Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 25 octombrie, 2016

Predică pentru predicatori [1]

Iubiții mei confrați întru Preoție[1],

prin predica de azi, și prin următoarele din acest ciclu, nu vrea să vă dau „lecții” în materie de predicare, ci vreau să vă împărtășesc din experiența mea predicatorială și din a altora, pentru ca să înțelegem cu toții ce ne trebuie pentru a predica, cum să predicăm și care sunt roadele predicării noastre.

Vreau să vă împărtășesc, cu toată dragostea, experiență predicatorială, pentru că toți suntem chemați să fim gura lui Dumnezeu și mâinile Lui în relație cu întreaga Biserică. Căci ceea ce spunem cu gura, trebuie să facem și cu mâinile noastre. Iar ceea ce facem cu picioarele noastre trebuie să facem și cu inima noastră și cu conștiința noastră și cu întreaga noastră determinare.

Pentru că predica nu înseamnă doar a vorbi, ci predica înseamnă a avea experiența a ceea ce spui.

Însă nu vreau să lungesc mai mult introducerea de față, pentru că vreau să vă vorbesc despre ce ne trebuie pentru a predica. Și, cu ceva timp în urmă, în 2012, am mai scris o predică special pentru Sfințiile voastre – o găsiți aici[2] –  în care vă spuneam că „predicile la Înmormântare nu există în online, nu există în cărți…ci există în relații. Există în dumneavoastră…În relațiile dumneavoastră de conștiință cu oamenii pe care îi slujiți[3].

Și lucrul pe care l-am spus atunci e determinant pentru tot ceea ce înseamnă predică. Pentru că nu există predică pentru toate parohiile și pentru toți oamenii, ci doar pentru oamenii cărora ne adresăm și pe care îi cunoaștem.

Iar pentru a predica într-o parohie trebuie să îți cunoști foarte bine oamenii. Adică să stai cu ei de vorbă, să îi intervievezi, să îți iei notițe despre cum folosesc anumite cuvinte, despre cum formulează anumite ziceri, să le cunoști trecutul, prezentul, speranțele de viitor și să îți însușești limbajul lor particular. Chiar și greșelile lor de vorbire trebuie să ți le asumi, pe lângă regionalisme, pentru ca să te poți înțelege cu ei.

Pentru că, în România, la sat și la oraș, sunt puțini cei care vorbesc o limbă literară curată și au o cultură română însușită profund. Fapt pentru care e nevoie să înveți limba vulgară a poporului, limba amestecată cu greșeli și cu cuvinte din diverse limbi și cu preluări, omologate sau nu, ale cuvintelor din diverse limbi.

Tocmai de aceea, eu predic într-un fel online și în alt fel în parohia mea. Eu predic la nivel online într-o limbă română atentă, bisericească, cu muncă de cercetare punctuală, cu erudiție, fără să pierd contactul cu credincioșii de rând, însă sunt mult mai pragmatic și mai direct, pe înțelesul oamenilor din parohie, care nu au studii teologice și nici ocupații literare, atunci când le predic lor.

Și mă puteți întreba „de ce am un discurs dublu”? De ce spun una în online și alta în parohie? Și am să vă răspund, pentru că răspunsul e important pentru fiecare dintre noi.

Din punctul meu de vedere: eu îmi hrănesc teologic parohienii pe măsura lor. Pe cât au chef să asculte și pe cât sunt de receptivi într-o zi anume. Și pentru că unii nu sunt prea receptivi la teologie, pentru că nu vor să citească teologie, îmbin predica teologică cu cea catehetică, răspunzându-le la lucruri pe care le pot înțelege.

Însă, în esență, predica mea e aceeași la nivel online și în parohie. Numai că aici, online, sunt eu, Teologul, care nu îmi acopăr cunoștințele teologice și experiența duhovnicească, și dau o mărturie pentru întreaga Biserică și pentru cei din afara Bisericii, pentru că aici e opera mea teologică, care va rămâne după mine, pe când în parohie eu sunt Slujitorul, pentru că acolo eu sunt perceput mai mult ca Preot slujitor și mai puțin ca Teolog. Iar faptul că eu am cărți teologice, că scriu online, știu puțini dintre parohienii mei, pentru că așteptările lor de la mine sunt…aproape exclusiv liturgice.

Dar dacă parohienii mei mă percep doar la nivelul a 20% din cât sunt eu, atunci eu ce trebuie să fac? Trebuie să mă blazez intelectual în mijlocul lor? Trebuie să nu mai citesc, să nu mai scriu, să nu mai gândesc, să mă „autodesființez” ca teolog și om duhovnicesc, pentru că ei au nevoie doar…de Slujbe din partea mea? Bineînțeles, răspunsul e: nu! Și cine ar face altfel, s-ar sinucide intelectual, sufletește și moral.

Ci, cu ei, vorbesc cât sunt dispuși să afle, iar pentru cei care sunt dispuși să mă cunoască și mai mult, din ce în ce mai mult, cărțile și onlineul pe care eu îl creez le stau la dispoziție.

Din punctul meu de vedere, eu aș vrea să predic mult și bine și în online și la parohie. Din punctul meu de vedere, viața teologică și viața liturgică sunt un tot unitar și un creștin ortodox trebuie să fie și una și alta: și teolog și liturgist. Adică un creștin ortodox trebuie să fie un om al teologiei, un profund teolog, dar și un om care trăiește în și prin Slujbele Bisericii.

Și cred că problema aceasta, aceea de a fi percepuți doar ca Liturgi, doar ca Slujitori ai Bisericii, o aveți și Sfințiile voastre, iubiți confrați! Pentru că, mai înainte ca să vă ceară sfatul, oamenii vă cer Slujbe. Și vă cer tot mai mult Slujbe individuale și nu comunitare.

De ce? Pentru că nu mai au simțul comunității. O comunitate liturgică, adică o parohie, ar trebuie să trăiască foarte profund Slujbele comunitare ale Bisericii, pentru că acelea îi ajută să înțeleagă tot mai mult Biserica și rolul lor în Biserică.

Liturghia, Vecernia, Utrenia, Parastasul, Maslul, Acatistul sunt Slujbe comunitare și ele ne învață să fim și să trăim împreună. Aici, la Biserică, învățăm să ne protejăm familia, dar și satul și orașul în care trăim. Dacă aici, la Biserică, suntem împreună și ne dorim unii pe alții și ne acceptăm unii pe alții și ne bucurăm unii de alții, vom fi împreună și acasă, în familiile noastre, și în relațiile dintre noi ne vom regăsi prieteni și frați.

Însă, prin excelență, Dumnezeiasca Liturghie este cea care ne apropie și ne unește pe unul de altul, atâta timp cât toți privim spre același Hristos și cu El ne împărtășim, ca să fim, împreună cu Domnul și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, adică cu întreaga Preasfântă Treime. Dar Liturghia e factorul unitiv al parohiei numai dacă e resimțită ca cea care ne umple de focul Dumnezeirii. Dacă scopul nostru e împărtășirea cu Domnul prin cuvântul Lui și prin Trupul și Sângele Său, atunci Liturghia este acasa noastră, cea care ne unește și ne înfrățește duhovnicește pe toți.

Însă răceala și asperitățile dintre noi, certurile mai mici sau mai mari din parohie sau dintre credincioși și preot au la bază nu multa cunoaștere teologică, nu multa evlavie, nu multa dragoste între frați, nu multa conștiință eclesială, ci carențele noastre teologice și morale, cărora noi, bisericește, le spunem…patimi.

Dacă nu am fi leneși, dacă nu am fi neascultători, dacă nu am fi ipocriți, dacă nu am fi nestudioși, dacă nu am fi nepunctuali, dacă nu am fi neprincipiali, n-am avem…dispute interne. Însă, când, cu toții, suntem pe calea de a înțelege, de-a afla, de a cunoaște viața Bisericii, tocmai de aceea apar și derapajele de tot felul.

Iar noi, Preoții, trebuie să ne asumăm mai întâi de toate greșelile și limitele noastre, ritmul vieții noastre, ce facem și ce nu facem, dacă vrem să avem o poziționare corectă față de confrații noștri de altar și față de cei credincioși. Pentru că nu poți să ceri ceea ce nu faci și nu poți să pretinzi ca alții să te cinstească, dacă tu, la rândul tău, nu îți cinstești confrații întru Preoție și credincioșii pe care îi slujești.

– Și ce au toate acestea cu predica?

Toate acestea, adică tot ceea ce noi facem și suntem și reprezintă prestanța pe care noi o avem în fața parohiei noastre, creează raportarea celor credincioși față de noi. Iar a fi sau a nu fi îngăduit de publicul audiant pentru ca să predici înseamnă „câți bani dau ei” pe cine ești și ce predici. Pentru că ei ascultă, te ascultă mai mult decât pe alții, dacă le impui respect în mod constant. Și respectul are suișuri și coborâșuri. Și respectul depinde de noi, cei care suntem Păstorii lor duhovnicești.

Însă predica, mai întâi de toate, este o înțelepciune plurală. Predica e locul unde se poate vorbi despre foarte multe lucruri într-un mod organic. Și ea trebuie să fie o comunicare în care convenționalul și nonconvenționalul să se întrepătrundă de minune.

De ce? Pentru ca să scăpăm auditoriul deplictiseală. De plictiseala pe care o aduce limbajul de lemn, adesea confundat cu limbajul bisericesc. Însă limbajul bisericesc nu înseamnă doar tradiție, ci și noutate. Și după cum limba liturgică trebuie înnoită periodic, pentru ca în cărțile de cult să nu avem cuvinte improprii omului de azi, tot la fel se înnoiește și predica. Pentru că predica seamănă cu omul zilei, cu cel căruia i se adresează.

De aceea, am spus că trebuie să îmbinăm convenționalul, tradiționalul, cu nonconvenționalul, adică cu noutatea pe care o aduce ziua. Căci într-o predică putem vorbi despre rugăciune, despre post, despre viața unui Sfânt, despre o minune, despre un lucru din istoria Bisericii, după cum putem vorbi despre un cutremur, întâmplat ieri, despre o inundație, despre un eveniment eclesial întâmplat de curând sau care se petrece chiar acum, despre prețurile de la alimente, despre starea morală a poporului, despre nevoile curente ale parohiei, despre îngrijirea mediului ambiant, despre toate nevoile și întrebările noastre.

În predică se pune parohia la cale, țara la cale, lumea la cale, adică se discută despre toate nevoile omului. Și, mai ales, se discută despre problemele celor mici și ale celor mari, ale celor căsătoriți și ale celor singuri, ale celor cu copii și ale celor fără copii, ale văduvilor și ale săracilor. Despre problemele reale și nu inventate. Despre cele care ne dor și nu despre cele auzite de la alții.

Pentru că despre toate aceste lucruri putem predica și la Liturghie și la Vecernie și la Acatist și la Maslu și la Nuntă și la Înmormântare și la Botez și când miruim și când stăm de vorbă cu credincioșii în mod separat și când stăm cu ei la masă, oricând și oriunde. Căci sfătuirea particulară a lor e tot…predică. Iar ei își vor spune unii altora ce au auzit de la tine. E de ajuns să spui câtorva anumite lucruri, că le știe tot satul și tot orașul, ba toată regiunea. Însă, la pachet cu cele bune, pot circula și bârfele despre noi. Pot circula minciunile de tot felul, presupunerile la adresa noastră, răstălmăcirile cuvintelor noastre.

Iar oamenii ne răstălmăcesc adesea cuvintele, pentru că nu înțeleg ceea ce spunem. Și nu înțeleg ceea ce spunem, pentru că noi trebuie să vorbim pentru toți…și nu doar pentru unii. Însă unii nu se rezumă la cât înțeleg…și încep să își explice ei, în cuvintele lor, ceea ce ai spus tu. Și de aici rezultă tot felul de inepții și de superstiții. Pentru că tu, Preotul, ai spus una la predică…și unii dintre ascultătorii tăi ți-au întors cuvintele pe dos și au făcut din ele o poveste de neînghițit.

De aceea, bine ar fi ca să ne înregistrăm slujbele măcar audio, dacă nu și video, pentru ca să ne putem proba cuvintele. Căci, la o adică, un număr de oameni se poate jura că tu ai spus nu știu ce lucru, când, de fapt, tu ai spus altceva și înțelesul spuselor tale a fost răstălmăcit.

De aici rezultă și întrebările următoare: Cât de clar trebuie să fii, pentru ca să fii înțeles de toată lumea la predică? Se poate transforma predica într-o vorbire rară, dezlânată, chiar pe silabe, ca să înțeleagă toată lumea? Putem să predicăm doar copiilor, când Biserica e plină de credincioși de diverse vârste, sau decât tinerilor? Dacă unii au probleme de auz, ce trebuie să facem: să predicăm strigat, în forță, chiar dacă îi deranjăm pe ceilalți? Iar dacă nivelul intelectual al parohiei e scăzut și toți sunt muncitori sau țărani cu câteva clase, nu trebuie să mai predicăm lucrurile grele ale teologiei, ci să ne rezumăm la lucruri moralizatoare?

Și răspunsurile mele o să vă surprindă!

Căci la nivel online eu nu am practicat până acum o predică…coborâtă în cătun, în mahala sau în cartier, adică la firul ierbii, scrisă dezlânat, agramat, în argou, cu vorbire populară și regională, pe mintea celor care nu citesc, nu scriu, nu se educă.

De ce nu am scris astfel? Pentru că am vrut să arăt, mai întâi de toate, cum ar trebui să se predice în România…și nu cum se predică. Căci scopul nostru e să îmbunătățim realitatea și nu să permanentizăm decadența.

Însă, dacă e să răspund clar și direct la întrebările de deasupra, eu consider că predica trebuie să fie dezlânată, dacă credincioșii din Biserică așa sunt. Că Preotul trebuie să vorbească la fel de neglijent și agramat ca parohienii lui, în primă fază, dacă vrea să fie înțeles de către ei.

Dacă nu au studii, dacă nu au fost la școală, trebuie să le predicăm numai în cuvintele de bază ale limbii române și în mod regional, fără neologisme, fără trimiteri la cărți și versete, fără fraze prea lungi. Trebuie să le vorbim în propoziții de câteva cuvinte. Dacă le putem vorbi doar cu subiect și predicat e și mai bine.

Iar toate dogmele Bisericii, cu oamenii neșcoliți, din punctul meu de vedere, se predică astfel: incluse în niște povestiri, în niște relatări, din care să rezulte o învățătură a Bisericii. Pentru că omul neșcolit e omul basmului, al povestirii, și el nu poate să îți spună pe scurt ce a făcut la oraș, până nu îți spune tot drumul de acasă și până la oraș și de la oraș înapoi.

Dacă vrem să predicăm copiilor și tinerilor din Biserică, cei în vârstă, prezenți la Biserică, vor fi de acord, pentru că vor vedea predicarea ta ca o continuare a muncii lor de a-i educa. Însă, invers, să predici celor bătrâni și să îi treci cu vederea pe cei mici și pe cei tineri înseamnă a-i pierde. Pentru că ei sunt prea egoiști să asculte predica pentru cei în vârstă și, de aceea, se vor simți excluși imediat. De aceea, noi, într-o discuție particulară cu copiii și tinerii, trebuie să le explicăm că Slujbele Bisericii sunt pentru toți și că noi le vorbim despre lucruri pe care, cu trecerea timpului, le vor înțelege și ei, și că de ele vor avea nevoie neapărat. Așa după cum, la școală, li se predau tot felul de cunoștințe, care, la început, par fără rost, dar, mai târziu, pe ele se fundamentează alte cunoașteri. Sau nu poți trece la alt nivel cu jocul pe computer, dacă nu îl termini pe cel de dinainte. Și, de aceea, predica pusă peste predică e ca un drum continuu și de fiecare dată spunem noi și noi lucruri, care trebuie învățate pas cu pas.

Dar, pentru a vorbi copiilor și tinerilor din parohie, trebuie să învățăm de la ei jocurile lor, cursurile lor, ideile lor, așteptările lor. Ca să îi știm, trebuie să îi lăsăm să vorbească și, pe măsură ce ne vorbesc, ne dăm seama cât de dezlânată, de agramată, de plină de povestiri și de exemple banale trebuie să fie predica noastră. După cum, la școală, dacă ai o clasă nedotată intelectual sau zburdalnică din cale-afară, pe lângă statul cu gura de ei, trebuie să transformi lecția pedagogică, cu momentele ei bine structurate, într-o povestire cu tâlc spusă la nivel jos, de parcă am fi în tabără.

Însă nu tu, profesorul, ești de vină că trebuie să predai ca unor neînțelegători, ci așa ți-o cere clasa! Clasa nu te ajută și, de aceea, faci lecții pe nivelul ei și nu de nivelul tău.

Tot la fel trebuie să facem și la predică: predica trebuie să semene cu auditoriul, chiar dacă tu, Predicatorul, nu ai cunoașterea și experiența firavă a auditoriului. Însă modul nostru de a pune problema nu trebuie să trădeze faptul că noi i-am privi „de sus”, pentru că atunci orgoliul lor nu ne va mai lăsa să îi învățăm cele bune, pe premisa că „îi ținem de proști”.

Dar la școală, ca și la predică, noi învățăm abecedarul! Aici învățăm abecedarul vieții cu Dumnezeu mai întâi, și, pe baza lui, mergem mai departe. Bineînțeles că noi suntem în postura de Profesori când predicăm, iar parohia: de elevi. Dar fără această distincție în Biserică toți ar fi „învățători” și nimeni „ucenici”.

Nu, nu putem să predicăm țipând! Cei cu probleme de auz trebuie să vină mai în față. La fel și cei cu probleme de văz.

Predica trebuie să fie pașnică, lină, smerită…și doar când atingem puncte nevralgice e nevoie de cuvânt rostit apăsat sau de cuvânt strigat.

Dar dacă ne-am cumpăra amplificator audio[4] și microfoane wireless[5] în Biserică, pentru Slujbe și predică, nu ar mai fi nevoie de sforțări neavenite ale glasului la predică. Și poate că și cei cu probleme de auz ar auzi mai bine ceea ce spunem.

Însă predica noastră nu trebuie să ascundă dogmele Bisericii, dacă, majoritari, sunt cei fără studii. Ci, dimpotrivă, pentru literați și neliterați, pentru muncitori și pentru țărani, pentru copii și pentru tineri, dogmele Bisericii trebuie mărturisite adesea, în cuvinte potrivite și pe înțelesul tuturor.

Dogma triadologică, dogma hristologică, dogma pnevmatologică, dogma eclesiologică și dogma eshatologică, adică cuprinsul Crezului, trebuie propovăduite în mod continuu.

Oamenii trebuie să afle ce înseamnă cuvintele uzuale ale limbajului bisericesc (ca: amin, alliluia, epitrahil, cădelniță etc.), dar și care sunt marile teme de reflecție ale teologiei Bisericii: omul, mântuirea, credința, iertarea, păcatul, patima, virtutea, harul, sfințenia, veșnicia etc.

Și dacă e nevoie să predicăm pe limba poporului și cu erorile lui de limbaj, atunci trebuie să facem acest lucru! Spre exemplu, pastorul Vladimir Pustan, fost-penticostal, acum inițiator de „nouă confesiune creștină” în România, predică la Beiuș…în graiul locului și cu stâlcirile de cuvinte practicate de către comunitatea sa, chiar dacă el e profesor universitar. Nu toată predica sa e transilvanizată…ci doar anumite pasaje din predică. Și alegerea lui de a vorbi astfel e un succes predicatorial. Pentru că poporul îl simte ca…al lui.

Așa că Preotul oltean poate rosti predica oltenește, moldoveanul moldovenește, într-un fel în Ferentari și în alt fel în centrul Bucureștiului, la sat ca la sat, la oraș ca la oraș, în spital ca la spital, în pușcărie ca la pușcărie…întotdeauna pliindu-ne pe public, pentru ca să nu fim ca nuca în perete.

Însă graiul locului nu trebuie să sufoce predica noastră, nici agramatismele, nici vorbirile din popor, ci să o pigmenteze, să o vopsească în culori vii. Pentru ca și noi să ne simțim bine între ascultătorii noștri și ei să ne asume atunci când predicăm, adică să ne simtă ai lor.

Și, mai ales, să apelăm la culoarea locului când e vorba să educăm parohia în valorile creștine. Dar când vorbim despre Dumnezeul nostru treimic, despre Născătoarea de Dumnezeu, despre Sfânta Cruce, despre Biserică, despre dogmele Bisericii, atunci nu trebuie să apelăm la artificii predicatoriale, ci să fim sobri și profunzi, dar în cuvinte pe înțelesul tuturor.

Haideți să dăm un exemplu! Cum propovăduim dogma Sfintei Treimi pe înțelesul tuturor? Le spunem următoarele:

„Iubiții mei, Dumnezeul nostru, al tuturor, e unul singur. Pentru că toți îi spunem Dumnezeu și nu dumnezei. Și El a creat întreaga lume și pe om. Însă Domnul nostru Iisus Hristos, când S-a născut din Maica Domnului, a venit și ne-a spus că Dumnezeu e în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Că Dumnezeul nostru, Cel unul, e în trei persoane. Însă cum e unul, dacă e în trei persoane? Pentru că aceste trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, au o singură ființă și de aceea Dumnezeu e unul și nu sunt trei dumnezei. Și acest Dumnezeu în trei persoane sau treimic e Dumnezeul care a zidit lumea și pe om”.

La o predică, această explicație ar fi de ajuns. Dar la o alta putem să reluăm teologia triadologică și o putem aprofunda scriptural și patristic sau prin imagini palide din creație.

La fel, când vorbim despre Domnul Iisus Hristos, trebuie să amintim mereu că El e Dumnezeu și om, că El e Mântuitorul și Judecătorul lumii și că El e Fiul Tatălui. După cum, atunci când când vorbim despre Maica lui Dumnezeu, trebuie să spunem că pe ea o cheamă Maria, că ea e Născătoare de Dumnezeu, pentru că L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu și nu un simplu om, și că ea este pururea Fecioară. Adică, deși a născut, ea a rămas Fecioară, pentru că Domnul S-a născut din ea mai presus de fire, fără să strice fecioria ei și fără să îi producă lăuzie. Pentru că femeile știu diferența dintre feciorie și lăuzie. Lăuză e numai femeia care naște în mod natural și nu fecioara.

La fel, când vorbim despre un Sfânt, trebuie să le spunem oamenilor care e grafia corectă a numelui lui și care e grafia românizată. Pentru că pe el, pe Marele Mucenic, îl cheamă Gheorghios, dar noi îi spunem Gheorghe, iar pe Petru îl cheamă Petros, pe Ștefan îl cheamă Stefanos, iar pe Moise îl cheamă Moisis.

Iar când vorbim despre lucruri care depășesc puterea noastră de înțelegere, trebuie să specificăm faptul, de fiecare dată, că aceste lucruri trebuie luate ca atare, acceptate așa cum sunt, pentru că nu avem explicații ale lor din partea lui Dumnezeu.

Adică, la întrebarea de ce Dumnezeu e în trei persoane și nu în mai multe, noi nu avem nicio explicație. Dar teologia Bisericii aceasta e și ea reprezintă cât a dorit Dumnezeu să ne explice despre Sine. A ne întreba mai mult decât El ne-a spus și vrea să știm despre El înseamnă a cugeta neevlavios. Și chiar dacă ne-am bătea capul toată viața cu astfel de întrebări, pe care El nu le-a dezlegat pentru noi, n-am ajunge nicăieri cu cunoașterea, ci doar la o viață păcătoasă.

Pentru astfel de întrebări, care nu au răspuns din partea Lui, au spus Sfinții Bisericii să le credem și să nu le cercetăm. Pentru că, dacă le cercetăm, nu ajungem nicăieri, atâta timp cât Dumnezeu nu ni le-a explicat. De la cine am vrea să le aflăm răspunsul, dacă Dumnezeu nu ne-a vorbit despre ele?

Predica trebuie să fie o vorbire normală, pe înțelesul oamenilor. Ea trebuie să fie o vorbire în familie. La care toți să participe activ, prin ascultarea și înțelegerea lor, pentru că e o vorbire cu ei și pentru ei.

Și mă opresc aici cu prima predică pentru predicatori, pentru dumneavoastră, iubiți confrați întru Preoție, cu speranța că m-am făcut mai explicit în modul în care eu văd predica și mă implic predicatorial în viața Bisericii.

Sper să am un feedback din partea Sfințiilor voastre, măcar de această dată, la aspectele prezentate până acum.

Însă, cu sau fără el, cu harul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să îmi fac timp și pe viitor, pentru celelalte predici dedicate predicatorilor, adică propovăduitorilor ortodocși ai Bisericii noastre.

Vă doresc numai bine, mult spor în activitatea dumneavoastră parohială și predicatorială și să ne pomenim reciproc în rugăciuni! Amin.


[1] Începută în ziua de 14 octombrie 2016, zi de vineri, cu cer înnorat după amiază și terminată în ziua de luni, 24 octombrie 2016, la ora 17. 28. Afară e cer înnorat și 13 grade.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/08/01/predica-pentru-confratii-preoti-care-cauta-predici-pentru-inmormantare/.

[3] Ibidem.

[4] A se vedea: http://www.emag.ro/amplificatoare/c.

[5] Idem: http://www.emag.ro/microfoane/c.

Păcatul e anti-poetic

Păcatul e anti-poetic, e anti-frumusețe. De aceea, o așa-zisă „poezie” care să promoveze ca pozitive stările haotice tranzitorii, pătimașe ale omului, debusolarea lui sentimentală sau spirituală, aprinderea lui de pofte carnale sau răutatea, ura și invidia lui, e o „poezie” desfigurată ca și omul care o emite.

Starea de poezie, la care se referea adesea Nichita Stănescu – spre exemplu – este cu totul altceva. De aceea, Nichita vorbea adesea despre daimonul sau Îngerul care venea să îl inspire și fără inspirația căruia cred că nu scria versuri.

Niciunul dintre marii noștri poeți moderni nu au aderat la o astfel de „poezie”, care să glorifice patimile. Mai degrabă se poate susține că au deplâns în poezie asemenea stări, desfigurarea interioară sau vidul sufletesc, întunericul lăuntric, singurătatea fără Dumnezeu, neliniștea, nesiguranța, absența serenității în lumea modernă. Le-au constatat în ei înșiși, dar și la cei din jur, în societatea vremii lor.

Le-au notat în versuri ca să le deplângă, nu ca să le contemple ca pe ceva frumos. Ci ca să se vindece de ele. De aceea, cum spune Blaga, o boală învinsă ți se pare orice carte.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén