Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 23 octombrie, 2016

Slujba Privegherii [23 octombrie 2016]

În transmisia live a Radio Trinitas. Fila audio este aici. A fost inclusă în arhiva TPA 3. Slujba a fost condusă de PS Ieronim Crețu.

Ecclisiastis, cap. 1, cf. LXX

1. Cuvintele Ecclisiastisului, ale fiului lui David, împăratul lui Israil în Ierusalim.

2. „Deșertăciune a deșertăciunilor [ματαιότης ματαιοτήτων]”, a zis Ecclisiastisul [ὁ Ἐκκλησιαστής]. Deșertăciune a deșertăciunilor, [căci] toate [sunt] deșertăciune.

3. Care [este] prisosirea omului, în toată truda lui [cu] care se trudește sub soare?

4. Un neam moare și un [alt] neam apare, dar pământul a stat întru veac.

5. Și soarele răsare și soarele [iarăși] apune și întru locul lui se trage.

6. Răsărind, el acolo merge, către austru și înconjoară către crivăț. Înconjoară înconjurând: [așa] merge vântul. Și vântul, întru înconjurările lui se întoarce.

7. Toate pâraiele merg întru mare și marea nu va fi umplută, [căci] întru locul [în] care pâraiele merg, acolo ele se întorc să meargă.

8. Toate cuvintele [sunt cu] osteneli [πάντες οἱ λόγοι ἔγκοποι]. [Și] nu va putea omul a vorbi și nu se va umple ochiul a vedea și nu se va umple urechea din auzire.

9. Ce a fost, aceeași va fi și ce s-a făcut, aceeași se va face și nu este [lucru cu] totul nou sub soare [καὶ οὐκ ἔστιν πᾶν πρόσφατον ὑπὸ τὸν ἥλιον].

10. Care va grăi și va spune: „Iată, acesta este [lucru] nou [ἰδὲ τοῦτο καινόν ἐστιν]!”, [trebuie să știe că] deja s-a[u] făcut în veci cele care s-au făcut dinaintea noastră.

11. Nu [mai] este pomenirea celor dintâi [οὐκ ἔστιν μνήμη τοῖς πρώτοις] și întocmai celor de apoi făcându-li-se, nu va fi lor pomenire cu cele care se vor face întru cele de apoi.

12. Eu, Ecclisiastisul, am fost împărat în Israil, în Ierusalim.

13. Și am dat inima mea să caute și să iscodească, în[tru] înțelepciune, despre toate care se fac sub cer [περὶ πάντων τῶν γινομένων ὑπὸ τὸν οὐρανόν]. Că buimăcire rea [περισπασμὸν πονηρὸν] a dat Dumnezeu fiilor omului, [pentru] a se buimăci[1] în[tru] sine[le] [τοῦ περισπᾶσθαι ἐν αὐτῷ] [lor].

14. Și am văzut toate lucrurile care au fost făcute sub soare, și, iată, toate [sunt] deșertăciune și alegere de vânt [καὶ προαίρεσις πνεύματος]!

15. Strâmbându-se, nu va putea să se împodobească și lipsa nu va putea să se numere.

16. Zis-am eu în inima mea a zice: „Iată, eu m-am mărit și am adăugat înțelepciune [în sufletul meu] peste toți[2] care au fost [mai] înaintea mea în Ierusalim și inima mea a văzut multe [multă] înțelepciune și cunoaștere [καὶ καρδία μου εἶδεν πολλά σοφίαν καὶ γνῶσιν]!

17. Și am dat inima mea să cunoască înțelepciunea și cunoașterea, parabole și înțelegere [și am înțeles] că până și aceasta este alegere de vânt [προαίρεσις πνεύματος].

18. Că[ci] în[tru] mulțimea înțelepciunii [este] mulțime de cunoaștere [ὅτι ἐν πλήθει σοφίας πλῆθος γνώσεως] și cel care adaugă cunoaștere își va adăuga durere [καὶ ὁ προστιθεὶς γνῶσιν προσθήσει ἄλγημα]”.


[1] A se ameți, a se zăpăci.

[2] Mai mult decât toți.

Librăriile din Teleorman

Din articolul de ieri, de pe Facebook, al lui Marian Godină rezultă faptul că în Teleorman nu ar exista nicio librărie.

Însă Episcopia Alexandriei și a Teleormanului are două librării de carte religioasă, ambele fiind numite Ortodoxia. Una în Alexandria, pe strada Alexandru Colfescu, aproape de Episcopie, și alta în Roșiori de Vede, la Biserica Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron.

Totodată Episcopia Alexandriei și a Teleormanului are editură proprie, numită Cartea Ortodoxă și revistă proprie, numită Biserica Ortodoxă.

Mai există și alte librării în orașele teleormănene, care nu sunt religioase, dar, probabil, nu sunt continuu aprovizionate, dacă nu apar în monitorizarea națională sau nu funcționează cu numele de librării și sunt integrate în alte complexe comerciale.

Reîntoarcere la Nichita [54]

Nichita ne-a spus că aici, în Laus Ptolemaei, a încercat cumva să reia experimentul din 11 elegii, „dar, între timp, revelația necuvintelor adumbrise în mine dogmatismul primelor expresii și al primelor revelații despre taina și acțiunea poeziei”[1].

Într-adevăr, în volum există o secțiune numită Împotriva cuvintelor. Aici pune, împreună, problema cuvântului și pe cea a timpului: „Prima literă a oricărui cuvânt/ se află-n trecut, – / ultima literă – de asemeni,/ Numai trupul cuvântului/ e în prezent. // Iubito, tu,/ viața mea despre care/ nu pot striga/ decât lucruri ale trecutului, – / viața împodobită cu sunete/ care-ndată ce sunt/ au și fost” (Împotriva cuvintelor III).

„Numai timpul are timp” (IV), iar lucrurile, „atunci când nu [mai] sunt/ e ca și când nici n-ar fi fost” (V) niciodată.

„Frunzele se aseamănă cu secundele verzi” și „adevărații copaci seamănă cu orele, sau/ cu zilele cărora le poți vedea/ toate secundele deodată” (I). Putem spune că poetul contemplă sau aude foșnind frunzele timpului sau vede copacul timpului ale cărui secunde sunt ca frunzele.

A vedea toate secundele unei zile înseamnă a fi foarte lucid, foarte treaz, foarte atent la tot ce se întâmplă.

„Cuvintele,/ pești abisali,/ numai sub stratul de lucruri există. // Cum le scoți afară/ în timp,/ explodează” (VI). Prin caracterul lor material, sonor, cuvintele se supun erodării, ca și celelalte lucruri.

„Numele lucrurilor/ nu e niciodată afară” (VII), e strict legat de esența lucrurilor, le caracterizează din interior.

Dar copacii se numesc „copaci”„din înșelătorie doar” (V). Cuvântul care se pronunță și se aude „afară” are o existență efemeră, ca și lucrurile care „atunci când nu sunt/ e ca și când nici n-ar fi fost”.

 Mai mult decât atât, cuvintele pot ucide:

Cuvintele, lașele,
ele singure se ucid pre ele,
numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniștitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai înde ele, pentru dreptul
întâiului născut,
tot timpul și tot lucrul,
unele
pe altele.

Niciodată un copac
n-a ucis un copac, –
Niciodată o piatră
n-a depus împotriva pietrei
mărturie.

Numai numele copacului ucide
Numele copacului
Numai numele pietrei
Ucide, depunând mărturie
Despre numele pietrei…

(VIII)

Altădată am asemănat, ca stil silogistic, acest fragment cu „palinodiia ritoricească” și „vatologhiia poeticească” a Corbului din Istoria ieroglifică[2]. Chiar formularea arhaică „înde ele” (în loc de între ele) poate proveni de la Cantemir, fiind utilizată anterior și de Eminescu, în Scrisoarea IV.

Când Nichita spune: „cuvintele /…/ se neagă tot timpul unele pe altele,/ se ucid/…înde ele, pentru dreptul/ întâiului născut”, se referă la situații concrete, la luptele fratricide, inclusiv între confrații scriitori.

Pentru că oamenii fac din cuvinte arme, cel mai adesea, în relațiile dintre ei, nu vehicule pentru transportul de sine, așa cum și-ar fi dorit Nichita, de la unul la altul, pentru a se adânci în cunoașterea de sine și a celorlalți, pentru a ajunge cu adevărat la dialog (dia-logos).

Lupta „pentru dreptul/ întâiului născut” ne rememorează un episod biblic cunoscut, în care Isav renunță, pentru un blid de linte, la dreptul său de întâi-născut, în favoarea fratelui său, a Sfântului Iacov (Fac. 25, 30-32).

La dreptul întâiului născut se referă Nichita și în alt poem: „Și totuși, mi se cuvine dreptul/ întâiului născut,/ dreptul cifrei 1 mi se cuvine” (Axios, axios! I Expunere). În Sfânta Scriptură, „întâi născut” se numește, simbolic, cel mântuit.

Hristos este „Cel întâi născut din morți” (Apoc. 1, 5), iar în „Ierusalimul cel ceresc” și în „cetatea Dumnezeului celui viu” este „adunarea celor întâi născuți care sunt scriși în ceruri” (Evr. 12, 22-23) – am folosit tot Biblia 1939.

Stilul biblic sapiențial îl recunoaștem ușor – în ciuda limbajului modernist, calitate pe care, însă, de multe ori, o putem percepe chiar în pasajele profetic-poetice/ încifrate/ criptice ale Scripturii – și în poemul care deschide un nou calup de poezii pe tema filosofiei limbajului (sau care poate fi interpretat și ca un singur poem având mai multe secvențe, numerotate de autorul însuși):

Din nou mă sprijin numai de cuvinte
Nu e nicio muzică să izbucnească
din osul nimănui…

Și nici sufletul nu are în sine
liniștea potrivită orelor fericite
legănate în adaosul de alcool blând.

Și nici prietenul cel puternic și apropiat
tristeților și marilor idei.

Și nici femeia credincioasă
ca o bătrână vulpe gravidă și atotștiutoare
în amănunțitele treburi ale câmpiei.

Și nici îngerul tatuat cu hărți,

niciunul
nu este de față.

Numai cuvintele, numai ele
prea puțin doritele, –
ca niște mercenari nervoși
îmi urmăresc gestul inimii amorțind,
jetul privirii pulverizând
imaginile tradiționale ale lumii mele

alergând sub ramuri, înotând în mare
levitând în aerul plin de simunuri… [3]

(A inventa o floare I)

Sprijinirea „numai de cuvinte” i-a devenit o suferință, pentru că acestea nu exprimă adâncul sufletului și al experiențelor: „Vai, înțelesul este mai iute decât timpul înțelesului./ Și nici nu există înțeles ci numai/ înțelegere. // Vai, înțelesul prea iute pentru trupul nostru, vorbind/ o altă limbă…” (II).

„Trupul nostru” vorbește „o altă limbă” decât limba sufletului – „pentru că sufletul/ e cu totul altceva” decât trupul (Împotriva mării VI) –, fiind „trupul/ acesta, lent vorbitor” (A treia elegie[4]) al nostru, care „gândim cu gânduri/ și vorbim cu vorbe” (Laus Ptolemaei I Atmosfera).

Nu există „înțelesul” cuvântului, ci numai „înțelegerea” ca stare harică ce depășește limbajul și explicațiile logice.

Oamenii nu înțeleg lucrurile numai în virtutea asimilării unor înțelesuri logice, în virtutea unor explicații raționale. Există o înțelegere care este cu mult mai amplă, care vine de la Dumnezeu și care depășește cu mult toate înțelesurile particulare, mici, fragmentare, ale lucrurilor în parte.

De aceea, într-un alt poem foarte frumos și plin de semnificații adânci al acestui volum, intitulat Cosmogonia, sau cântec de leagăn, Nichita spune: „să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles/ ierburile, iederile, munții…”.

Adică: înțelesuri mai presus de înțelesul banal, care să fie „înțelegeri”, cunoașteri în adâncime ale lucrurilor, chiar dacă nu au înțeles rațional imediat, chiar dacă nu pot fi explicate logic pentru rațiunea omenească banală/ vulgară/ materialistă.

Sunt acele înțelegeri „abia-nțelese, pline de-nțelesuri” (Trecut-au anii) din poezia lui Eminescu, ale cunoașterii prin har, înțelegeri tainice, lăuntrice, care trebuie să „ningă” peste ființa umană, să o umple de zăpada curăției.

De altfel, în poemul acesta (Cosmogonia…) găsim un îndemn la priveghere:

Să nu adormi /…/
Lasă cerul deschis /…/
Să nu adormim, să veghem, să nu adormim /…/

O, veghe gravidă de lucrurile lumii,
să nu te întuneci, să nu te stingi, nu te stinge
acoperă-ți cu os, cu mușchi, cu piele
a ta meninge.

Să nu te stingi, să nu lași alt eres
să-ți dea o altă formă frunții,
să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles
ierburile, iederile, munții…

Veghea „gravidă de lucrurile lumii” presupune contemplarea lumii în adâncime, căutarea și cunoașterea adevărului, a Adevărului.

Este privegherea care trebuie să aducă omului învierea deplină, în veșnicie, cu sufletul și cu trupul: „acoperă-ți cu os, cu mușchi, cu piele/ a ta meninge”.

De aceea trebuie „să nu te stingi”, să nu-ți stingi candela sufletului, să nu lași eresul/ erezia/ ideologia falsă „să-ți dea o altă formă frunții”, să-ți deformeze gândirea și simțirea, să-ți strice mintea și inima.

Să asculți ce-ți spune cartea lumii/ protobiblia cosmică, pentru că „ierburile, iederile, munții” îți spun adevărul și nu un eres, îți mărturisesc despre Dumnezeu, Care le-a creat, vorbindu-ți cu „înțelesuri fără de-nțeles” logic imediat, dar pe care le înțelege sufletul mai presus de cuvinte.

De aceea poetul spune:

Dau sfat:
– Către medici, către fiziologiști, către anatomiști:
mai întâi
să se îndoiască de faptul că
inima
e centrul sentimentelor
și creerul
locul gândirii.

Le spun:
în curând se vor vădi acestea,
se va vădi
că bunul simț nu a greșit, ci
inima
e centrul sentimentelor
iar creerul
locul gândirii…
Dar altfel de inimă
și un cu totul alt creer.

(Laus Ptolemaei IV Despre firile contemplative,
despre ce spun ele și despre unele sfaturi pe care am a le da
)

„Altfel de inimă/ și un cu totul alt creer” decât cred medicii, fiziologiștii și anatomiștii. Adică cei care privesc omul numai din punct de vedere material, din perspectiva ideologiei materialiste, ateiste.


[1] Antimetafizica, op. cit., p. 96-97.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/02/26/posteritatea-literara-a-lui-dimitrie-cantemir-3/.

Articolul meu, Posteritatea literară a lui Dimitrie Cantemir, a fost inclus în cartea mea, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 171-235, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[3] Simun = vânt puternic, fierbinte și uscat, încărcat cu nisip, care bate în Sahara și în Arabia, de la Sud la Nord. A se vedea https://dexonline.ro/definitie/simun.

[4] A se vedea mai sus comentariul meu sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/07/reintoarcere-la-nichita-16/.

El a fost inclus și în cartea mea de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/15/11-elegii-comentariu-literar/.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [69]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a.

***

III. 6. 1. 3. Iconografia lumii şi motivaţia teologico-filosofică a veleităţilor poetice şi plastice ale lui Antim

Mitropolitul nostru nu se opreşte numai la „portrete” de Sfinţi, ci ne prezintă în icoană pe Dumnezeu însuşi, atât cât este cu putinţă.

În acest sens, un alt „portret”, cu adevărat alegoric, atât în sens literar, cât şi teologic, realizat urmărindu-se mai ales Vechiul Testament şi profeţiile cuprinse în el, dar având ca punct culminant mărturii din Noul Testament, apare în Cuvânt de învăţătură la Duminica florilor [1] şi este o icoană inefabilă a lui Dumnezeu, în care se portretizează iubirea Lui de oameni ca trăsătură esenţială a acestei „fizionomii” dumnezeieşti.

Ceea ce ne interesează pe noi, din punct de vedere literar, în această predică la Florii, este tehnica portretistică magistrală – în acelaşi timp teologico-inefabilă – prin care se aglomerează trăsăturile acestui chip divin al Mântuitorului lumii.

Icoana aceasta este realizată dintr-o sumă de portrete fragmentare, sugestive, deoarece este vorba de o Persoană care nu poate fi niciodată descrisă decât în măsura în care Ea însăşi S-a revelat lumii.

Autorul pleacă de la tema zilei, intrarea lui Hristos în Ierusalim, mai bine zis de la un mic amănunt al acestei zile, acela că El a intrat stând pe mânzul asinei, şi va urmări realizarea unui portret paradoxal, al Celui ce este Dumnezeu şi om.

Antitezele şi antinomiile se înlănțuie, deoarece Persoana divină a Fiului a împăcat în Sine contrarii a căror unire nu putea fi nici măcar gândită de mintea umană.

Astfel că Dumnezeu, de I-au fost lipsă de cară şi de căruţe, ca să meargă undevaş, are El mult mai slăvite şi mai lăudate cară decât aceştia; că zice David, Psalm 17: „S-au suit pe heruvimi şi au zburat; zburat-au pe arepile vântului”[2].

Oamenii L-au cunoscut în Vechiul Testament pe Dumnezeu mai mult ca Stăpân Atotputernic, ce stârnea teama: de care frică şi groază fiind cuprins şi începătoriul neamului omenesc, strămoşul nostru Adam, s-au ascuns şi n-a cutezat ca să iasă înaintea înfricoşatei Feţei lui Dumnezeu…[3].

Aceasta este una dintre „icoanele” lui Dumnezeu, cea care subliniază atributele măririi: că mă îngroziia pre mine mai demult mărirea aceia de care iaste scris: „Înfricoşat iaste Acela ce ia sufletele boiarilor, înfricoşat iaste mai mult decât împăraţii pământului”…[4].

Însă autorul alunecă spre o altă latură a „portretului”, spre revelarea lui Dumnezeu ca blândeţe şi iubire până într-atâta încât nu era nimic aşa de sărac şi de lepădat, carele să socotească, că nu va putea merge la Împăratul cel cu numele smerin şi sărac [5] – expresie care nu este decât o parafrază la întrupare şi la viaţa Mântuitorului pe pământ. Însă metafora aceasta are conotaţii vaste, pe care, în parte, autorul le luminează în continuare.

Antim recurge la o comparaţie alegorică pentru a explica de ce Dumnezeu Se revelează omenirii în mod diferit din punct de vedere istoric, de ce istoria umanităţii este o oglindă aperceptivă imperfectă, care nu poate privi Divinitatea decât fragmentar:

Că precum Împăraţii [sunt îmbrăcaţi] cu alt feliu de haine când merg la vânat, cu alt fel când merg la îngropăciuni şi cu alt fel de haine când merg la nunte, aşa şi Dumnezeu, după vremi să înfrumuşăţează. Drept aceia, cu alt fel de podoabă va veni când va judeca lumea, că va veni pre norii ceriului, cu putere şi cu slavă mare; că aşa să cuvine, mai vârtos Judecătoriului.

Iar acum, pentru că nu vine să judece, ci vine ca să răscumpere şi să întoarcă cătră Sine neamul omenesc, precum însuşi grăiaşte, n-au trimis Dumnezeu pre Fiiul Său în lume, ca să judece lumea, ci pentru ca să mântuiască lumea printr-Însul. Şi tocma pentru aceia I-au trebuit să vie îmbrăcat cu blândeţe şi cu smerenie, ca nu doară viind cu altă slavă oarecare mai mare, să să spară oamenii şi să fugă de Dânsul, precum odinioară jidovii în muntele Sinaii, spăriindu-să, au fugit, neputând răbda groaza şi mărirea Lui [6].

Avem aici o minunată icoană a Împăratului lumii, Care se înveşmântează diferit în funcţie de ocazie, autorul rememorând trei mari momente ale revelării dumnezeieşti în istorie: pe muntele Sinai, la Întrupare şi la Judecată. Antim preferă însă ordinea inversă, începând cu Apocalipsa sau Judecata, care va fi „descoperirea” finală, dezvăluirea lui Dumnezeu înaintea întregii umanităţi, după ce, în decursul istoriei, S-a revelat treptat.

Dumnezeu S-a arătat mai întâi ca dreptate, apoi ca bunătate, pentru ca cei care nu L-au putut iubi pentru dreptatea Sa, să-L iubească măcar pentru jertfa Sa, dar la sfârşitul lumii va veni ca Dumnezeu iubitor dar şi ca Judecător drept, revelându-Se deplin.

Conform lui Antim, Divinitatea şi-a arătat disponibilitatea Sa enormă faţă de om prin aceea că omul nu vrea să meargă la Dumnezeu, ci Dumnezeu S-au milostivit şi au venit la om. Şi luând Dumnezeu trup, mergea după acela ce fugise de la Dânsul, că fugise de la binele cel mare omul cel orb şi nebun, întru atâta cât nu l-au putut înturna cu niciun glas de strigare prorocească, ca să se întoarcă de pe calea rătăcirii. Pentru aceia, însuş Dumnezeu, întrupându-Se,  S-au apropiiat de cel ce fugiia, ca să-l întoarcă cătră Sine [7].

Mai devreme autorul ne vorbea de Adam care s-a ascuns de Dumnezeu, iar acum desemnează metonimic întreaga umanitate care i-a urmat aceluia, cu numele de „om”, caracterizat fiind numai prin faptul că nu putea decât să fugă de Dumnezeu, deoarece atotputernicia Acestuia îl înspăimânta, îi înfricoşa conştiinţa maculată. Singurul mod de apropiere, prin care Logosul a intrat din nou în dialog cu omul, a fost întruparea Sa, pentru ca acesta din urmă să nu se mai teamă de slava Lui copleşitoare.

Întreaga predică este construită pe explicarea acestui sens al chenozei Mântuitorului, prin care Dumnezeu  a reabilitat pe om în relaţia intimă cu Sine, a Cărui lipsă acesta o resimţea ca pe o infirmitate dialogică dureroasă.

Venirea lui Hristos în trup, interpretată „metaforic” de Antim, ca o „fugă” a lui Dumnezeu după om, reprezintă un element esenţial de portretizare, de iconizare a lui Dumnezeu.

„Retrăgându-Se” într-un contur uman, Cuvântul – care este icoană a Tatălui şi Arhetip iconic al lui Adam – Se oferă iconizării, iar Antim rememorează o parte din profeţiile Vechiului Testament, pentru a evidenţia tocmai această calitate iconică a lui Mesia, Chipul Său devenind explicit prin înomenirea Sa şi prin venirea Sa în lume, pentru ca omul să-L poată privi din nou, faţă către Faţă[8], pe Dumnezeu.

În opinia lui Antim, omul este o „pasăre” aparte, înzestrată cu aptitudinea păsărilor de a privi pururea spre cer şi a-şi cunoaşte vremea lor [9].

La fel, omul trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu, Care „după vremi să înfrumuşăţează”, să-L recunoască după „veşmântul” Său, după „haina” pe care o poartă, ca un Împărat ce îşi schimbă podoaba după voie, după cum spune Antim.

Drept aceea, el poate cunoaşte vremea mântuirii sale, când vede că Dumnezeu e îmbrăcat cu trup.

Pentru că, spune autorul în alte ocazii, veşmintele… închipuesc trupul [10] şi, într-o înţelegere înaltă, zăpada…iaste omenirea Lui, precum hainele Lui le-am arătat albe ca zăpada în muntele Thavorului [11].

Şi iarăşi, în altă predică zice: să ne îmbrăcăm cu noul Adam, cu Domnul nostru Iisus Hristos [12].


[1] Opere, p. 105.

[2] Idem, p. 105-106. [3] Idem, p. 106. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 106-107.

[6] Idem, p. 107. [7] Idem, p. 109.

[8] În limba noastră veche, nu se spunea „persoană”, ci „faţă”, termen ce demonstrează că o relaţie personală implică privirea în faţă, oglindirea reciprocă în celălalt.

[9] Opere, p. 108.

[10] Idem, p. 209. [11] Idem, p. 92. [12] Idem, p. 64.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén