Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [69]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a.

***

III. 6. 1. 3. Iconografia lumii şi motivaţia teologico-filosofică a veleităţilor poetice şi plastice ale lui Antim

Mitropolitul nostru nu se opreşte numai la „portrete” de Sfinţi, ci ne prezintă în icoană pe Dumnezeu însuşi, atât cât este cu putinţă.

În acest sens, un alt „portret”, cu adevărat alegoric, atât în sens literar, cât şi teologic, realizat urmărindu-se mai ales Vechiul Testament şi profeţiile cuprinse în el, dar având ca punct culminant mărturii din Noul Testament, apare în Cuvânt de învăţătură la Duminica florilor [1] şi este o icoană inefabilă a lui Dumnezeu, în care se portretizează iubirea Lui de oameni ca trăsătură esenţială a acestei „fizionomii” dumnezeieşti.

Ceea ce ne interesează pe noi, din punct de vedere literar, în această predică la Florii, este tehnica portretistică magistrală – în acelaşi timp teologico-inefabilă – prin care se aglomerează trăsăturile acestui chip divin al Mântuitorului lumii.

Icoana aceasta este realizată dintr-o sumă de portrete fragmentare, sugestive, deoarece este vorba de o Persoană care nu poate fi niciodată descrisă decât în măsura în care Ea însăşi S-a revelat lumii.

Autorul pleacă de la tema zilei, intrarea lui Hristos în Ierusalim, mai bine zis de la un mic amănunt al acestei zile, acela că El a intrat stând pe mânzul asinei, şi va urmări realizarea unui portret paradoxal, al Celui ce este Dumnezeu şi om.

Antitezele şi antinomiile se înlănțuie, deoarece Persoana divină a Fiului a împăcat în Sine contrarii a căror unire nu putea fi nici măcar gândită de mintea umană.

Astfel că Dumnezeu, de I-au fost lipsă de cară şi de căruţe, ca să meargă undevaş, are El mult mai slăvite şi mai lăudate cară decât aceştia; că zice David, Psalm 17: „S-au suit pe heruvimi şi au zburat; zburat-au pe arepile vântului”[2].

Oamenii L-au cunoscut în Vechiul Testament pe Dumnezeu mai mult ca Stăpân Atotputernic, ce stârnea teama: de care frică şi groază fiind cuprins şi începătoriul neamului omenesc, strămoşul nostru Adam, s-au ascuns şi n-a cutezat ca să iasă înaintea înfricoşatei Feţei lui Dumnezeu…[3].

Aceasta este una dintre „icoanele” lui Dumnezeu, cea care subliniază atributele măririi: că mă îngroziia pre mine mai demult mărirea aceia de care iaste scris: „Înfricoşat iaste Acela ce ia sufletele boiarilor, înfricoşat iaste mai mult decât împăraţii pământului”…[4].

Însă autorul alunecă spre o altă latură a „portretului”, spre revelarea lui Dumnezeu ca blândeţe şi iubire până într-atâta încât nu era nimic aşa de sărac şi de lepădat, carele să socotească, că nu va putea merge la Împăratul cel cu numele smerin şi sărac [5] – expresie care nu este decât o parafrază la întrupare şi la viaţa Mântuitorului pe pământ. Însă metafora aceasta are conotaţii vaste, pe care, în parte, autorul le luminează în continuare.

Antim recurge la o comparaţie alegorică pentru a explica de ce Dumnezeu Se revelează omenirii în mod diferit din punct de vedere istoric, de ce istoria umanităţii este o oglindă aperceptivă imperfectă, care nu poate privi Divinitatea decât fragmentar:

Că precum Împăraţii [sunt îmbrăcaţi] cu alt feliu de haine când merg la vânat, cu alt fel când merg la îngropăciuni şi cu alt fel de haine când merg la nunte, aşa şi Dumnezeu, după vremi să înfrumuşăţează. Drept aceia, cu alt fel de podoabă va veni când va judeca lumea, că va veni pre norii ceriului, cu putere şi cu slavă mare; că aşa să cuvine, mai vârtos Judecătoriului.

Iar acum, pentru că nu vine să judece, ci vine ca să răscumpere şi să întoarcă cătră Sine neamul omenesc, precum însuşi grăiaşte, n-au trimis Dumnezeu pre Fiiul Său în lume, ca să judece lumea, ci pentru ca să mântuiască lumea printr-Însul. Şi tocma pentru aceia I-au trebuit să vie îmbrăcat cu blândeţe şi cu smerenie, ca nu doară viind cu altă slavă oarecare mai mare, să să spară oamenii şi să fugă de Dânsul, precum odinioară jidovii în muntele Sinaii, spăriindu-să, au fugit, neputând răbda groaza şi mărirea Lui [6].

Avem aici o minunată icoană a Împăratului lumii, Care se înveşmântează diferit în funcţie de ocazie, autorul rememorând trei mari momente ale revelării dumnezeieşti în istorie: pe muntele Sinai, la Întrupare şi la Judecată. Antim preferă însă ordinea inversă, începând cu Apocalipsa sau Judecata, care va fi „descoperirea” finală, dezvăluirea lui Dumnezeu înaintea întregii umanităţi, după ce, în decursul istoriei, S-a revelat treptat.

Dumnezeu S-a arătat mai întâi ca dreptate, apoi ca bunătate, pentru ca cei care nu L-au putut iubi pentru dreptatea Sa, să-L iubească măcar pentru jertfa Sa, dar la sfârşitul lumii va veni ca Dumnezeu iubitor dar şi ca Judecător drept, revelându-Se deplin.

Conform lui Antim, Divinitatea şi-a arătat disponibilitatea Sa enormă faţă de om prin aceea că omul nu vrea să meargă la Dumnezeu, ci Dumnezeu S-au milostivit şi au venit la om. Şi luând Dumnezeu trup, mergea după acela ce fugise de la Dânsul, că fugise de la binele cel mare omul cel orb şi nebun, întru atâta cât nu l-au putut înturna cu niciun glas de strigare prorocească, ca să se întoarcă de pe calea rătăcirii. Pentru aceia, însuş Dumnezeu, întrupându-Se,  S-au apropiiat de cel ce fugiia, ca să-l întoarcă cătră Sine [7].

Mai devreme autorul ne vorbea de Adam care s-a ascuns de Dumnezeu, iar acum desemnează metonimic întreaga umanitate care i-a urmat aceluia, cu numele de „om”, caracterizat fiind numai prin faptul că nu putea decât să fugă de Dumnezeu, deoarece atotputernicia Acestuia îl înspăimânta, îi înfricoşa conştiinţa maculată. Singurul mod de apropiere, prin care Logosul a intrat din nou în dialog cu omul, a fost întruparea Sa, pentru ca acesta din urmă să nu se mai teamă de slava Lui copleşitoare.

Întreaga predică este construită pe explicarea acestui sens al chenozei Mântuitorului, prin care Dumnezeu  a reabilitat pe om în relaţia intimă cu Sine, a Cărui lipsă acesta o resimţea ca pe o infirmitate dialogică dureroasă.

Venirea lui Hristos în trup, interpretată „metaforic” de Antim, ca o „fugă” a lui Dumnezeu după om, reprezintă un element esenţial de portretizare, de iconizare a lui Dumnezeu.

„Retrăgându-Se” într-un contur uman, Cuvântul – care este icoană a Tatălui şi Arhetip iconic al lui Adam – Se oferă iconizării, iar Antim rememorează o parte din profeţiile Vechiului Testament, pentru a evidenţia tocmai această calitate iconică a lui Mesia, Chipul Său devenind explicit prin înomenirea Sa şi prin venirea Sa în lume, pentru ca omul să-L poată privi din nou, faţă către Faţă[8], pe Dumnezeu.

În opinia lui Antim, omul este o „pasăre” aparte, înzestrată cu aptitudinea păsărilor de a privi pururea spre cer şi a-şi cunoaşte vremea lor [9].

La fel, omul trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu, Care „după vremi să înfrumuşăţează”, să-L recunoască după „veşmântul” Său, după „haina” pe care o poartă, ca un Împărat ce îşi schimbă podoaba după voie, după cum spune Antim.

Drept aceea, el poate cunoaşte vremea mântuirii sale, când vede că Dumnezeu e îmbrăcat cu trup.

Pentru că, spune autorul în alte ocazii, veşmintele… închipuesc trupul [10] şi, într-o înţelegere înaltă, zăpada…iaste omenirea Lui, precum hainele Lui le-am arătat albe ca zăpada în muntele Thavorului [11].

Şi iarăşi, în altă predică zice: să ne îmbrăcăm cu noul Adam, cu Domnul nostru Iisus Hristos [12].


[1] Opere, p. 105.

[2] Idem, p. 105-106. [3] Idem, p. 106. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 106-107.

[6] Idem, p. 107. [7] Idem, p. 109.

[8] În limba noastră veche, nu se spunea „persoană”, ci „faţă”, termen ce demonstrează că o relaţie personală implică privirea în faţă, oglindirea reciprocă în celălalt.

[9] Opere, p. 108.

[10] Idem, p. 209. [11] Idem, p. 92. [12] Idem, p. 64.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *