Predică la Duminica a 22-a după Cincizecime [2016]
Iubiții mei[1],
când ducem trupul Domnului în mormânt, în mormântul altarului, noi, Preoții, spunem în taină: „În mormânt cu trupul, în Iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul și pe tron împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”[2] după dumnezeirea Ta. Căci El, atunci și acum, cuprinde toate și umple toate prin slava Lui. Pentru că El este și în Iad și pe pământ și în cer prin slava Lui, El niciodată depărtându-Se de pe tronul dumnezeirii, ci veșnic fiind împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că El e Dumnezeu veșnic și nemutat.
Căci dacă Dumnezeu nu cuprinde toate, prin slava Lui, și, în același timp, nu depășește toate cele pe care le-a creat, nu e Dumnezeu, ci o creatură. Pentru că creatura este între cele create de El. Dar El e în afară de toate cele create de El după ființa Sa și în toate cele create de El prin slava Lui, pentru că El susține toate în existență.
De aceea, Dumnezeu e și în Iad, e și pe pământ, e și în cer, pentru că toate cele create sunt ale Lui. Și El e acolo unde sunt ele, pentru că El e viața lor.
Iar Evanghelia de azi [Lc. 16, 19-31] vorbește la modul magistral despre atotprezența lui Dumnezeu.
Căci, în același timp, Domnul ne relatează atmosfera și din Rai și din Iad, pentru a ne vorbi despre relația dintre bogatul cel nemilostiv, care nu are nume, și săracul cel mântuit, care se numea Lazaros [Λάζαρος] [Lc. 16, 20, BYZ].
Și vorbirea despre veșnicie începe cu vorbirea despre timp, despre istorie. Și, mai ales, cu vorbirea despre istoria personală. Căci istoria e înregistrată de oameni, ea trece prin oameni, atâta timp cât ei sunt memoria istoriei.
De aceea, când vrem să cunoaștem un om din trecut, trebuie să îi citim istoria. Însă de unde știm noi că ceea ce s-a scris despre el, adică istoria lui, e adevărată? Pentru că istoria cuprinde atât versiunea ta despre tine, cât și versiunea altora despre tine. Și dacă tu îți falsifici istoria personală și ți-o mai falsifică și alții, din preajma ta sau de după tine, ce fel de istorie citește viitorul?
Însă Dumnezeiasca Scriptură ne oferă perspectiva adevărată asupra vieții unui om în această relatare a Domnului. El ne spune cum trebuie să judecăm istoria: din perspectiva veșniciei. Căci dacă memoria istoriei, în ea însăși, poate fi falsificată cu bună știință în ceea ce privește un om anume și viitorimea să afle despre el numai minciuni, veșnicia vine și vindecă această nedreptate. Căci Dumnezeu e Cel care este memoria adevărată a tuturor oamenilor, a întregii umanități, și El vindecă toate nedreptățile și vădește toate minciunile, toate răstălmăcirile istoriei. Pentru că El nu lucrează cu probabilul, cu aproximativul, cu posibilul, ci cu ceea ce este omul.
Și adevărul omului este în el însuși și în relațiile lui cu semenii săi, atât în viața sa, cât și după moarte.
Ce înseamnă faptul că adevărul omului este în el însuși? Că omul este om în măsura la cât s-a sfințit în relație cu Dumnezeu și cu oamenii. Dacă omul nu e Sfânt, atunci el e plin de întuneric, și adevărul omului e acesta: că el e în Iad. Dar dacă el e Sfânt, dacă a trăit aici, în Biserică, ca un om sfânt, va moșteni Împărăția lui Dumnezeu împreună cu Sfinții.
Dar sfințirea noastră e în relație cu semenii noștri. Fapt pentru care, bogatul nemilostiv nu ajunge în Iad pentru că mânca și bea în mod zilnic, ci pentru că nu i-a fost milă de om, de omul de lângă el. A ajuns în Iad pentru că nu a valorificat în mod pozitiv omul. Pentru că nu a văzut valoarea omului și a relației celei bune cu el.
Când, pe pământ, omul e valoarea cea mai mare pentru tine, atunci cauți să găsești în oameni pe Dumnezeu, să găsești sfințenia Lui, să găsești darurile Lui, să găsești bunătatea și frumusețea Lui. Cauți să găsești oameni! Și pentru ca să găsești oamenii de dincolo de cuvintele și de faptele lor, pentru ca să te întâlnești în mod real cu ei, trebuie să ai o relație de comunicare, de prietenie, de iubire cu ei.
Căci altfel cum poți să afli cine e celălalt, dacă nu vorbești cu el? Și cum poți să afli cât de minunat este și ce fel de drame a trăit și cât de mult e plin de lacrimi plânse și neplânse, dacă nu stai de vorbă cu el?
Dar pentru că nu prea stăm de vorbă cu noi și cu semenii noștri, oricare ar fi ei, tocmai de aceea suntem afoni la marea bucurie a dialogului. Nu auzim frumusețea interioară a dialogului și de aceea nu ne bucurăm de ea. Însă oamenii care vorbesc, care vorbesc din ce în ce mai serios, mai autentic, își spun lucruri de rugăciune, de mare intimitate, pe care numai lui Dumnezeu, în rugăciune, le spun. Și cum ajunge cineva să aibă curajul mărturisirii față de altul? Pentru că vede sinceritatea altuia față de el. Pentru că vede că adevărul este eliberator și înălțător, că adevărul e cel care ne leagă la modul profund pe unul de altul.
Și Domnul duce istoria a doi oameni până în veșnicie, pentru a ne arăta cât de serioasă e viața aceasta și ce consecințe au relațiile sau non-relațiile dintre noi.
Pentru că între bogat și Lazaros era o non-relație. Nu exista comunicare. Bogatul își vedea de viața lui…pe când Lazaros murea de foame la poarta bogatului. Murea de foame și de boală, pentru că era și plin de bube/ răni [τὰ ἕλκη] [Lc. 16, 21].
Și non-relația asta o trăim și noi din plin…în fiecare zi. Căci Dumnezeu ne pune înainte cerșetori, scăpătați, suferinzi, îndurerați, tulburați, dezamăgiți, deznădăjduiți, agonizanți, dar noi ne facem că ei „nu există”. Și trăim non-relația cu ei…pentru că nu am învățat cum să reacționăm la durerile și nevoile altora.
Pentru că noi credem, în mod fals, că viața creștină nu incumbă și relațiile nedorite cu oamenii. Însă, în primul rând, viața creștină e tocmai asumarea celor care nu ne vor, care nu ne stimează, care au nevoie de noi numai în mod egoist, care ne disprețuiesc, dar vin să ne ceară ajutorul tocmai pentru că ei știu că noi „suntem proști și îi ajutăm”. Pentru că ei confundă bunătatea noastră cu prostia și ajutorul nostru cu lipsa de realism.
Însă bunătatea și ajutorul, bunul simț și conștiința creștină, adică faptul de a fi om în relația cu alții, creează relațiile dintre oameni. Și dacă le creează, tot cu bine se și susțin relațiile dintre oameni. Dar dacă, în aparență, credem că a tăia toate punțile cu oamenii înseamnă a fi safely, în siguranță, „siguranța” noastră se numește singurătate.
Iar singurătatea, e adevărat, îți protejează secretele, dar îți îngustează inima. Și inima îngustă, lipsită de bunătate, de mărinimie, e o inimă care nu se mântuiește.
Lucru pe care l-a aflat bogatul…odată cu moartea. Căci toată viața noastră Biserica ne predică, ne predică în continuu despre consecințele rele ale vieții păcătoase, adică despre Iad, și oamenii fac glume despre acest lucru. Fiindcă ei cred că Iadul și demonii nu sunt ei chiar atât de „negri” sau cred că Iadul e „o fabulație”.
Dar când, după o viață păcătoasă…începe Iadul real și veșnic, atunci nu mai trebuie să creadă că Iadul e extrem de rău…ci îl experimentează. Și experimentează Iadul tocmai ca o consecință a non-relației lor cu Dumnezeu și cu oamenii.
Căci atunci când bogatul ajunge în Iad după moarte și, tot după moarte, Lazaros ajunge în Rai, Lazaros a fost dus de către Sfinții Îngeri „întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]” [Lc. 16, 22].
– Ce înseamnă sânul lui Avraam?
– Înseamnă comuniunea cu Sfinții. Pentru că, deși despre Lazaros nu ni se spune că era credincios, din faptul că a mers în Rai, deducem că era un om al credinței și al relațiilor sfinte, de conștiință. Iar, dimpotrivă, despre cel bogat, deși se spune că se veselea zilnic în mod strălucit, adică împreună cu alții, ajunge în Iad tocmai pentru că nu avea relații reale nici cu prietenii lui. Pentru că în banchetele sale zilnice conta bucuria lui, nu starea la masă cu alții.
Dacă l-ar fi interesat comuniunea cu alții, ar fi fost în stare și de comuniunea cu Lazaros, care, la urma urmei, cerea resturi de la masă [Lc. 16, 21] și nu aur. Însă, cu toate că bogatul era egoist și plezirist, că o ținea numai în petreceri, când ajunge în Iad…vedem că nu era lipsit de religiozitate. Căci el îl recunoaște pe Sfântul Patriarh Avraam ca Părinte al lui [Lc. 16, 24]. Dar îl recunoaște la nevoie, în mod egoist, cu gândul ca să fie ajutat în Iad…dar nu l-a recunoscut, pe când trăia, ca exemplu de urmat.
Tocmai de aceea, bogatul fiind în Iad [τῷ ᾍδῃ] și în chinuri [ἐν βασάνοις] [Lc. 16, 23, BYZ], fiind chinuit în văpaia/ flacăra [ἐν τῇ φλογι] Iadului [Lc. 16, 24], atunci a vrut să își valorifice conștiința. Atunci a vrut să arăte că are conștiință. Și-a amintit de familia lui și de cei 5 frați ai lui [Lc. 16, 27-28], pe care îi dorea scăpați de acest loc de chinuire [Lc. 16, 28], care este Iadul.
Însă Sfântul Avraam, care e vocea Bisericii aici, care ne spune ceea ce trebuie să știm cu toții ca să ne mântuim, i-a spus: „Ἔχουσιν Μωσέα καὶ τοὺς Προφήτας· ἀκουσάτωσαν αὐτῶν [Au pe Mosis/ Moisis și pe Profeți. Să asculte de ei!]” [Lc. 16, 29]. Adică au Scriptura Vechiului Testament, acum o au și pe cea a Noului Testament, au întreaga Tradiție Sfântă și tot comentariul duhovnicesc al Bisericii. Să asculte, dar, ce spune Biserica și se vor mântui!
Căci bogatul nu a ajuns în Iad pentru că nu cunoscuse adevărul Bisericii celei din vechime, ci pentru că îl ignorase, pentru că îl disprețuise. El avea conștiință, el avea cunoștințe religioase, dar nu dorea să „își facă timp” pentru Dumnezeu și pentru oameni și pentru ca să citească și să împlinească voia lui Dumnezeu.
Însă, iubiții mei, din perspectiva lui Dumnezeu, noi trăim și suntem nu pentru ca să avem locuri de muncă, nu pentru ca să facem familii și copii, nu pentru ca să ne plimbăm toată ziua, ci pentru ca să învățăm cum să ne mântuim și să trăim mântuirea lui Dumnezeu în relație cu El și cu semenii noștri!
Viața noastră este un dar dumnezeiesc pentru ca să învățăm teologia Lui și să trăim teologic în Biserică. Noi suntem aici pentru ca să ucenicim la școala mântuirii noastre. Și pe fiecare zi învățăm câte ceva despre mântuirea noastră, dacă ne străduim zilnic să facem voia lui Dumnezeu.
Căci istoria Domnului de azi, despre cel mântuit și cel nemântuit, are următorul scop: acela de a ne sublinia faptul că viața noastră este o școală pentru veșnicie. Că noi, acum, trebuie să învățăm să fim oameni. Și ca să învățăm să fim oameni trebuie să fim în relație cu Dumnezeu și cu oamenii, în cadrul căreia noi ne personalizăm cu adevărat.
Pentru că atunci când un om se întoarce de la păcat și începe să iubească binele, el iese din zona deformării interioare și intră în zona Bisericii, unde oamenii se înfrumusețează interior și se înduhovnicesc. Dacă păcatele ne urâțesc, virtuțile ne fac frumoși pe dinăuntru și pe dinafară. Și atât de reală și de profundă e această schimbare duhovnicească, încât acum și după moartea noastră, trupul nostru nu mai e părăsit de slava lui Dumnezeu, în care noi ne-am trăit schimbarea cea bună și am trăit împreună cu Dumnezeu, ci ele devin Sfinte Moaște.
Așa că Sfintele Moaște nu sunt apariții extraordinare în viața Bisericii, ci normale. Toți care au trăit și au murit dumnezeiește au Sfinte Moaște și ele, trupurile lor înduhovnicite, mărturisesc atât despre sinceritatea credinței și a vieții lor, cât și despre mântuirea lor. Căci ele ne spun că Dumnezeu, în mod real a locuit și locuiește în ei, și în trupul și în sufletul lor, iar că atunci când toți vom învia, ei vor fi plini de slava lui Dumnezeu. Pentru că viața Bisericii e divino-umană, iar oamenii se îndumnezeiesc în mod real, Sfintele Moaște și minunile Sfinților de după moartea lor fiind evidențele sfințeniei.
Însă Biserica îi mântuiește pe oameni prin Slujitorii Bisericii. Păcătoși sau Sfinți, acești Slujitori ai Bisericii, adică Diaconii, Preoții și Episcopii, îi învață pe cei credincioși dreapta credință, îi umplu de iertarea și de harul lui Dumnezeu prin Slujbele Bisericii și îi conduc în viața lor creștină. Pentru că ierarhia Bisericii are o întreită-slujire pe pământ, ca una care a primit slujirea integrală a Domnului: aceea de a învăța, de a sluji și de a conduce spre mântuire Biserica.
– Și ce înseamnă a învăța, a sluji și a conduce Biserica la mântuire, împreună cu Dumnezeu?
– Că ierarhia Bisericii are la dispoziție întreaga Tradiție a Bisericii, ca să învețe din ea poporul credincios al Bisericii, alături de propria lor experiență teologică și duhovnicească. Că ierarhia Bisericii trebuie să le slujească Slujbele Bisericii, pentru că prin ele primesc slava lui Dumnezeu în ei înșiși. Și că, prin experiența lor teologică și duhovnicească, membrii ierarhiei Bisericii trebuie să îi conducă pe oameni în viața lor, să îi sprijine să înțeleagă teologia și viața Bisericii și să îi corijeze/ să îi îndrepte atunci când greșesc.
Dar, pentru ca ierarhia Bisericii să poată face această slujire întreită în viața credincioșilor Bisericii, trebuie să existe relații reale și profunde între ierarhie și credincioși. Credincioșii trebuie să respecte și să iubească și să asculte de ierarhia Bisericii, după cum și ierarhia Bisericii trebuie să respecte, să iubească și să asculte cu atenție nevoile credincioșilor.
Relațiile reale sunt relațiile mântuitoare. Relațiile autentice sunt cele duhovnicești. Și la aceste relații duhovnicești ne trimite Domnul prin glasul Sfântului Avraam, atunci când ne spune: „Dacă de Mosis și de Profeți nu ascultă, [atunci] nici dacă cineva are să învieze din morți, nu vor crede [Εἰ Μωσέως καὶ τῶν προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν, οὐδέ, ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ, πεισθήσονται ]” [Lc. 16, 31, BYZ].
Însă ce face omul înșelat de demoni, care, în râvna sa viciată de păcat, se crede „mai important” decât Biserica? El crede că poate „stabili” adevărul de unul singur, în afara Bisericii. Crede că poate „ajusta” învățăturile Bisericii sau că o poate „critica” și că această critică a lui e „validă”. El crede că învățăturile Bisericii „se bat cap în cap” sau că sunt „inactuale”, și asta pentru că nu poate să le gândească în profunzimea lor și cu mintea Bisericii.
La polul opus, teologul Bisericii, omul înduhovnicit, omul credincios, vede relațiile interne între toate învățăturile Bisericii, nici prin cap nu îi trece să nege vreuna dintre ele și, când ceva îl depășește, el își asumă neștiința și nu consideră că ceva e „în neregulă” cu învățătura și viața Bisericii. Pentru că omul Bisericii gândește și acționează conform învățăturii și vieții Bisericii și niciodată nu luptă interior cu deciziile Bisericii.
Da, la un moment dat, o decizie care îl privește pe el poate fi pripită, poate fi greșită, îl poate nedreptăți… însă el „nu se răzbună” pe Biserică pentru o problemă personală.
Spre exemplu, Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul, anul acesta pomenit în mod special în Biserica noastră, a fost nedreptățit în mod major, pentru că…a fost caterisit în mod nedrept. Și, în loc să aibă bătrâneți cinstite de către toți și o înmormântare de Mitropolit, după imensele lucruri bune făcute pentru Țara Românească, el a fost trimis în surghiun, ca și când ar fi fost…„un mirean”, pentru că fusese caterisit și condamnat la închisoare[3]. Și în drum spre închisoare a primit cununa muceniciei de la cei care îl arestaseră.
La fel, Fericitul Arsenie Boca[4] a fost nedreptățit în mod major când a fost exclus din monahism și nu i s-a mai dat dreptul să slujească. Însă el s-a supus acestei sancțiuni nedrepte, și-a trăit viața în sfințenie pe mai departe și nu au câștigat cei care l-au minimalizat, ci el, eroul credinței.
Și astfel de nedreptăți dureroase se fac adesea celor Sfinți. Însă ei nu confundă, în durerile lor, pe niște membri dușmănoși și răutăcioși ai ierarhiei Bisericii cu…Biserica, fapt pentru care, în ei înșiși, transformă nedreptatea într-o mare asceză a sfințeniei și ajung în Împărăția lui Dumnezeu.
Mai pe scurt: păcatele ierarhiei Bisericii și nedreptățile pe care ni le-ar face un Preot, un Ierarh sau un Sinod nu sunt motive reale pentru ca noi să intrăm în rebeliune, în luptă cu Biserica. Pentru că nedreptățile la adresa noastră trebuie purtate cu conștiință smerită și spre folosul nostru, nu spre paguba noastră.
Căci dacă, pe lângă faptul că am fost nedreptățiți personal, noi calomniem, mințim, îndemnăm la schismă, păcatele noastre se înmulțesc. Dar dacă trăim minimalizarea și nedreptatea la adresa noastră cu inimă smerită, cu decență și ne vedem de mântuirea noastră, noi nu pierdem nimic, ci, dimpotrivă, câștigăm totul. Pentru că Dumnezeu vede adâncul nostru…
Și cei care au gândit și au acționat astfel sunt Mărturisitorii Bisericii. Pentru că ei și-au asumat moartea, nedreptățirea lor, pierderea averii și a statutului eclesial și social pe care îl aveau…pentru relația lor cu Dumnezeu și cu oamenii. Și cine pierde cu Dumnezeu, acela câștigă întotdeauna. Iar a câștiga din pierdere e lecția fundamentală a mărturisirii.
Din acest motiv, în niciun secol nu au câștigat schismaticii și nici fariseii și nici oamenii dubioși din Biserică, ci doar Sfinții. Că au ajuns să moară de moarte bună, că au murit martirizați, ei au câștigat întotdeauna. Și ei sunt bucuria Bisericii. O bucurie care ne umple pe toți cei credincioși.
Însă bucuria lor e veșnică pentru că au rămas în Biserica lui Dumnezeu, care i-a învățat adevărul, care i-a hrănit cu Slujbele Bisericii și care i-a condus pe calea mântuirii. Bucuria lor e bucuria cu Sfinții. Căci sânul lui Avraam e sânul lui Dumnezeu, adică comuniunea veșnică cu toți Îngerii și Sfinții Lui.
Așadar, iubiții mei, Raiul și Iadul sunt pentru oameni și pentru îngeri. Raiul e pentru Sfinții Lui Îngeri și pentru toți Sfinții Lui, pe când Iadul e pentru toți demonii și pentru toți cei păcătoși. Iar noi, acum, în școala Bisericii, care e școala Împărăției, alegem. Ne alegem locul. Și după cum alegem, așa și trăim.
Tocmai de aceea, bogatul ajuns în Iad nu s-a plâns că a fost „nedreptățit” de Dumnezeu, ci el a cerut milă când a ajuns în Iad. El era conștient de starea lui în Iad și de chinurile lui cele veșnice. Sta în focul Iadului, adică în slava lui Dumnezeu resimțită ca foc care arde și mistuie și chinuie sufletul și trupul.
Dar vedea, de departe, cu ochii sufletului, și Împărăția lui Dumnezeu, adică a doua opțiune a vieții lui. Pentru că prima lui opțiune fusese Iadul.
Dar acolo, în Iad, și-a dat seama că Iadul nu e o opțiune pentru veșnicie! Că Iadul e chin, că Iadul e durere, că Iadul e urâțenie, că Iadul e singurătate. Și a vrut miluire din partea Sfinților Lui.
Însă „prăpastie mare [χάσμα μέγα]” [Lc. 16, 26] este între Rai și Iad…și fiecare își are locul pe care îl merită. Pentru că pe el l-a ales, încă din timpul vieții…Și unii lucrează la intrarea lor în Rai…pe când alții la intrarea lor în Iad.
De aceea, o istorie falsificată, o strălucire aparentă nu te ajută deloc în veșnicie. Pentru că veșnicia ne oferă reala istorie a omului. Cum e istoria omului e și veșnicia lui. Căci reala istorie a omului are următoarea finalitate: cine se mântuiește și cine nu.
De aceea, Judecata lui Dumnezeu și veșnicia ne oferă justa valoare a istoriei, pentru că ne oferă justa valoare a oamenilor.
Atunci se va vedea cine a făcut ceva, realmente, cu sine și cu alții și câți sunt cei care au spoit oamenii în negru.
Atunci tiranii vor fi tirani și Sfinții Sfinți.
Iar importanța vieții noastre în istorie va fi capitală, pentru că ea se va vedea în veșnicie. Acolo vom vedea cine a eșuat și cine a câștigat, cine sunt învinșii și cine sunt câștigătorii. De aceea câștigătorii se vor vedea la urmă, adică la Judecata lui Dumnezeu.
Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem voia Lui! Dumnezeu să ne miluiască pe toți ca să înțelegem că Biserica înseamnă comuniune și nu singurătate egoistă! Dumnezeul mântuirii noastre să ne umple pe toți de slava Lui cea veșnică, pentru ca să alegem și să trăim în ritmul Raiului lui Dumnezeu încă de aici și de acum! Amin!
[1] Scrisă între 24 octombrie 2016, zi de luni, începută la 19. 03 minute și terminată pe 27 octombrie 2016, zi cu soare și nori, zi de joi.
[2] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 165.
[3] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/26/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-17/.