Prezumția de nevinovăție și Judecata lui Dumnezeu

A prezuma înseamnă a presupune. Iar prezumția sau presupunerea de nevinovăție înseamnă a socoti pe cineva, înainte de a fi condamnat definitiv și irevocabil, chiar dacă e anchetat și judecat, ca fiind nevinovat. Și aceasta, pentru că instanța de judecată e cea care decide vinovăția sau nevinovăția unui om, iar probele împotriva inculpatului nu vorbesc de la sine, ci doar prin gura judecătorului. Pentru că el dă verdictul final.

Însă, știm cu toții asta, judecătorii sunt și ei oameni și pot greși în deciziile lor. De aceea, judecata umană e relativă, poate fi uneori nedreaptă sau cu totul inacceptabilă, atunci când judecătorul are interese meschine sau dictatoriale.

Dar Judecata de obște a lui Dumnezeu e judecată definitivă, dreaptă și irevocabilă, pentru că nu are niciun viciu de procedură și de cugetare asupra fiecărui caz în parte. Dumnezeu nu are nevoie de martori, nu are nevoie de dosare personale ale fiecăruia în parte, pentru că El ne cunoaște pe fiecare în parte de dinainte de a ne crea pe noi, din veșnicie.

Și, pentru El, oamenii sunt de două feluri: păcătoși care s-au pocăit și păcătoși care nu s-au pocăit.

Tocmai de aceea, la Judecata Lui, păcătoșii pocăiți se numesc Sfinți și binecuvântați [εὐλογημένοι] ai lui Dumnezeu [Mt. 25, 34], pe când păcătoșii nepocăiți sunt niște blestemați [κατηραμένοι] [Mt. 25, 41, BYZ], care vor merge întru focul cel veșnic, alături de demoni [Ibidem].

Așa că, dacă instanța de judecată îl poate găsi pe cineva vinovat de anumite fapte penale, pedepsirea sau nepedepsirea lui e una, pe când pocăința sau nepocăința lui e adevărata problemă a omului. Pentru că mulți își pot ispăși pedeapsa penală și, cu toate acestea, să iasă și mai răi ca înainte de a intra în pușcărie. După cum există și situația ca, în pușcărie, omul să se schimbe, să se pocăiască și să se îndrepte cu adevărat, lucru pe care simpla privare de libertate nu îl poate face.

Pentru că schimbarea reală o face omul în el însuși.

Și Dumnezeu la această schimbare se uită și după ea îl socotește pe un om Drept sau nedrept.

Mai pe scurt: cei certați cu legea, cei care au trecut prin închisoare, nu sunt oameni „pierduți” pentru Dumnezeu, pentru că la Judecata lui Dumnezeu contează cum te-ai schimbat, ce ai ajuns și nu unde ai trăit și ce ai făcut. Dacă viața ta, în cele din urmă și până la sfârșitul ei, a fost o viață în pocăință, Dumnezeu te consideră un om Drept, chiar dacă ai făcut păcate și fapte abominabile mai înainte. Căci Dumnezeu se uită la cine a fost omul în cele din urmă, la pocăința lui finală, la îndreptarea vieții lui.

Tocmai de aceea, moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu sunt păcătoșii care s-au pocăit, sunt oamenii care și-au îndreptat viața.

Parimiele lui Salomon, cap. 31, cf. LXX

1.  Cuvintele mele au fost rostite de Dumnezeu împăratului, [ca] răspuns dumnezeiesc [χρηματισμός] pe care i l-a predat mama lui:

2. „Ce vei păzi, fiule? Ce cuvinte ale lui Dumnezeu? [Căci] întâi-născut ție îți zic, fiule. Ce [este], fiule al pântecelui meu? Ce [este], fiule al rugăciunilor mele?

3. Nu da femeilor bogăția ta și mintea ta și viața [ta] întru mustrare de conștiință!

4. Fă toate cu sfat! Bea vin cu sfat! Stăpânitorii sunt aprigi și [de aceea] vin să nu bea!

5. Ca nu [cumva], bând, să uite înțelepciunea și [astfel] nu au să poată pe cei slabi să-i judece [ca oameni] drepți.

6. Dați [însă] beție celor [care sunt] în mâhniri și vin a bea celor [care sunt] în dureri!

7. Ca să uite sărăcia și încă [și] de osteneli să nu-și mai aducă aminte.

8. Deschide gura ta [cu] cuvântul lui Dumnezeu și judecă toate sănătos!

9. Deschide gura ta și judecă drept și deosebește pe sărac și pe cel slab!

10. Femeie bărbătoasă cine va afla? Iar [dacă o va afla], o astfel de [femeie] este mai scumpă [decât] pietrele cele scumpe.

11. Se încrede în ea inima bărbatului ei. O astfel de [femeie] nu se va lipsi de prăzile cele bune.

12. Căci [ea] lucrează bărbatului [ei] toate cele bune [în] viață.

13. Împletind lână și in, [ea] a făcut [ceva] folositor [cu] mâinile ei.

14. S-a făcut ca o corabie, negustorind [până] departe, și [care] își adună viața ei.

15. Și se ridică din nopți [καὶ ἀνίσταται ἐκ νυκτῶν] și a dat mâncăruri casei [sale] și lucruri [de făcut] slujitoarelor [sale].

16. Văzând ogor, l-a cumpărat și din roadele mâinilor ei a sădit avere [κατεφύτευσεν κτῆμα].

17. Încingând cu tărie mijlocul ei, [ea] și-a întărit brațele ei întru lucru.

18. [Și] a gustat, că este bine a lucra și nu se stinge luminătorul ei toată noaptea.

19. Coatele ei le întinde în[tru] cele de folos și mâinile ei le lipește de fus.

20. Și mâinile ei le-a deschis săracului și rod a întins săracului.

21. Nu se îngrijește de cele [care se petrec] în casa bărbatului ei, când întârzie undeva, căci toți cei de la ea se îmbracă[1].

22. Mantale duble [δισσὰς χλαίνας] a făcut bărbatului ei, [căci] și din vissos [βύσσος]/ vison/ in subțire și [din] porfiră [πορφύρα]/ purpură [sunt] hainele ei[2].

23. Și [l-a făcut pe] bărbatul ei să fie admirat în porți, când are să șadă în sinedrion cu bătrânii locuitori ai pământului.

24. Cearșafuri a făcut și le-a vândut și [a vândut] cingători hananeilor.

25. Gura ei și-a deschis-o cu atenție și legiuit și [cu] rânduială și-a ascuns limba ei.

26. [Cu] tărie și [cu] bună-cuviință s-a îmbrăcat și s-a veselit în zilele cele de apoi.

27. Uscate [sunt] cărările caselor ei și grânele nu le-a mâncat cu cei leneși.

28. Și gura și-o deschide cu înțelepciune și în acord cu legea, iar milostenia ei a ridicat pe fiii ei și i-a îmbogățit și bărbatul ei a lăudat-o pe ea[, zicând:]

29. «Multe fete au dobândit bogăție, multe au făcut pe cele puternice, dat tu ești deasupra [lor] și ai fost mai presus de toate».

30. Plăcerile cele mincinoase și frumusețea cea deșartă a femeii [nu este întru ea], căci femeia cea înțeleaptă se binecuvintează și frica Domnului aceasta să laude!

31. Dați ei din roadele buzelor ei și lăudați-o în porțile bărbatului ei!”.


[1] Și își fac treaba pe care o au și în absența ei.

[2] Hainele pe care ea le-a lucrat pentru soțul ei.