca să ajungă „onorabil” se înșală. Pentru că onorabilitatea reală e consecința unei munci și a unei valori reale și nu a unui întreg șir de escrocherii.

Dar patima…mai apoi, nu mai e „înaltă”, ci te face să te dezguști față de cine ești și ce ai făcut în viață. Dacă toată viața ai curvit pentru ca să promovezi, dacă ai furat, dacă ai mințit cu nerușinare, dacă ai plagiat ca să primești un post, dacă ai cumpărat examenele ca să promovezi și impostura ta a fost ca păduchele în fruntea instituției…vine clipa în care îți va fi rușine cu tine, cu viața ta, cu falsa ta „carieră”, cu falsa ta „moștenire”, chiar dacă o recunoști cu jumate de gură. Pentru că „înălțimea” patimii devine Iad.

Domnul îngăduie demonilor să ne facă rău [Lc. 8, 32], când El știe că prin acest rău făcut de demoni, noi ne vom pocăi. Demonizarea, ca și împătimirea care o precede, sunt lecții pedagogice ale lui Dumnezeu în favoarea noastră. Ele ne fac bine, dacă noi ne venim în fire și urâm din toată ființa noastră păcatul. El îngăduie ca demonii să ne facă multe neplăceri și pe ele să le simțim ca pe toiagul lui Dumnezeu pe pielea noastră. Căci dacă mama, care ne-a născut și ne iubește, ne altoiește cu joarda spre folosul nostru, cum ar face altfel Dumnezeu, Care ne iubește de veșnicii de ori mai mult decât orice mamă de pe pământ? Căci atunci când El îngăduie răutății demonilor să ne umilească, El nu dorește moartea noastră, ci renașterea noastră. Ridicarea noastră din moarte. Pocăința noastră. Îndreptarea vieții noastre, sfințirea noastră.

Și dacă nimeni nu ne iubește mai mult decât Dumnezeu și, cu toate acestea, El ne ceartă și ne biciuiește [Evr. 12, 6] când greșim, ca pe niște fii iubiți ai Lui, cum putem să spunem că cei care ne iubesc și ne ceartă și ne îndrumă și ne vor binele, ne vor, de fapt, răul? Cine însă îți vrea răul, dacă vrea să te scape de rău?

Căci Biserica, părinții, statul, școala, spitalul, pușcăria…sunt resimțite ca fiind coercitive atunci când ne învață binele în mod tăios, aspru. Dar asta numai pentru nu ne place disciplina, nu ne place seriozitatea, nu ne place firescul, nu ne place normalitatea. Dacă ne-ar plăcea normalitatea, adică aceea de a-i respecta pe toți oamenii și creația din jurul nostru, nu ne-am teme de legi, pentru că nu există vreo lege care să condamne respectul față de om și față de creația lui Dumnezeu. Dar pentru că ne place să călcăm legea, să facem ceea ce ne place în mod păcătos și nu ceea ce ne place cu adevărat, tocmai de aceea legea nu ne e prietenă.

De ce au fugit păzitorii porcilor [Lc. 8, 34]? Pentru că demonii, când sunt izgoniți din oameni, fug spre alte locuri și spre alți oameni păcătoși, ca să locuiască acolo. Păzitorii porcilor, adică ai patimilor, sunt demonii, pentru că ei ni le furnizează. Ei ne învață patimile în somn, în stare de trezie, în orice loc și în orice timp.

Și știu din proprie experiență, că, în vis, din copilărie și adolescență, demonii m-au învățat toate patimile cu lux de amănunte: de la actul sexual la omorârea unui om, de la a minți și până la a fura, de la a fi egoist și până la a fi invidios, de la a huli și până la a nega credința Bisericii. M-au învățat ce să fac…pentru ca să fac.

Însă depinde de noi ceea ce vrem să facem. Căci ei ne învață multe patimi și ne îndeamnă la multe păcate, dar noi suntem cei care alegem. Nu ei aleg, ci noi alegem ceea ce vrem să facem! Așa că nu demonii, care ne-au învățat, sunt de vină că noi am păcătuit, ci noi suntem de vină, pentru că ne-am lăsat înșelați de ei și am crezut că păcatul e „ceva bun”, e „distractiv” și că te face „social”.

Dar păcatul nu te face social, ci asocial. Căci nu te împreunează cu Sfinții, ci cu demonii. Păcatul nu e bun, întrucât consecințele lui sunt moartea și Iadul. Păcatul nu e distractiv, pentru că e amar și chin veșnic.

Și dacă credem că demonii sunt „păzitorii” noștri, ne înșelăm profund. Ei sunt cei care ne duc în chinul lor, în chinul lor veșnic.

Așa că nu putem să ne facem „prieteni” cu dracii, pentru că prietenia cu ei se numește demonizare. Și cine e cu demonii sare în lac și moare.

Însă cum arată fostul demonizat, după ce e vindecat de Domnul? Adică după ce El scoate din om 6.000 de demoni. Ne spune Sfântul Lucas: „îmbrăcat și cu mintea întreagă, [stând] lângă picioarele lui Iisus [ἱματισμένον καὶ σωφρονοῦντα, παρὰ τοὺς πόδας τοῦ Ἰησοῦ]” [Lc. 8, 35]. Pentru că omul evlavios e un om atent la detalii, care se îmbracă cuviincios, dar, mai ales, se îmbracă în slava lui Dumnezeu, în credință și în fapte bune. Și cine e evlavios, acela are mintea întreagă, pentru că gândește teologic. Și cine gândește teologic, se îmbracă teologic, mănâncă teologic, vorbește teologic, are o viață teologică, pentru că e mădular real, duhovnicesc al Bisericii.

Și cine e teologic, acela stă la picioarele lui Iisus, adică ascultând de El întru toate.

Însă cum să stai la picioarele Domnului, dacă tu te crezi „mai presus” de Sinodul Bisericii și dacă îi beștelești pe Ierarhii Bisericii și în culcare și în sculare? Cum să ai evlavie și să stai la picioarele Domnului, dacă pentru tine ierarhia Bisericii e „păcătoasă”, dar tu nu?

Dar dacă ai evlavie, atunci stai cu bucurie la picioarele ierarhiei Bisericii, ca la picioarele Domnului, pentru că ei sunt cei care sunt puși de Domnul ca să te slujească pe tine, credinciosul mirean sau monahul.

Da, știu, ai auzit că și ei sunt „păcătoși”!…

Însă, dacă ai evlavie, atunci lasă-L pe Dumnezeu să stabilească cine e păcătos nepocăit și cine e păcătos care s-a pocăit și s-a îndreptat! Căci dacă Dumnezeu pe toți păcătoșii ne îngăduie, înseamnă că El așteaptă de la toți îndreptarea vieții noastre și nu ca să ardem gazul de pomană. Iar dacă El pedepsește, cu ce suntem noi „mai drepți” decât cel pedepsit, dacă și noi suntem păcătoși?

Căci omul evlavios e omul care se teme de Dumnezeu, care își știe păcatele, care știe cum l-a mustrat Dumnezeu pentru ele, și el se ferește să judece pe aproapele lui, pentru că se știe și se simte păcătos. Iar judecarea altora înseamnă a păcătui, adică a înmulți conștiința păcătoșeniei și a rușinii noastre.

De aceea, a rămâne cu Domnul și a ne ruga pentru tot omul și a-l iubi pe tot omul înseamnă a trăi evlavios, pe când, a-L ruga pe Dumnezeu să plece de la noi înseamnă a cădea din credință.

Ce i-a spus Domnul celui vindecat? I-a spus așa: „Întoarce-te întru casa ta și povestește câte ți-a făcut ție Dumnezeu [Ὑπόστρεφε εἰς τὸν οἶκόν σου, καὶ διηγοῦ ὅσα ἐποίησέν σοι ὁ Θεός]!” [Lc. 8, 39]. Și omul a înțeles porunca Domnului, „propovăduind în toată cetatea câte i-a făcut lui Iisus [καθ᾽ ὅλην τὴν πόλιν κηρύσσων ὅσα ἐποίησεν αὐτῷ ὁ Ἰησοῦς]” [Lc. 8, 39, BYZ]. Căci Domnul, pe cel care odată mergea gol, lipsit de rușine și care dormea în mormintele patimilor, l-a trimis acasă, ca să se bucure de casa lui și să se nevoiască în intimitatea casei sale.

Și El ne spune și nouă același lucru: Stați acasă și rugați-vă, și nu mai pierdeți timpul prin sat și oraș! Citiți acasă! Citiți și învățați cum să trăiți evlavios! Învățați din Scriptură, învățați de la Sfinții lui Dumnezeu, învățați din Slujbele Bisericii cum să trăiți!

Iar după ce vă umpleți de învățătură și de bucurie sfântă, spuneți și altora câte v-a învățat Dumnezeu pe voi!

Căci omul a mers și L-a propovăduit pe Domnul în cetatea lui. Dar noi trebuie să Îl propovăduim pe El în toată lumea. Și cum să Îl propovăduim, dacă nu știm ce a propovăduit El? Cum să fim de folos altora, dacă nouă nu ne-am fost medici cu adevărat?

De aceea, iubiții mei, pentru a spune altora ce să facă, trebuie ca mai întâi să ne fi vindecat noi de boala patimilor sau să fim pe drumul curățirii de patimi! Pentru că altfel îi învățăm pe alții, dar pe noi nu ne învățăm.

Însă Domnul vrea ca noi să fim una cu ceea ce spunem. Și de aceea, mă rog ca toți să fim găsiți lucrători ai poruncilor Lui și nu doar comentatori ai acestora. Amin!


[1] Am început să scriu predica pe 16 octombrie și am terminat-o pe 19 octombrie 2016, zi de miercuri, cu cer înnorat, 11 grade la ora 13. 00.

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 75.

[3] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Cădelniță.

[4] Idem: https://dexonline.ro/definitie/cădire și

https://en.wiktionary.org/wiki/kaditi.

[5] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Επιτραχήλιο.

[6] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Fișier:Epitrachelion.jpg.

[7] Idem: http://greek_greek.enacademic.com/168773/σωλέα.

[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Strană.

[9] Cf. http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-272-varsta-matrimoniala-conditiile-de-fond-pentru-incheierea-casatoriei-incheierea-casatoriei.

[10] Ibidem.

[11] Cf. http://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf, p. 57.

[12] A se vedea: http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-508-conditii-decaderea-din-exercitiul-drepturilor-parintesti.

[13] Cf. https://dexonline.ro/definitie/pruncie.

[14] Cf. Gingrich Greek Lexicon.

[15] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Γάδαρα.

[16] Cf. Fausset’s Bible Dictionary, 1300.01, apud BW 9.

Did you like this? Share it:

Previous

Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]?

Next

Fetița de 4 ani din Rusia care e poliglotă

2 Comments

  1. Anastasia L.

    Sărut mâna, am o nedumerire, Părinte. Eu știu că dracii nu spun niciodată adevărul și că Sfinții Părinți ne învață să nu-i credem niciodată ce spun, pentru că întotdeauna ei amestecă adevărul cu minciuna. Dar am văzut că unii acum stau pe la slujbele de exorcizare ca să asculte ce spun dracii din oameni. În Evanghelia aceasta vedem că Domnul i-a certat pe demoni și le-a poruncit să tacă, deși Îl numeau „Fiul lui Dumnezeu”. Iar Domnul n-a zis: „iată, dracii Mă numesc Fiul lui Dumnezeu, deci credeți în Mine!”. Dimpotrivă. Și nici Sfinții Apostoli sau Sfinții Părinți nu ne-au sfătuit vreodată să credem în ce spun diavolii. Iar Sfântului Siluan un demon care îl ispitea i-a răspuns: „Noi nu spunem niciodată adevărul”. Deci e corect să ascultăm și să credem ce spun demonii când țipă din cei exorcizați? Iertați și binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Anastasia,

      nu e bine să stăm să îi ascultăm și nici să-i credem pe demonii care vorbesc din cei demonizați! Pentru că ei doresc să ne înșele și nu să ne ajute.

      Însă, uneori,când sunt forțați de slava lui Dumnezeu, demonii din cei demonizați spun adevăruri importante. Numai că ceea ce spun demonii din oamenii posedați trebuie analizate de teologi și de oameni duhovnicești și nu primite oricum.

      În general, poziția Bisericii e cea pe care ați exprimat-o dumneavoastră: că nu trebuie să ascutăm ce spun demonii, ci să ascultăm ce spun Sfinții lui Dumnezeu despre demoni.

      Și ceea ce spun Sfinții se poate rezuma astfel: demonii caută în continuu să ne mintă și să ne înșele, și, chiar și când ne-ar spune ceva adevărat, nu ne spun de dragul nostru, ci pentru ca să ne ducă în eroare și să păcătuim.

      Vă mulțumesc pentru comentariu și vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén