Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 27 octombrie 2016

Prefectul Teleormanului vorbind despre librăriile din Teleorman

Pe 23 octombrie 2016 scriam despre librăriile din Teleorman și spuneam că sunt, în Alexandria și în Roșiori de Vede, două librării teologice, ortodoxe, ale Episcopiei Alexandriei și Teleormanului, dar că în județ sunt și altele neteologice.

Pe 25 octombrie 2016, prefectul județului Teleorman, doamna Carmen Daniela Dan, a scris un articol pe Facebook despre același subiect, unde a vorbit despre numărul agenților comerciali care vând cărți în Teleorman. Și articolul său e acesta:

Biserica și bisericile

Pentru ca acest comentariu să nu stea numai la subsolul unui alt articol, am decis ca să îl transform într-un articol de sine stătător. Adică în articolul de față. Unde discut, în mod punctual, două afirmații dintr-un act sinodal al Sfântului și Marelui Sinod din Creta, din iunie 2016.

*

Domnule Mihai,

scrieți și editați neglijent, deși vă ofer diverse instrumente de editare pentru comentariile dumneavoastră, și nu știți să vă rezumați la o întrebare.

Textul citat, pus între ghilimele, trebuie însoțit de trimitere. Semn că nu sunteți obișnuit cu dialogul științific.

Ați citat, în engleză, din documentul al II-lea, din articolele 1 și 21. Ați tradus textul indicat, e un lucru bun, însă trebuie să știți faptul că limba greacă a fost limba Sinodului, iar celelalte 3 limbi au tradus, mai mult sau mai puțin fidel, hotărârile sinodale.

În II, 1, Biserica Ortodoxă se mărturisește pe sine ca Biserica una, sfântă, catolică și apostolică, potrivit Crezului niceo-constantinopolitan. Și apoi se spune faptul că Biserica e încredințată că ocupă poziția principală în demersul teologic al unității creștine [τῆς χριστιανικῆς ἑνότητος] în lumea contemporană.

Când un musulman sau un hindus se raportează la vreo confesiune creștină, fie că e vorba de ortodocși, catolici, protestanți sau neoprotestanți, ei spun că aceia sunt „creștini”. Pentru că toate confesiunile creștine sunt denumite în mod generic drept Creștinismul.

Biserica însă crede că doar ea este Creștinismul, de aceea mărturisește faptul că doar ea e Biserica lui Hristos, ajunsă până azi la noi.

Însă, în același timp, Biserica știe că și catolicii și protestanții și anglicanii și armenii și neoprotestanții și monofiziții și nestorienii sunt „creștini” în sensul că au Scriptura și Sfinți comuni cu noi și slujbe comune cu noi și crezuri comune cu noi, alături de multe alte lucruri eretice și netradiționale.

Și când Biserica vorbește despre „unitate creștină” în dialogul interconfesional sau ecumenic cu alte facțiuni creștine, amintite deasupra, ea dorește ca celelalte facțiuni creștini să conștientizeze întregul tezaur de credință și de viață eclesială pe care Biserica îl deține.

Căci Biserica, în dialogul cu alte confesiuni creștine, își mărturisește credința, viața și istoria ei divino-umană și invită pe celelalte confesiuni creștine la reintrarea sau la intrarea în Biserică.

Dacă Sinodul din Creta ar fi fost unul „relativist” și „catolicizant” nu ar mai fi vorbit în mod deschis despre faptul că Biserica Ortodoxă e adevărata Biserică a lui Dumnezeu pe pământ, ci ar fi căutat o formulă laxă, lipsită de precizie. Însă lucrurile stau altfel: Sinodul a mărturisit de mai multe ori că Biserica Ortodoxă e Biserica una, sfântă, catolică și apostolică, dar, în același timp, că ea nu se simte…derobată de situația „restului lumii creștine [το υπόλοιπο του χριστιανικού κόσμου]”. Că ea e responsabilă pentru aducerea lumii creștine în Biserică, adică în ea însăși.

Tocmai de aceea, în articolul al 21-lea și nu numai în el, Biserica vorbește despre participarea ei la mișcarea ecumenică. Adică la dialogul cu alte confesiuni creștine…pentru ca ele să revină în Biserică. Căci dacă Biserica e una și rolul principal în unitate, cum a spus art. 1, e al Bisericii, atunci „unitatea creștină” e promovată de Biserică și înseamnă unirea tuturor „creștinilor” din afara Bisericii cu Biserica.

Părintele Patriciu Vlaicu în interviul de deasupra, ca și în conferința sa din Moldova, a arătat faptul că în multe documente sinodale ale Bisericii (el a prezentat două exemple), celelalte confesiuni sunt numite „biserici”…dar ca termen tehnic și nu dogmatic.

Adică Biserica are Dumnezeiasca ei Liturghie și când vorbește despre ea, despre Liturghia cea adevărată, se referă la Liturghia ei. Însă și catolicii au liturghia lor și armenii și monofiziții. Și ei au botez și ei au hirotonie și ei au nuntă. Biserica nu acceptă că ei au Sfinte Taine, dar fiecare confesiune „creștină” în parte își numește „tainele” lor ca și Biserica.

Acum, dacă eu vreau să scriu despre liturghia romano-catolică în comparație cu Liturghia Bisericii, ce nume să îi dau liturghiei lor, dacă ei așa își numesc slujba? Îi spun și eu liturghie, ca termen tehnic, nu ca și când aș crede ce cred romano-catolicii despre liturghia lor, după cum spun și despre catolici că sunt „biserică”, deși nu cred că sunt Biserica, pentru că nu pot să îi spun altcumva, atâta timp cât catolicii așa își numesc lucrurile în confesiunea lor.

Așa că denumirea altor confesiuni „creștine” drept „biserici”, ca termen tehnic, nu e nicio greșeală, atâta timp cât Biserica e una. Dacă Biserica e una, e de la sine înțeles că celelalte sunt non-biserici, dar le spunem „biserici”, pentru că ele își spun „biserici” și nu pentru că sunt „biserici”.

Dacă Sinodul din Creta ar fi spus că „nu știe” dacă Biserica Ortodoxă e Biserica lui Hristos sau că e nevoie ca toate bisericile creștine „să se unească” ca să avem Biserica lui Hristos, atunci da, acel Sinod din Creta ar fi fost unul eretic. De ce? Pentru că nu ar fi mărturisit că Biserica Ortodoxă e Biserica lui Hristos.

Dar când Sinodul din Creta a venit și a spus că Biserica lui Hristos e Biserica Ortodoxă…dar că Biserica nu e indiferentă față de „restul lumii creștine”, adică față de celelalte confesiuni „creștine”, ci ea dorește să fie cea care unifică Creștinismul, prin aducerea celorlalte confesiuni în Biserică, Sinodul a mărturisit Ortodoxia, pentru că asta credem noi, ortodocșii: că aceasta e Biserica lui Hristos, cea ortodoxă și că toți trebuie să se întoarcă în Biserică, ca toți să fim o turmă, care avem același Păstor, pe Dumnezeu.

Așa că, domnule Mihai, dacă ați fi fost teolog ortodox (care nu înseamnă, în mod neapărat, să fii cleric, ci un ortodox cu studii teologice profunde) ați fi înțeles imediat diferența dintre Biserică și biserici. Și când Biserica spune că celelalte sunt „biserici” în comparație cu ea, care e Biserica, nu mai e nevoie să le spui că sunt eretici, pentru că e de la sine înțeles că celelalte confesiuni „creștine” sunt în afara ei.

Vă aștept cu o altă întrebare punctuală despre actele Sinodului din Creta, tratată în aceeași manieră (citatul, traducerea și problematizarea dumneavoastră)…iar ce spun oamenii cu mască nu mă interesează! Pe mine mă interesează ce spune Scriptura, ce spun Părinții Bisericii, ce spune cultul Bisericii. De aceea mă și nevoiesc zilnic să le aprofundez. Lucru pe care vi-l doresc și dumneavoastră și tuturor cititorilor mei.

Viitorul învățământului universitar românesc

viitorul invatamantului romanesc

Varianta scurtă a adevărului: va produce cerșetori deștepți pentru oameni cu bani fără studii sau cu studii precare…pentru o bătaie de joc cu finalizare financiară.

Pentru varianta detaliată a adevărului trebuie să ai nervi de oțel și multă indiferență. Pentru că tu faci studii, ești foarte pregătit, dar spațiul muncii are nevoie doar de brațe de muncă și nu și de creiere și inimi culturalizate, multi-specializate.

Pentru că noi votăm democratic, dar trăim capitalist.

Și degeaba votezi stânga sau dreapta politică, pentru că nu partidele politice sau statul produc economie reală, ci capitalismul depersonalizant. Iar capitalismul e format din oameni cu bani mai mult negri decât albi, pe care mâine îi vei vedea la pușcărie sau nu, care vor muncă multă, repede și pe bani puțini…și dintr-o masă de muncitori „reprofesionalizați”, pentru ca să se potrivească cu cerințele/ mendrele celui din fruntea instituției.

Ce ai învățat tu la școală e una…și ce ți se cere la muncă e altceva. Și de cele mai multe ori muncitorul „reprofesionalizat” blufează, gafează, se dă în stambă, pentru că nu știe ce să facă cel mai adesea.

Capitalismul e cât mintea…celor care îl produc. Dacă ei înțeleg că doar mâncarea, distracția și turismul sunt „de viitor”…nu vei găsi de muncă decât ca vânzător, publicitator, șofer, recepționer, măturător de camere la hotel.

Universitatea însă predă științe, predă perioade de cercetare, predă teoreme, predă adevăruri, predă imuabile.

Capitalistul predă extenuare pe bani puțini.

Universitatea formează caractere, specialiști, speranțe pentru o viață bună. Capitalismul te dă jos din vise, îți spune că ești un prost, te pune la munca de jos. Pentru că oamenii bogați nu vor să împartă profitul cu tine, ci surplusul lor. Și îți dau oase ca la câini.

Tocmai de aceea, capitaliștii sunt și mai enervanți decât statul, pentru că ăștia sunt particulari, sunt ei, unul, doi sau câțiva, care conduc toată șandramaua, și pe ei îți vine să îi furi și mai abitir decât pe stat. Pentru că aici știi pe cine furi.

Însă, între nevoie și compromis, omul trebuie să pară „reeducat” de către capitalism, pentru ca să aibă cu ce își plăti nevoile zilnice. Dacă va lucra la stat, ca domnul Lector din imagine, va ieși spre bani…pentru ca să reziste în sistem, într-un sistem aflat în plină disoluție, adică „refacere”.

Toți însă, că lucrăm la firme sau la stat, trebuie să ieșim spre bani…pentru că trăim într-o societate care nu ne mai protejează de dezastrul personal, ci ne expune lui.

Drept urmare, nici statul democrat, nici universitatea de stat, nici cea particulară și nici întregul capitalism nu au…soluția pentru banii noștri, pentru ce câștigăm în mod continuu, ci soluția se află în noi. Pentru că noi trebuie să îmbinăm cunoștințe dobândite cu abilități personale, cu rezistibilitate fizică și psihică, cu relații interpersonale…în căutarea banilor noștri.

Banii noștri stau la stat, stau la patroni, stau la particulari în buzunar. Noi trebuie să îi luăm de acolo printr-o muncă diversă, flexibilă, reciproc avantajoasă.

Dar pentru ca să îi luăm din mai multe buzunare în același timp, avem nevoie de o legislație care să ne permită acest lucru. Dacă nu, suntem niște cerșetori cu diplome, niște cerșetori cu principii, niște cerșetori de mileniu 3…dar care nu putem trăi de-o pe zi pe alta.

De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

28. De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]?

Acest fragment scriptural, în LXX, arată astfel: „inima mea s-a veselit în toată osteneala mea [καρδία μου εὐφράνθη ἐν παντὶ μόχθῳ μου]”. Și osteneala e asceza curățirii de patimi. Pentru că veselia cea adevărată a inimii e atunci când se simte împlinită în asceză, în nevoință, în rezultatele duhovnicești ale sfințirii personale.

Și osteneala ortodoxă e diversă, dar împlinitoare. Pentru că osteneală e și slujirea și munca și postul și privegherea și metaniile și închinăciunile și pelerinajul și citirea și studiul și munca de cercetare și de scriere a unei cărți teologice. Toată această osteneală sfântă veselește inima noastră, pentru că o veselește duhovnicește. Pentru că, atâta timp cât în noi coboară slava lui Dumnezeu în fiecare lucru pe care îl facem pentru Dumnezeu și pentru oameni, noi ne simțim veseli duhovnicește și împliniți interior. Fiindcă numai viața plină de osteneală duhovnicească îl împlinește pe om.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [71]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a.

***

Punctul culminant al acestei iconizări mesianice îl reprezintă însă – printr-o manevră picturală remarcabilă a autorului, dacă privim lucrurile în sens literar – dezvăluirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, care este persoana în sens absolut, persoana ca iubire, Cuvântul care vorbeşte fiecărui om în parte, în taina inimii lui, Cuvântul care este mai presus decât toţi Prorocii, care prin Evanghelia Sa şi prin însăşi prezenţa Lui, ca Dumnezeu întrupat, îl asumă şi îl preschimbă pe om după asemănarea Sa.

Antim rupe zăgazurile bucuriei sale, pentru că înomenirea Cuvântului înseamnă desăvârşirea omului, căci numai Dumnezeu poate să umple setea de iubire şi dorul infinit al inimii omeneşti[1]. Acesta este Mirele ceresc care aşteaptă un răspuns de la fiecare persoană umană, căreia i Se revelează în mod individual şi profund intim, după cum sugerează textul antimian, pe care îl vom reda în versuri, făcând apel din nou la această metodă, pentru a-i evidenţia extraordinarele calităţi poetice:

Că ce doriia Sfinţii aceia Părinţi, noi avem;
şi ce milă aştepta ei, pre noi ne-au întâmpinat;
şi ce priviia ei de departe,
noi cu Evanghelistul avem astăz:
„Carele era din ceput, Care am auzit,
Care am văzut cu ochii noştri, Care am privit
şi mâinile noastre au pipăit pentru Cuvântul Vieţii,
pre Acela vestim şi mărturisim voao
Viaţa cea vecinică, Care au fost la Părintele,
iară acum S-au arătat”,
a Căruia arătare atâta bucurie ne aduce noao,
mai multă decât avea Părinţii cei Sfinţi de demult,
a Căruia aşteptare cu drag şi cu dorire,
mă îndeamnă să zic acest cuvânt:
„Sărută-mă pre mine cu sărutarea gurii Tale”
[2],
că toţi câţ era din Duh, cu duhul cunoştea
câtă milă era să se verse pre buzele Aceluia.
Dorind şi el, drept aceia,
ca să fie părtaş unii bunătăţi ca aceştiia
zice din tot sufletul
ca să mă sărute pre mine cu sărutarea gurei Sale;
care cuvânt atâta face ca şi când ar zice:
pre Moise nu-l auz căci iaste la limbă împiedicat,
buzele Isaiei sunt întinate,
Ieremia a grăi nu ştie pentru că iaste prunc
şi toţi Proorocii au amuţit;
ci El însuş să-mi grăiască mie
şi să-mi deşchiză voia Părintelui Său
şi în Fiinţa Sa pre mine să mă înveţe,
a Căruia preaiubita Fiinţă pre mine să mă înnoiască
şi râurile învăţăturilor Lui
să se facă în mine izvor de apă mântuitoare
întru viaţa cea vecinică [3].

…cu podoabe de fapte bune
logodnica chiamă către sine pre iubitul Mire zicând:
patul inimii mele înfrumuseţat iaste
cu florile doririlor dumnezeeşti
şi casa mea iaste cu lemnele cele mirositoare
şi nestricate a facerilor de bine întemeiată.
Că pre acest sălaş şi Mirele bucuros să pleacă
şi rămâne acolo până când trece zioa
şi umbra să pleacă
[4].

Această icoană nupţială este profund personalistă, subliniind trăsăturile mistice ale Frumuseţii şi ale Iubirii Absolute. Dumnezeu-omul este Lumină şi Viaţă, dar şi Iubire şi acest lucru se revelează mai ales prin Întrupare, sugerată metaforic prin sărutare, prin „îmbrăţişarea” firii umane.

Asumarea  umanităţii este interpretată ca o sărutare a iubirii, din partea lui Dumnezeu faţă de om. Descoperirea lui Dumnezeu ca realitate personală absolută, care se adresează fiecăruia dintre îndrăgostiţii de Lumina şi de Viaţa lumii, reprezintă revelaţia supremă, ce vizează dezvăluirea acestei icoane, a Chipului dumnezeiesc, în intimitatea inimii fiecăruia, după cum fiecare se pregăteşte şi se „împodobeşte” ca să Îl întâmpine.

Dacă omul nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca Iubire, în mod personal şi tainic, dacă nu susţine un dialog neîntrerupt cu însuşi Cuvântul, atunci se anulează pe sine ca persoană, îşi recuză singur statutul şi firea umană.

Dumnezeu este reprezentat, iconizat, numai în relaţie cu omul, cu creaţia Sa, şi numai datorită faptului că S-a întrupat. Această relaţie personală nu poate fi portretizată în dinamica ei, ea este cea care trans-figurează fiinţa umană şi o con-figurează în dependenţă de Hristos. „Persoana este autotranscendere, autexousia, cum spun Părinţii Bisericii.”[5] În această autotranscendere a persoanei şi aşezare a sa în lumina icoanei dumnezeieşti, se află persoana însăşi.

Nu se poate face un portret al unei persoane care se transcende pe sine – dacă nu se întâmplă acest lucru, atunci ea nu e vie din punct de vedere spiritual, ortodox – decât realizându-se portretul relaţiei, al dia-logului – care impune două persoane, două logosuri –‚ fapt realizat de Antim prin metafora, de origine biblică, a sărutului, ilustrând iubirea şi unirea dintre Dumnezeu şi om, dar şi prin portretizarea „miresei”, ca răspuns ontologic afirmativ la iubirea Mirelui ei ceresc.

Astfel încât icoana lui Dumnezeu îl încorporează şi pe om – mai ales după Întrupare, dar nu numai, căci încă de la facerea omului, acesta a fost creat după chipul Ziditorului său –‚ iar portretul omului nu Îl poate exclude pe Dumnezeu, Icoana sa. De aceea Eminescu, în Memento mori, se adresa astfel lui Dumnezeu: Cine eşti?… Să pot cunoaşte şi icoana ta… pe om.

Nu e un singur portret, ci întotdeauna sunt două, chiar dacă nu ne e uşor să sesizăm aceasta. În icoanele în care sunt reprezentaţi Sfinţii, ubicuitatea prezenţei lui Dumnezeu este sugerată de aurul harului care înconjoară profilul lor trupesc, dar care iradiază şi din ei înşişi, iar Antim a urmărit întotdeauna satisfacerea devizelor iconografice, căci stabilind cu precizie arhetipul, a „portretizat” relaţia, comuniunea, iar nu individualismul egoist, respectând, în acelaşi timp, dogma ortodoxă.

„Logodnica” reprezintă cu adevărat un simbol al transfigurării şi al transcenderii de sine, sugerând elanul extatic al sufletului după Dumnezeu, pentru Care se ipostaziază iconic-alegoric, împodobit „cu florile doririlor dumnezeeşti” şi „cu lemnele cele mirositoare şi nestricate a facerilor de bine”.

„Casa” sufletului şi „patul inimii” reprezintă un loc de odihnă şi de stabilitate prin care este îmbiat Mirele, iar miresmele sugerate mai sus simbolizează emanaţii spirituale „nestricate”, inefabile, indicând impregnarea materiei şi infuzarea ei de către spirit, dar şi opţiunea de dematerializare a sufletului, în acceptarea sensului său ascendent şi transcendent, către Dumnezeu, până când şi trupul va fi transfigurat şi spiritualizat la sfârşitul chipului acestei lumi.

Dumnezeu a făcut un pas decisiv către om prin Întrupare, vrând să-l recupereze pe acesta pentru viaţa veşnică şi omul tinde de aceea către Dumnezeu, pentru că e creaţia Lui. Astfel, Dumnezeu este iconizat în relaţie cu omul[6] iar omul este portretizat ca stare de infinită autotranscendenţă (autodepăşire de sine) şi relaţie cu Dumnezeu, Cel ce „a fugit” după om şi S-a întrupat. Pentru că fiinţa umană a fost creată pentru comuniunea cu Dumnezeu.

Hristos Se face cunoscut fiecăruia în mod intim şi unic, după intensitatea iubirii sale. Trăsăturile Chipului divin se imprimă în icoana sufletului şi ele sunt vizibile în măsura în care sunt recognoscibile de către persoana umană în ea însăşi. Sufletul este prezentat ca cea mai inefabilă şi mai autentică „pânză” în care se pictează prin autoimprimare Chipul Mirelui ceresc, în funcţie de bunăvoinţa omului în acest sens.

Cu cât este mai sensibilă fibra spirituală a sufletului, cu atât se întipăresc mai bine detaliile cele mai fine ale Modelului divin, prin faptul că „pre acest sălaş (înmiresmat de frumuseţe, al inimii şi al sufletului – n.n.) Mirele bucuros să pleacă şi rămâne acolo”.

Antim foloseşte în aceste fragmente citate sau parafraze scripturistice din Epistola şi Evanghelia Sfântului Ioan Teologul şi din Cântarea Cântărilor, într-un mod cu totul sugestiv, deoarece primul este Apostolul iubirii, iar cartea amintită din canonul biblic, vorbeşte alegoric despre nunta mistică – şi eshatologică – dintre Mirele Hristos şi Mireasa Lui, Biserica sau fiecare suflet omenesc în parte.

Sărutarea lui Hristos este o metaforă biblică pentru revărsarea de har care se pogoară prin cuvintele Lui către cei care le primesc. După Sfinții Părinţi, „izvor de apă mântuitoare întru viaţa cea vecinică” reprezintă harul Duhului Sfânt, interpretare neîndoielnic binecunoscută lui Antim. Astfel încât vederea lui Hristos înseamnă o autotransformare/ transformare de sine în icoana Lui, în imaginea Lui, prin primirea în sine a energiilor Lui necreate dar creatoare, harice, o restaurare a firii umane primordiale, nealterate, nedes-figurate de păcat.

Este de la sine înţeles atitudinea iconodulă a lui Antim, prin poziţia lui de arhiereu ortodox şi implicit, prin împărtăşirea credinţei că cea mai autentică „portretizare” a lui Dumnezeu este omul însuşi (întrucât acest „autoportret” l-a făcut Sieşi Dumnezeu cu mâna Sa[7]), care acceptă imprimarea nefalsificată a Chipului Său, prin aceea că „El însuş să-mi grăiască mie şi să-mi deşchiză voia Părintelui Său şi în Fiinţa Sa pre mine să mă înveţe, a Căruia preaiubita Fiinţă pre mine să mă înoiască”, întru asemănarea Sa.

Metafora nupţială care vorbeşte despre „casa” sufletului şi despre „patul inimii” este inspirată tot din Cântarea Cântărilor. Rămânerea Mirelui în casa sufletului şi odihnirea Lui în patul inimii, până când „umbra să pleacă” (ar putea fi vorba de „umbra” acestei lumi sau de „umbra” sau „vălul” trupului), reprezintă alegoric tocmai acea intimizare foarte profundă, de care aminteam mai devreme.

Auto-iconizarea după Hristos nu reprezintă o anulare de sine – în viziune ortodoxă, care este implicit şi a mitropolitului nostru –, o reprimare a propriei personalităţi, ci o con-figurare de sine prin dorinţa legitimă a alterităţii, cu atât mai mult cu cât această „alteritate” este divină şi reprezintă în acelaşi timp, în mod paradoxal, cea mai mare interioritate şi proximitate pentru persoana umană, care, în primordialitatea sa, a fost creată în comuniune cu Dumnezeu.

Starea naturală a omului este cea comunională, fără ca prin aceasta să se denatureze identitatea ei sau sensul individual al persoanei. Iar comuniunea cea mai adâncă şi mai intimă se realizează, de către fiecare om, cu Dumnezeu, Creatorul său, prin aspiraţie infinită la asemănarea cu El, prin dorul fără saţiu după El.

Antim a prezentat în această predică o istorie concisă a căutărilor reciproce dintre Dumnezeu şi om, pe baza acestei asemănări înscrise în moştenirea genetică şi spirituală a fiinţei umane. Înclinaţia autorului pentru portret are adânci motivaţii ontologice şi teologice.

Întruparea a permis reprezentarea în icoană a lui Dumnezeu-Cuvântul şi a redat lumii sensul ei de imago Dei, universul având pentru Antim o frumuseţe pictural-iconografică. Cerul L-a „ivit” pe Fiul lui Dumnezeu şi pământul L-a „arătat”, încărcându-se amândouă cu demnitatea de a fi simboluri ale Nativităţii. Vom merge puţin mai departe, pentru a face mai evidente cele spuse până acum şi vom arunca o scurtă privire şi asupra altor texte din Didahii.


[1] „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9).

[2] Este o parafrazare a unui verset biblic, aflat la Cânt. 1,1: „Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul”.

[3] Parafrază a lui Antim Ivireanul la In. 4,14: „…căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică”.

[4] Opere, p. 110-113. Ultima propoziţie este parafrază la Cânt. 2, 17: „Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu…”; dar şi întreg acest ultim pasaj este inspirat de aceeaşi carte din canonul biblic.

[5] Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei. Scurtă introducere la o teopoetică a trupului, trad. Sora Eugenia Vlad, Ed. Asociaţia Filantropică Medicală Creştină Christiana, Bucureşti, 1998, p. 14.

[6] În Ortodoxie, Dumnezeu-Cuvântul apare în icoană ca om, având înscris în aură numele „Ο ΩΝ”, „Cel care este” iar singura icoană acceptată tradiţional a Sfintei Treimi aparţine Sfântului Andrei Rubliov şi, pe baza textului biblic care relatează revelarea Ei către Sfinţii Avraam şi Sarra la stejarul lui Mamvri, înfăţişează Trei Îngeri care stau aşezaţi, care stau Faţă către Faţă.

[7] Un Fericit Părinte contemporan, Sofronie Saharov, Arhimandritul mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia), spunea că în fiecare om care se zămisleşte, Dumnezeu Îşi face autoportretul. Avva Sofronie studiase în tinereţe artele frumoase şi pictura la Paris.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno