Zi: 30 octombrie 2016

Predica la împlinirea vârstei de 39 de ani [31 octombrie 2016]

4 comments

Iubiții mei[1],

când eram copil așteptam marile evenimente ale anului cu nerăbdare, pentru că aveam sentimentul că în ele se întâmplă ceva aparte. Și fie că era vorba de Nașterea sau de Învierea Domnului, fie că era vorba de ziua mea de naștere și a altora din familie, eu așteptam aceste zile ca pe niște zile…„ieșite” din istorie. Pentru că atunci mi se părea că timpul se oprește în loc și e numai bucurie. Și așa era: eram plin de bucurie!

Însă eu n-am asociat niciodată ziua mea de naștere cu cadourile, pentru că, pentru mine, nașterea era bucurie în sine, bucurie interioară…și nu se lega de nimic pământesc. Niciun cadou nu putea să îmi ofere mai multă bucurie decât cea pe care o simțeam în inimă, dar oamenii erau pentru mine cadourile cele mai mari. Și fiind alături de bunicii mei, care au fost, în același timp, realii mei părinți…nu mai aveam nevoie de niciun cadou. Pentru că bucuria mea se afla în noi trei și în comuniunea noastră.

Ca adolescent, aflând că Dumnezeu m-a scăpat de la moarte prin cutremur, prin cutremurul din 1977, de la moartea prin avort…am început să îmi trăiesc ziua de naștere…ca pe o înmormântare. Dar ca pe o înmormântare bucuroasă. Pentru că îmi puneam mereu această problemă în prim-plan: „Dacă nu aș fi fost dorit de Dumnezeu, dacă nu m-ar fi dorit și nu m-ar fi lăsat ca să trăiesc și să Îi slujesc Lui, acum eram la fel de mort…ca cei care au murit în cutremurul din 4 martie 1977”[2]. Și renunțasem să mă bucur de ziua mea de naștere…pentru că simțeam să compătimesc cu cei în suferință, cu cei neiubiți, cu cei excluși, cu cei desconsiderați. Iar cum adolescența și primii ani ai tinereții mele s-au suprapus cu literatura și cu arta mea, a suferi împreună cu oamenii era mai important decât a mă bucura împreună cu ei. Fapt pentru care, transformam ziua mea de naștere într-o zi de creație, care se încununa, spre seară, cu câteva ore de poezie, de teologie, de filosofie, de viață.

În anii mei universitari și postuniversitari, ziua mea de naștere a devenit…un ceasornic. Pentru că de la an la an eu alergam după a citi și a scrie, după a traduce și a afla și un nou an de viață însemna pentru mine noi proiecte literare și de cercetare. Iar ziua mea de naștere a început să redevină o zi bucuroasă, în care îmi inventariam munca și mă bucuram de ea.

După hirotonia mea întru Preot, am început să îmi număr anii vieții ca…ani ai slujirii. Iar bucuriile mele să le văd alături de bucuriile tuturor oamenilor. Tocmai de aceea, ziua mea de naștere, acum, e o zi duioasă, o zi împlinitoare, o zi a recunoștinței și, în același timp, o zi în care eu îi pomenesc și mă rog pentru toți cei care au contribuit, contribuie și vor contribui la viața și la proiectele mele teologice și editoriale. Pentru că m-am împăcat și mă împac mereu în inima mea cu toți și cu toate.

Motivul? Știu cât de multe lucruri am de făcut…și nu mai am timp de discuții sterile și de pierderi de timp. Căci tot ce am făcut și am de făcut nu a fost și nu este pentru „a dovedi” cuiva că pot sau că știu, ci pentru că e drumul care mă împlinește. Dar, mai mult decât împlinirea mea, personală, știu că proiectul meu teologic, cel de toată viața, e o datorie pentru Biserica noastră și pentru România noastră.

De aceea, viața mea, cea de mai multe ori primită în dar de la Dumnezeu, e o vocație, e un drum asumat, e un proiect în derulare, e o datorie sfântă pentru posteritate.

Și, pe fiecare zi, mă uit cel mai adesea înainte și nu înapoi, la ce am realizat. Pentru că ceea ce am de realizat e mai mult și mai greu decât ce am realizat până acum. Și numai Dumnezeu știe cât voi putea să scriu din cât am de scris și cât voi putea să slujesc din cât am de slujit Biserica lui Dumnezeu și neamul românesc.

Dar, în fiecare zi, am în față o nouă treaptă, pe care trebuie să urc.

Și soția mea îmi observă, cu uimire, oboseala pe fiecare zi. Mă vede cum adorm, adesea, ca un om răpus de gloanțe și care, te aștepți ca a doua zi să nu se mai trezească, ci să moară în somn…Și când mă vede trezindu-mă înaintea ei, din noapte, și că mă pun la rugăciune și la lucru, e uimită de puterea lui Dumnezeu, care mă ridică în fiecare zi în picioare.

Pentru că și eu știu, cu toată ființa mea, că ritmul de creație, de slujire și de muncă al meu e sinucigaș, însă, în același timp, întărirea și puterea de la Dumnezeu pentru a scrie, pentru a sluji, pentru a vorbi, pentru a munci mă copleșește.

Și dacă aș fi fost de unul singur în acest maraton cu viața, nu aș fi putut face față. Nu aș fi rezistat nici 2 ani de zile, darămite 25. Însă ritmul meu de viață e astfel de la 14 ani, de când eu nu am mai trăit noțiunea de „concediu”, ci doar pe aceea de muncă zilnică.

Însă, în tot acest timp al convertirii mele – care cuprinde multe căderi, multe ispite, dar și multe bucurii și împliniri – puterea și râvna mea, împlinirea și slujirea mea, bucuria și pacea mea sunt de la Dumnezeul nostru treimic, căci El mă umple de slava Lui ca să pot trăi astfel.

Și vorbesc despre aceste lucruri tocmai pentru că sunt recunoscător și mulțumitor Lui pentru toate binefacerile vieții mele.

El e viața și bucuria mea. El, Dumnezeu, e împlinirea mea.

Cine m-ar fi ținut în viață, dacă El nu m-ar fi ținut? Cine mi-ar fi dat să trec peste toate greutățile vieții mele, dacă El nu mi-ar fi dat să pășesc peste ele? Cine m-ar putea umple, în afara Lui, de tot darul și de toată binecuvântarea, ca să scriu, să slujesc, să predic, să vorbesc, să trăiesc creștinește?

Tocmai de aceea, a scrie despre Dumnezeu și despre viața cu Dumnezeu înseamnă a mă bucura cu El și întru slava Lui. Iar a vorbi oamenilor despre Dumnezeu, despre Dumnezeul inimii mele, înseamnă a vorbi despre cea mai mare iubire a vieții mele. Înseamnă a vorbi din interior mai întâi și apoi din cărți, despre mărețiile Dumnezeului întregii creații.

Și, în definitiv, a mărturisi faptul că toți pot să Îl cunoască pe Dumnezeu, că El este al tuturor și că El îi cheamă pe toți în Biserica Lui, ca să le arate bucuriile Lui cele veșnice.

Căci nu doar pe mine, cel care mă bucur astăzi, de ziua mea de naștere, mă întărește Dumnezeu, ci El ne întărește pe toți. Însă pe fiecare după credința și lucrarea lui. Pentru că El ține în existență și munții și pe demoni. El ține în existență și soarele și pe cei păcătoși. Dar fiecare se bucură de El după starea lui sau după voia lui.

Căci pietrele și soarele se bucură de existență, de existența ca dar de la Dumnezeu, dar nu și-o conștientizează. Însă demonii știu că ei sunt creația lui Dumnezeu, dar se împotrivesc Lui, chiar dacă au viață și sunt ținuți în viață de către El. La fel și oamenii păcătoși: deși știu că nu ei „s-au inventat” pe ei înșiși, deși știu că sunt muritori, deși știu că sunt ființe limitate, ei se cred „nemuritori” și cred că pot trăi „fără Dumnezeu”.

Însă noi nu am putea trăi fără Dumnezeu nici măcar a miliarda parte dintr-o secundă.

Căci ce se întâmplă cu televizorul sau computerul, când, pentru o clipă, se ia lumina? Se face întuneric…și toate amuțesc. Mașinile mor…

Cam așa s-ar petrece lucrurile, dacă, pentru a miliarda parte dintr-o secundă Dumnezeu nu ar mai fi…lumina noastră și viața noastră. Dar El e Dumnezeu tare și puternic, mare și înfricoșător, văzător și judecător a toate în fiecare clipă, în mod neîntrerupt, din veșnicie și pentru veșnicie, iar lumea Lui e plină de rațiune și de frumusețe, pentru că El a creat toate.

Și nouă ne place să spunem „că suntem varză” sau că totul e „o varză”.

Însă varza e o lume atât de complexă și de rațională în structura ei, încât nu avem un computer care să rivalizeze cu „banala” varză. Pentru că varza nu numai că e o mașinărie ultracomplexă, dar are și autoalimentare și se dăruie pe sine spre a fi mâncată. Ea nu are nevoie de curent ca „să gândească”, pentru că ea e o mașină care, în același timp, își și produce curentul și ni-l și livrează sub formă de aliment.

Iar faptul că ea are straturi-straturi de foi nu o face a fi „irațională”, pentru că fiecare foaie o îmbrățișează atât de natural pe cea de dinaintea ei, încât atunci când o tăiem sau o radem, ea se taie milimetric, fiind în toate foile o varză și nu în unele varză, iar în altele lăcustă sau vrabie.

Varza are nume latin. O cheamă Brassica oleracea[3]. Și face parte din „familia Crucifere, [fiind] numită așa deoarece are floarea de tipul patru, cu elementele florale așezate în cruce”[4]. Iar dacă varza mărturisește Crucea Domnului prin florile ei, după care ne învață îmbrățișarea prin frunzele ei stratificate, dar și să ne îmbrăcăm gros iarna, căci iarna nu-i ca vara, înseamnă că nu ne putem bate joc de ea, cum nu ne putem bate joc nici de calendar.

Căci ați văzut, într-o predică anterioară, cât de profund teologic e calendarul Bisericii[5]. Iar cine se uită ca mâța în calendar…se uită ca un neștiutor în calendar și nu pentru că acel calendar ar fi „un non-sens”.

Niciun lucru și nicio ființă create de Dumnezeu nu sunt un non-sens! Ci trebuie să le cunoaștem scopul existenței lor, pentru ce au fost create de către El, ce fac ele în ansamblul lumii lui Dumnezeu, ca să ne minunăm de ele.

Și când ne minunăm de ele, de lucrurile lui Dumnezeu, înțelegem că lucrurile create de om se bazează pe materia primă a lui Dumnezeu, pe raționalitatea Lui și pe înțelepciunea și luminarea venite de la El.

Căci, spre exemplu, o asociație „umanistă”, care îl vede pe om ca „nefiind” creația lui Dumnezeu, a creat o contraofertă calendarului ortodox…numindu-l „calendar științific”[6]. Și, în loc de Sfinți, calendarul „umanist” ne oferă informații despre „cercetătorii și descoperirile științifice care ne-au îmbunătățit viața”[7].

Demersul lor e foarte util și necesar…și el ar trebui dus până la capăt. Pentru că descoperirile științifice au fost ale unor cercetători, cercetătorii au o viață a lor…și mulți dintre ei au fost oameni credincioși, fie că ei au fost creștini sau păgâni. Adică mulți dintre cercetătorii aceia cu performanțe științifice îmbucurătoare pentru întreaga umanitate credeau în Dumnezeu și nu au fost cu toții liber-cugetători sau atei.

Așa că, dacă ar dori să informeze corect și complet publicul tânăr din școli, căruia i se adresează, asociația „umanistă” ar trebui să prezinte și credința religioasă sau lipsa ei…în dreptul marilor inventatori ai istoriei.

Și eu aș da câteva exemple, pentru a se vedea cum ar trebui să fie corecta informare a tinerilor!

Nicolae Constantin Paulescu: român, creștin ortodox fervent, „a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină”[8]. Credința lui religioasă nu l-a făcut să fie mai puțin cercetător sau inventator.

Traian Vuia: român, fiu de preot, „pe data de 18 martie 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul”[9].

René Descartes: francez, romano-catolic, a studiat la iezuiți, unde învață latină și greaca, precum și matematică, fizică, logică, morală și metafizică[10] și „a fondat liniile mari ale științei noi sub forma matematicii universale, a reformat algebra, a fondat o nouă geometrie, numită „geometrie analitică””[11].

Albert Einstein: evreu, panteist, sionist, care mărturisea că „Biblia e o colecție de legende primitive, copilărești”[12] și, în același timp, „admira fără limite structura rațională a lumii, pe care o putem înțelege cu mijloace științifice”[13], a formulat teoria relativității restrânse, teoria relativității generalizate, teoria gravitației etc.

Pentru că atât oamenii religioși, cât și cei necredincioși, au utilizat materia creată de Dumnezeu și înțelepciunea lor venită de la El. Pentru că ei s-au bazat pe știința anterioară și, pe baza rațiunii lor și a rațiunii existente în cosmos și în om, ei au putut să vadă mai departe anumite lucruri, fenomene, constante.

Însă „marile” lor descoperiri, intuiții, realizări …sunt pe măsura lor, umană și nu pe măsura lui Dumnezeu. De aceea, oricât va mai ține Dumnezeu lumea în istorie, oamenii vor fi luminați de către El să afle tot mai mult din profunzimea creației Sale, fără ca prin asta ei să epuizeze cunoașterea. Ba mai mult, după ce lumea va fi transfigurată la a doua venire întru slavă a Domnului, toți cei Sfinți vor cunoaște veșnicia și lumea lui Dumnezeu, întru slava Lui, pentru veșnicie, fără ca ei să poată epuiza cunoașterea.

Adică acum și în veșnicie, împreună cu Dumnezeu, oamenii Îl vor cunoaște pe Dumnezeu și vor cunoaște tot mai mult din profunzimile creației Sale și ale slavei Lui celei necreate și niciodată nu se va sfârși această cunoaștere a lor. Căci și Sfinții și Îngerii cei Sfinți ai lui Dumnezeu cunosc veșnic pe Dumnezeu și cele ale Lui, fără ca să se termine vreodată cunoașterea lor.

Mai pe scurt: Biserica nu a fost, nu este și nu va fi împotriva cunoașterii științifice reale a omului și a lumii. Ci Biserica consideră știința un instrument uman și limitat de cunoaștere a omului și a creației lui Dumnezeu, care nu poate vorbi despre viața duhovnicească a sufletului și nici despre veșnicie și nici despre Dumnezeu, pentru că aceste realități depășesc cu totul instrumentele științifice de cunoaștere.

Omul poate cunoaște, în mod parțial și la nivel uman, materia cosmosului și a trupului său, poate intui anumite realități ale sufletului din întrepătrunderea sufletului cu creierul material, dar nu poate vedea după cum vede sufletul veșnicia și slava lui Dumnezeu, pentru că numai sufletul uman are capacitatea, primită de la Dumnezeu, ca să vadă lumea spirituală, cea care se află dincolo de materie.

Iar a nega pe Dumnezeu, sufletul și veșnicia pe premise „științifice” e un gest infantil de raportare la cunoaștere, atâta timp cât știința nu poate să își depășească statutul ei material. Intrăm în atom, mergem în cosmos, facem experimente pe oameni în speranța să le aflăm sufletul…Dar dacă omorâm omul, nu mai rămânem decât cu trupul lui pe masa de operație și taina lui e purtată de suflet în veșnicie și, în definitv, nu aflăm nimic despre om. Căci dacă am vrea să aflăm ce e omul, ar trebui „să punem mâna” pe sufletul lui și să îl „ținem prizonier” aici, pe pământ, într-un laborator științific. Numai că noi nu putem să punem mâna pe sufletul omului, pentru că el e în mâna lui Dumnezeu, Cel care l-a creat.

Și, la fel, intrăm în atom, intrăm în lumea microscopică, zburăm în cosmos…dar intrăm și zburăm în lumea plină de raționalitate și de profunzime a lui Dumnezeu, pe care nu noi am inventat-o…ci noi doar încercăm să îi aflăm constituția internă.

Iar „umanism” fără Dumnezeu nu există, pentru că omul e creația lui Dumnezeu. Și El l-a creat pe om bărbat și femeie și nu bărbat și cățea sau bărbat și bărbat sau bărbat și vibrator. După cum a creat copacul într-un fel și piatra într-un fel și apa nu seamănă cu boul și nici lăcusta cu tabla înmulțirii. Pentru că El le-a creat pe toate cu seriozitate și profunzime maxime, le-a creat la modul absolut, așa cum trebuiau ele să fie și sunt.

Iar eu, azi, mă bucur de cei 39 de ani, de darul Lui cel prea iubitor, de viața mea care a început într-o zi, când El a vrut…și se va sfârși într-o altă zi, când El va dori…Căci de la El sunt viața și moartea, iar timpul e drumul mântuirii noastre. Și noi numai acum, în acest timp, ne construim interior și, pe baza lui, ne construim și veșnicia.

Iar pe 3 îl trăiesc întru slava Dumnezeului nostru treimic, iar pe 9 îl trăiesc în cinstea Puterilor cerești. Și mă apropii de 40 de ani, de 4 ori câte 10, pentru că termin a doua tinerețe și intru în anii maturității. În anii în care eu, pomul, trebuie să aduc roade și nu frunze. Căci pomul doar cu frunze e un pom bun de tăiat, dar pomul cu roade e un pom căutat de toată lumea.

Așadar, iubiții mei, mă bucur în această zi de mila lui Dumnezeu cu mine, dar și cu dumneavoastră, pentru că pe toți ne binecuvintează Dumnezeu din destul! Mă bucur și le mulțumesc tuturor celor care mi-au fost aproape în tot ce am făcut, cât și celor care privesc ca la un spectacol viața mea, mănâncă din roadele mele, dar nu zic nimic celui care îi hrănește zilnic.

Și din tăcerea dumneavoastră am aflat atât de multe despre oameni și despre poporul meu din prezent și despre prezentul altor popoare care mă citesc, încât am progresat foarte mult la capitolul școala vieții…deși nu eram lipsit de ea nici înainte.

Le sunt recunoscător celor care au punctat, la modul bucuros și profund viața mea. Acești oameni sunt puțini, dar fundamentali pentru mine.

Însă, în același timp, sunt recunoscător tuturor acelora pe care i-am audiat, pe care i-am citit, de la care am învățat extrem de multe lucruri, lucruri care m-au ajutat sau nu în viața mea teologică și duhovnicească, dar care, în mod fundamental, m-au învățat ce nu trebuie să scriu, să spun și să fac.

Căci cultura, în comparație cu ce cred mulți, nu e numai un factor de învățare, ci și de dezvățare a omului. Dacă citești o carte de poezie, un roman, o piesă de teatru sau zeci de astfel de cărți, din ele nu înveți numai ce să fii…ci și ce să nu fii.

Iar eu îmbin zilnic marea literatură a lumii, cu literatura de cercetare, cu literatura joasă și underground și cu scriitura online pentru ca să aflu, deopotrivă, ce e bine și ce nu e bine să faci, să scrii și să fii. Pentru ca să aflu cum sunt oamenii, dincolo de morga lor din poze sau de viața lor romanțată, coborând mereu în ce spun, scriu și fac oamenii.

Căci dacă citim ce spun și fac și scriu oamenii, citim cine sunt ei.

Și dacă doriți să mă cunoașteți, eu sunt în cărțile mele! Dacă le citiți, eu sunt acolo, mă veți recunoaște, ne vom împrieteni, cu siguranță, pentru că semăn cu dumneavoastră în mare măsură.

Căci am auzit, de-a lungul timpului, că persoane și grupuri de persoane duc „muncă de lămurire” la nivel online și prin Biserici, facultăți, școli, diverse întâlniri, ca platforma Teologie pentru azi să fie citită, copiată la nivel de idei pe alte bloguri, dublată de zeci de bloguri care să facă – în aparență măcar – „cam ce fac eu”, dar nu și comentată. Iar bârfele la adresa mea sunt insațiabile și nedemne de creștinii care le proliferează.

Iar bârfele la adresa mea, pe care eu le-am auzit, spun astfel: 1. „e mason și pus de masoni ca să ne distrugă credința ortodoxă”; 2. „are bani și primește bani de la diverși inși suspecți pentru ca să scrie”; 3. „are interese politice ascunse și face parte din organizații de securitate”; 4. „e orgolios și ranchiunos și scrie pentru ca să plătească polițe celor din Biserică”.

Și la ele răspund astfel: Nu am nimic de-a face cu vreo organizație militară, ocultă, politică, parareligioasă, eterodoxă sau păgână.

Când am participat la vreo întrunire științifică, ca unul care am fost invitat de organizatori, și am prezentat vreun articol sau studiu, am mers pe banii mei.

Scriu cărți, împreună cu soția mea, din banii noștri puțini și nu din bani primiți de la vreun comanditar.

Când voi avea un astfel de finanțator sau de grup de oameni care să mă finanțeze, îl sau îi veți observa trecuți pe cărți, la rubrica editorială.

Da, de-a lungul timpului, în cei 10 ani de muncă online, diverse persoane, din dragostea lor față de mine, mi-au dăruit cărți, bani, diverse obiecte și mi-au făcut diverse înlesniri pentru munca noastră editorială și de cercetare. Dar tot acest avantaj al popularității mele online a fost infim în comparație cu cât costă cărțile mele, în muncă și în bani, pe care eu le-am dăruit tuturor fără plată.

Căci și comanditarul/ finanțatorul, care și-ar dori să mă ajute să editez o carte a Scripturii sau un volum din Dogmatica mea sau un volum din Viețile Sfinților, pe care le scriu împreună cu soția mea, mi-ar dărui doar bani…nu și har, luminare dumnezeiască, timp, răbdare, nu ar scrie în locul meu și nici nu ar traduce în locul meu.

Și eu, dacă aș avea mulți bani, aș putea să dărui unui om sau unui grup de teologi mulți bani ca să facă un proiect teologic. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îmi și placă produsul lor finit.

Pentru că în materie de carte nu e de ajuns doar să îmi dai bani, cărți, să îmi înlesnești intrarea în diverse biblioteci și să am timp de cercetare și de studiu, ci eu trebuie să fiu cel care să fac din toate acestea…o carte evlavioasă, o carte teologică, o capodoperă.

Așadar, nu scriu cărți pentru ca „să arăt” că alții nu scriu, deși urcă fulgerător pe treptele academismului românesc, ci pentru că eu ăsta sunt, asta fac și pentru asta sunt venit pe lume.

Ce scriu e una cu mine, nu mă dau mare la apă mică, îmi știu limitele, știu valoarea cărților mele, dar știu că se putea și mai mult, și mai bine, dacă aș fi avut ajutorul iubitor, călduros, părintesc, al multor oameni din Biserică și nu numai, pentru studiile mele.

De aceea, îi binecuvintez pe toți cei care mă citesc, ortodocși sau nu, pe toți cei care îmi stau împotrivă, ortodocși sau nu, pe toți cei care mă bârfesc gratuit, cât și pe cei care consideră că proiectele mele teologice și editoriale trebuie să se deruleze pe mai departe spre folosul tuturor!

Vă doresc tuturor numai bine, Dumnezeu să ne lumineze pe toți, și să ne vedem pe noi înșine cu adevărat! Pentru că frica lui Dumnezeu e începutul pocăinței și al vieții și nu buna părere de sine. Amin!

[1] Scrisă în dimineața zilei de 28 octombrie 2016, zi de vineri, cu cer înnorat, 7 grade la ora 9.00.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cutremurul_din_1977_(România).

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Varză. [4] Ibidem.

[5] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/21/predica-la-duminica-a-23-a-dupa-cincizecime-2016/.

[6] Idem: http://calendarstiintific.ro/.

[7] Idem: http://calendarstiintific.ro/despre-calendar/.

[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Paulescu.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia.

[10] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/René_Descartes. [11] Ibidem.

[12] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Einstein. [13] Ibidem.

Cititori TPA care locuiesc în mari și foarte mari orașe ale lumii

Leave a comment

Din statistica lunii octombrie 2016:

București, România: 1,913 milioane de locuitori în 2012.

Chișinău, Republica Moldova: 669.694 în 2012.

Toronto, Canada: 2,615 milioane în 2011.

Chicago, Illinois, USA: 2,719 milioane în 2013.

Houston, Texas, USA: 2,196 milioane în 2013.

Sofia, Bulgaria: 1,211 milioane în 2012.

Adelaide, Australia: 1,251 milioane în 2012.

Frankfurt am Main, Germania: 687.775 în 2013.

München, Germania: 1,388 milioane în 2013.

Praga, Cehia: 1,247 milioane în 2013.

Varșovia, Polonia: 1,711 milioane în 2012.

Valencia, Spania: 786.424 în 2014.

Belgrad, Serbia: 1,351 milioane în 2012.

Roma, Italia: 2,627 milioane în 2012.

Madrid, Spania: 3,165,235 locuitori în 2014.

Cititori TPA care locuiesc în sate și orașe mici

Leave a comment

Consider oraș mic orașul care are sub 500.000 de locuitori. Numărul de locuitori al localităților pe care le voi enumera e preluat din Wikipedia. Din statistica ultimelor zile a platformei noastre:

Poiana Mare, Dolj: 12.728 de locuitori în 2002.

Strășeni, Republica Moldova: 21.200 de locuitori în 2012.

Alexandria, Teleorman: 42.129 de locuitori în 2011.

Curtea de Argeș, Argeș: 26.133 de locuitori în 2011.

Buzău, Buzău: 129.368 de locuitori în 2012.

Colelia, Ialomița: 1.212 locuitori în 2011.

Galați, Galați: 286.530 în 2012.

Brașov, Brașov: 253.200 în 2011.

Lunca, Neamț: 245 locuitori în 2011.

Oradea, Bihor: 201.547 în 2012.

Fierbinți, Dâmbovița: 1.741 locuitori în 2002.

Roman, Neamț: 50.713 în 2011.

Sighișoara, Mureș: 26.370 în 2011.

Potlogi, Dâmbovița: 2.903 locuitori în 2002.

Vaslui, Vaslui: 55.407 în 2011.

Lumina, Constanța: 12.000 locuitori în 2016.

Iași, Iași: 318.871 în 2012.

Gura Humorului, Suceava: 13.667 locuitori în 2011.

Constanța, Constanța: 297.503 în 2012.

Adjud, Vrancea: 14.670 în 2011.

Onești, Bacău: 39.172 în 2011.

Roșiori de Vede, Teleorman: 24.222 în 2011.

Caracal, Olt: 30.954 în 2011.

Slatina, Olt: 70.293 în 2011.

Cluj-Napoca, Cluj: 303.047 în 2012.

Turda, Cluj: 47.744 locuitori în 2011.

Timișoara, Timiș: 306.462 în 2012.

Craiova, Dolj: 293.567 în 2012.

Arad, Arad: 162.984 în 2012.

Hunedoara, Hunedoara: 485.712 în 2002.

Chiril, Suceava: 268 locuitori în 2011.

Năsăud, Bistrița-Năsăud: 9.077 în 2011.

Slobozia, Ialomița: 52.710 în 2002.

Caransebeș, Caraș-Severin: 28.301 în 2002.

Scorzè, Italia: 18.916 locuitori în 2013.

Bacău, Bacău: 172.952 în 2012.

Siret, Suceava: 7.976 locuitori în 2011.

Baia Mare, Maramureș: 136.480 în 2012.

Cobusca Nouă, Republica Moldova: 1.701 locuitori.

Ploiești, Prahova: 224.406 în 2012.

Focșani, Vrancea: 97.186 în 2012.

Cuca, Galați: 2.582 în 2002.

Câmpulung Muscel, Argeș: 30.025 în 2011.

Florești, Cluj: 21.832 în 2011.

Sibiu, Sibiu: 425.906 în 2012.

Rușețu, Buzău: 4.044 locuitori în 2002.

Oxford, Anglia: 145.100 locuitori în 2004.

Corabia, Slatina: 16.441 în 2011.

Breda, Olanda: 174.599 în 2011.

Crainimăt, Bistrița Năsăud: 792 locuitori în 2011.

Plopeni, Prahova: 9.611 în 2002.

Târgu Mureș, Mureș: 134.290 locuitori în 2011.

Târgoviște, Dâmbovița: 79.610 locuitori în 2011.

Lidköping, Suedia: 25.644 în 31 dec. 2010.

Saint-Germain-en-Laye, Franța: 41.517 în 2007.

Drăgășani, Vâlcea: 22.948 în 2002.

Râmnicu Vâlcea, Vâlcea: 110.527 în 2012.

Mountain View, California, USA: 77.846 în 2013.

Focuri, Iași: 3.734 în 2011.

Alexandru Ioan Cuza, Cahul, Republica Moldova: 2.653 locuitori în 2004.

Pasadena, California, USA: 139.731 în 2013.

Newark, New Jersey, USA: 278.427 în 2013.

Fălticeni, Suceava: 25.723 locuitori în 2011.

Bruxelles, Belgia: 177.307 în 2011.

Piatra Neamț, Neamț: 104.605 în 2012.

Suceava, Suceava: 105.624 în 2012.

Salonta, Bihor: 18.074 în 2002.

Baba Novac, Satu Mare: 520 locuitori în 2011.

Săuca, Satu Mare: 395 locuitori.

West Hartford, Connecticut, USA: 63.268 în 1 aprilie 2010.

San Fernando de Henares, Comunidad de Madrid, Spania: 40.781 în 2014.

Botoșani, Botoșani: 113.107 în 2012.

Cimișlia, Republica Moldova: 14.200 în 2012.

Mintia, Hunedoara: 1.045 locuitori.

Dofteana, Bacău: 2.540 locuitori în 2011.

Din toate aceste localități avem cel puțin un cititor. Și nu am bătut la niciunul dintre ei la ușă, ca să îl anunț că eu scriu online și că ei trebuie să vină să mă citească. Cumva anume au găsit Teologie pentru azi la nivel online și ne citesc. Și prin aceasta îi ajutăm pe toți acești oameni, de mai aproape și de mai departe, într-un fel anume.

Căci dacă citești un articol, o predică, dacă downloadezi și citești o carte TPA, rămâi cu ceva în tine. Nu pleci cu mâna goală. Și acest lucru e foarte îmbucurător pentru mine: pentru că am ajuns să fiu prezent prin ceea ce scriu în sate, în orașe mici și nu doar în marile orașe, și asta nu numai în România, dar și în alte țări ale lumii.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [73]

Leave a comment

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a.

***

III. 6. 1. 4.  Motivul mării şi realizarea tabloului la Antim

În opera lui Antim Ivireanul marea devine un motiv pentru nenumărate reflecţii, pentru nesfârşite interpretări şi alegorii, care izvorăsc la infinit unele din altele. Avem de-a face cu un adevărat polimorfism al mării sau, altfel spus, cu un polisemantism deosebit de complex.

Vom avea însă în vedere o simbolistică vastă, nu numai a mării ca atare, ci şi a tuturor metaforelor şi alegoriilor antimiene referitoare la elementul acvatic în totalitatea sa – ca, de exemplu, în cazul acelor fragmente unde se fac referiri sau aluzii la potopul biblic.

Am decis să acordăm un capitol aparte acestui motiv, deoarece este unul de largă răspândire în opera lui Antim şi care îl aşază pe autorul nostru în postura de precursor, cel puţin din acest punct de vedere, al „literaturităţii”, căci începând cu romantismul – deci cu perioada modernă –, acest motiv a devenit foarte iubit în literatura universală.

Marea ca stihie este considerată – cum e şi firesc pentru un ierarh – o creaţie a lui Dumnezeu, alături de celelalte stihii, toate supunându-se Creatorului lor: de demult, Dumnezeu mai mult să arăta cercetătoriu şi certa lumea cu armele stihiilor, adică cu focul, cu văzduhul, cu apa şi cu pământul acesta…[1].

Această viziune a lumii stihiale ca o armată aflată în slujba lui Dumnezeu este expusă încă din prima predică a lui Antim ca mitropolit al Ungrovlahiei, cea pronunţată în ziua înscăunării sale.

Autorul stabileşte o antiteză între perioada dinaintea întrupării şi cea în care Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, făcând o paralelă între evenimentele anterioare şi ceea ce a adus lumii întruparea – împăcare sa cu Dumnezeu – dar realizează acest lucru doar prin intermediul câtorva metafore aluzive: venind să mântuiască lumea, Dumnezeu nu trimite ploae de foc spre îngrozirea lumii, nici porneşte marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necredinţii, ci numai o supune cu blândeţe şi cu minuni şi o trage spre Dânsul cu faceri de bine şi cu cuvinte cereşti o preface să se mute de pre dânsa patimile cele sufleteşti, ce să umfla ca o rană otrăvită [2].

Acest şir de metafore personificatoare şi hiperbolizante formează un tablou dinamic, al unor realităţi dramatice din vechime, fiind foarte percutante pentru conştiinţa creştină, căci „ploae de foc” face aluzie la Sodoma şi Gomora, iar „marea ca o oaste” şi „înarmează puterile stihiilor” amintesc de potopul din timpul Sfântului Noe.

Ne vom mai întâlni la Antim, destul de des, cu personificarea mării şi a stihiilor; dar aceasta nu este un simplu artificiu oratoric, menit să impresioneze şi să întipărească o faptă în memoria ascultătorilor, ci şi o idee cu conţinut dogmatic intrinsec: natura apare ca o „armată” alcătuită din „ostaşi” credincioşi Stăpânului lor, adică Ziditorului şi Dumnezeului lor – şi aceasta, nu ca o figură de stil întâmplătoare.

Personificarea naturii – des întâlnită la Antim – dezvăluie faptul că universul, chiar şi cel iraţional, a fost înzestrat cu „sensibilitate”, având el însuşi o amprentă „personalizatoare” (fără ca acest lucru să îl facă să fie o „conştiinţă cosmică”, impersonală însă, aşa cum este Brahman), fiind de la început creat cu atribute ale incoruptibilităţii şi ale desăvârşirii, recunoscându-şi Ziditorul, Care este Iubirea şi Frumuseţea Absolută, şi reacţionând împotriva „virusului” răutăţii, care a adus moartea în lume[3].

Nu numai că Dumnezeu a pedepsit păcatele celor din vremea Sfântului Noe sau ale celor din vremea Sfântului Avraam (ale celor ce trăiau în Sodoma şi Gomora), dar le-a pedepsit poruncind naturii, zidirii Sale, să se întoarcă împotriva omului căruia El i-a supus toată creaţia (Fac. 1, 28).

Cel păcătos, care nu mai e stăpân nici asupra firii şi a raţiunii sale, cu atât mai puţin poate fi stăpân al universului, iar Dumnezeu „înarmează puterile stihiilor” împotriva lui şi a păcatelor lui, adică dăruieşte creaţiei iraţionale putere asupra celui care ar fi trebuit să fie împăratul ei, făcând astfel de ruşine „i-logicitatea” omului ce păcătuieşte şi întunecă în el însuşi chipul Logosului dumnezeiesc.

Antim sugerează toate acestea personificând marea şi stihiile, ca şi cum ele ar fi devenit raţionale, spre discreditarea oamenilor care s-au făcut pe ei înşişi „numai trup” (Fac. 6, 2), uitând că au suflet spiritual.

Pe de altă parte, natura stihială se arată supusă Creatorului său, devenind oricând o oaste de temut, în planul lumii fizice, a lumii materiale. Acest potop natural venea să ţină piept însă – în viziunea lui Antim – unui alt „potop”, cel al destrucţiei morale aproape totale a umanităţii, căruia Dumnezeu i-a opus – venind după cela ce fugise de la Dânsul [4] – răspândirea învăţăturilor Sale prin Apostoli:

Veniţi după Mine şi voiu face pre voi păscari de oameni. Încetaţi de a vă trudi deasupra mării cei neînsufleţite. Mutaţi pentru dragostea Mea meşterşugul cel pescăresc pre pământ. Acolo pre dânsul trimiteţ şi vă întindeţ mrejile. Vânaţi pentru Mine vânatul credinţii [[5]]. Veniţi după Mine. (…)

Vărsată iaste ca apa mării pre pământ închinăciunea idolească. Zidirea iaste acoperită cu norul a mulţi dumnezei. Adâncul necredinţii îneacă lumea; oamenii să cufundă de valurile drăceşti. Lumea pute de împuţiciunea sângiurilor şi să strică cu jertvele cele stricăcioase. Voiu pune asupra lor ispravnici şi doftori, pre voi, pre păscari. Patima aceasta (a idolatriei – n.n.) chiiamă meşterşugul vostru. Să slujim cu iarbă mântuitoare zidirea ce iaste în nevoi; veniţi după Mine [6].

Metafore ca „norul a mulţi dumnezei”, „oamenii să cufundă de valurile drăceşti”, „lumea pute de împuţiciunea sângiurilor” etc. – în afară de faptul că alcătuiesc un tablou deosebit de expresiv al unui cataclism de dimensiuni cosmice şi o alegorie extrem de impresionantă, a dezastrului spiritual în care era se zbătea omenirea – se referă la realitatea concretă a decăderii morale şi a jertfelor umane, care se practicau în religiile păgâne. Acest diluviu al răutăţii omeneşti nu putea fi stopat decât prin revărsarea apelor învăţăturii celei drepte despre adevăratul Dumnezeu.

Observăm că, pentru Antim, marea ca element natural este „marea cea neînsufleţită”, în sensul de „iraţională”, în comparaţie cu marea cea „raţională”, care este lumea, umanitatea. Aici întâlnim prima dată în opera sa omiletică această metaforă alegorică, plină de reverberaţii, a mării umane sau a mării vieţii. Ea va deveni însă un leit-motiv în Didahii, fiind, de altfel, un topos creştin foarte vechi.

Dumnezeu Se slujeşte de această mare şi de celelalte stihii ca de nişte ostaşi, până la Întrupare, după care foloseşte alt fel de „armate”: Că precum zice Sinesie, că nu vor lipsi împăratului niciodată ostaş, aşa nu vor lipsi nici păstorii din Beserica  lui Hristos pentru ca să mângâe pre norodul cel ales al lui Dumnezeu…[7]. Încă de la începutul răspândirii creştinismului, propovăduitorii acestuia, Apostolii, sunt prezentaţi de Antim ca nişte adevărate oşti înarmate cu puterea cuvântului, cu sabia Duhului, care iaste graiul lui Dumnezeu [8].

Înainte însă de a purcede la transcrierea fragmentului respectiv, să ne lămurim puţin asupra raţiunilor pentru care mitropolitul preferă să fie atât de ilustrativ în reprezentările sale.

Grandioasa viziune cosmică a lui Antim are – nu în ultimul rând – ca scop, concentrarea a nenumărate idei teologice, cât şi „hiperbolizarea” fiorului interior al ascultătorilor, pentru a-i înălţa la adevăratele dimensiuni ale unei realităţi – temporale şi chiar supratemporale – care îi includ, făcându-i conştienţi şi responsabili.

Antim face ca publicul său să fie contemporan cu toată istoria şi responsabil pentru toată istoria, nu în sensul culpabilizării sale pentru fapte petrecute de mult, ci în sensul că, prin caracterul nemuritor şi spiritual al sufletului, omul este co-participant (prin atitudinea pe care alege să o adopte), la destinul întreg al umanităţii şi al cosmosului.

Antim vrea să evidenţieze însă şi o altă idee, cea a lumii care apare în ipostaza unui teatru, al unui război permanent, care se poartă între virtute şi păcat, între ceea ce este sfânt şi ceea ce este rău.

Tocmai de aceea a preferat autorul acele metafore şi comparaţii care sunt ilustrative pentru a sugera acest război: Dumnezeu „porneşte marea ca o oaste împotriva pământului” şi „înarmează puterile stihiilor împotriva necredinţii”, atunci când vrea să elimine cu totul păcatul de pe faţa pământului.

Dar tot El nu S-au slujit de arme, după cum e obiceiul ostaşilor, nici cu alte meşterşuguri asemenea acestora [9], atunci când i-a trimis pe Sf. Apostoli în lume să predice, iar ei cu puteria Mântuitoriului Hristos au ruşinat pre cei ce i-au văzut şi ca pe nişte peşti, cu mreaja blagosloviei au prins mulţimea şi au vânat auzurile noroadelor şi au înduplecat inimile tiranilor şi sufletele împăraţilor le-au supus; şi au făcut o izbândă şi o biruinţă atât de frumoasă, cât n-au putut-o face toate împărăţiile lumii.

Oameni făr’ de arme şi nedichisiţ de ale oştirii (…) au înălţat nu steaguri de oaste, ci numai crucea, semnul păcii, propoveduind, nu cu sunet de tobe şi de surle, ci numai cu neputincioasa limbă şi neînvăţată, pe Hristos şi credinţa şi fulgerund, nu zic, cu fulgerile săbiilor celor ascuţite, ci numai cu strălucirile unei vieţi bune, neumplând pământul de oşti, nici să acopere marea de corăbii cu vetrile, ci numai făr’ de rane, făr’ de sânge, făr’ de vătămare, calcă şi supune toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înşelăciunea, izgonesc minciuna, întind numele lui Hristos şi credinţa, cât iaste pământul şi lumea[10].

Dumnezeu face „potopul” iubirii pe pământ, prin „ostaşii” Lui Apostoli; de altfel, El întotdeauna Şi-a purtat războaiele altfel decât se aştepta lumea şi altfel decât fac „toate împărăţiile lumii”, pentru a dovedi că, precum zice la Ioan în 18 capete: „Împărăţiia Mea nu iaste din lumea aceasta” [In. 18, 36][11].

Antim ne arată că lumea nu e numai locul războaielor dintre patimile omeneşti, ci şi al unui război care se duce după legi duhovniceşti şi al cărui câmp de bătălie nu e atât lumea, cât inima omului, a fiecărui om în parte, după cum afirma Dostoievski („Acesta-i duelul diavolului şi al lui Dumnezeu, inima omului fiind câmpul de luptă…”[12]), dar şi după cum avertizează întreaga literatură sacră bizantină şi ortodoxă.

Demne de reţinut sunt şi imaginea hiperbolică a pământului plin de oşti şi a mării acoperite de corăbii cu vetrile, cât şi impresionanta aliteraţie, care se constituie şi într-o imagine vizuală şi auditivă plină de sugestii pentru conştiinţa creştină, a Apostolilor „fulgerund, nu zic, cu fulgerile săbiilor celor ascuţite, ci numai cu strălucirile unei vieţi bune”[13].

Toate aceste perspective, deşi diferite, gravitează în jurul ideii de potop, sunt alegorii ale mării revărsate peste pământ, ale apelor care acoperă pământul, atât în ipostaza lor diluviană, cât şi – îndrăznesc să cred – în cea originar-creatoare, de la facerea lumii[14]. Un sens creator are şi potopul vechitestamentar, cât mai ales „potopul” revărsării Evangheliei peste tot pământul, care au avut ca scop creaţia, re-crearea, renaşterea lumii care fusese acoperită de valurile păcatelor [15].

[1] Opere, p. 176.

[2] Idem, p. 3-4.

[3] A se vedea Înţel. 16, 24: „Pentru că făptura, slujindu-ţi Ţie, Celui care ai făcut-o, se încordează pentru pedepsirea celor nedrepţi”.

[4] Opere, p. 109.

[5] Putem găsi un discurs mai pe larg despre „vânatul credinţii“ şi despre „mreaja învăţăturii“, în care Antim face elogiul oratoriei religioase, în „Cuvânt la Duminica lăsatului sec de brânză”, p. 97.

[6] Idem, p. 5.

[7] Idem, p. 138, lucru care apare într-o cazanie la Sf. Nicolae. Se pare că lui Antim îi era dragă această idee, deoarece o enunţă şi în dedicaţia la cartea lui Ioan Cariofil, Manual despre câteva nedumeriri, tipărită la Snagov, în anul 1697:

„Nu-i vor lipsi, zice, lui Dumnezeu ostaşii care I se cuvin (Epistola a V-a lui Synesius) în Biserici; adică nu au lipsit şi nu vor lipsi vreodată în orice împrejurare ostaşii Domnului din ceruri, neînfricaţii luptători ai Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu, şi înflăcăraţii înţelegători ai adevărului, ca şi biruitorii şi purtătorii de trofee împotriva oricărei falange de eretici şi în contra oricărei alte rătăciri greceşti [e vorba de erezii, mai ales de cele care au la bază vechi concepţii păgâne, elenistice – n.n.] şi ateiste, înarmaţi nu numai cu arme convingătoare şi cu dovezi ale sfintei şi divin inspiratei Scripturi; ba chiar şi cu raţionamente logice şi de neînvins, infailibile şi de necombătut, folosindu-se în toate de adevărul însuşi, fie ca refugiu, fie ca apărător”, cf.  Idem, p. 400.

Pentru cineva care l-ar putea considera pe Antim un teolog „naiv”, numai şi această scurtă dedicaţie este de natură să scoată în evidenţă cât de multă strategie teologică şi literară era în stare să pună în slujba misiunii sale.

[8] Idem, p. 36. [9] Idem, p. 4. [10] Idem, p. 5-6. [11] Idem, p. 181.

[12] Cf. Pr. Arhim. Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti, 1998, p. 16.

[13] Această frumoasă expresie, însoţită de sugestii acustice şi vizuale impresionante, este o parafrază metaforizată a lui Antim, la Psalmii 76, 17 şi 96, 4, unde se spune „Luminata-au fulgerele Lui lumea”, cu referire la Sf. Apostoli, după cum se interpretează în Biserică.

[14] „Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea, 1, 2).

[15] Opere, p. 21.