Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: noiembrie 2016 (Page 1 of 14)

Maxim Mărturisitorul. Studii și traduceri

Florin Crîșmăreanu, Maxim Mărturisitorul. Studii și traduceri, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2016, 218 p.

*

CVul autorului este aici[1], iar aici e contul său de Facebook[2]. Cartea este dedicată lui Darius Maxim. Studiile din această carte vor să vorbească despre calitatea de hermeneut a Sfântului Maximos Mărturisitorul, p. 11. Iar traducerile din carte sunt inedite în limba română, p. 12. Autorul mulțumește lui Emanuel Grosu și Prof. Nelu Zugravu, p. 12.

Studiile încep în p. 15. Însă studiul prim al cărții a fost publicat sub titlul Despre „jocul lui Dumnezeu” în vol. Analogie și hristologie. Studii dionisiene și maximiene, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015, p. 237-263, cf. n. 1, p. 15.

Notele autorului sunt mai interesante decât textul studiului său, pentru că ne oferă multe date la subsol.

În n. 12, p. 19, autorul accentuează faptul că Sfântul Maximos face tâlcuiri duhovnicești și nu literale. Dar această distincție fundamentală este „frecvent neglijată de către unii exegeți”, n. 12, p. 19. De ce e neglijată? Pentru că nu suportă tâlcuirea duhovnicească a Sfântului Maximos. O consideră „o alegorizare neavenită” a Scripturii.

În n. 56, p. 29, autorul vorbește despre ed. din 1939 a lui Petru Papadopol, dar nu ne citează sursa de unde a luat informația.

Primul articol al cărții e unul șters din punctul meu de vedere. Pentru că autorul nu ne-a spus nimic clar. N-a avut niciun targhet.

Din p. 35 începe un alt capitol, intitulat Maxim Mărturisitorul lector al Corpus-ului Dionysiacum. Și începe prost, vrând să îl facă pe Sfântul Dionisios Areopagitul „neoplatonic”, p. 35.

În n. 14, p. 37, Crîșmăreanu consideră că „vocabularul lui Maxim este mai bogat decât acela al autorului CD [al Sfântului Dionisios Areopagitul n.n.], mai eclectic”. Eu spun altceva: Sfântul Dionisios utilizează termeni teologici mult mai grei, mai profunzi decât Sfântul Maximos. Dacă îi citești pe amândoi în limba greacă îți dai seama de acest lucru.

De ce e B.[eate] R.[egina] Suchla „o reputată cercetătoare”?, p. 39. Pentru că s-a ocupat de ediția critică a Sfântului Dionisios[3], în care l-a scos „un pseudo autor”? Cine falsifică viața unui Sfânt al Bisericii e un…cercetător „onest”?

Nu, Sfântul Maximos nu s-a înșelat în ceea ce privește opera Sfântului Dionisios Areopagitul! Cu referire la întrebarea din p. 49.

Crîșmăreanu afirmă în p. 54 că „Maxim nu pare așa de interesat de perioada când trăiește respectivul autor. Întrebarea firească „de ce?” poate primi mai multe răspunsuri. În opinia mea, pentru Maxim este mai puțin relevant acest aspect, de vreme ce învățătura sa este conformă cu aceea a Bisericii”.

Însă Sfântul Maximos nu se întreabă cine sunt Sfinții Dionisios Areopagitul și Grigorios Teologul pentru că el știa cine sunt și în ce secol a trăit fiecare. El nu avea dubii nici asupra secolului în care ei au trăit și nici asupra operei lor. Dimpotrivă, el considera că cele mai grele opere teologice sunt ale lor și că ele au nevoie de explicații teologice multiple pentru a fi înțelese. Pentru că negarea identității și a operei Sfântului Dionisios Areopagitul, Părintele apostolic al secolului I al Bisericii, e de dată recentă și nu are de-a face cu primul mileniu al Bisericii.

Din p. 55 începe secțiunea: Receptarea scrierilor maximiene în tradiția latină.

Secțiune în care autorul e de acord cu Paul Edward Dutton, n. 50, p. 66, că „textele maximiene traduse în latină au avut o slabă receptare în Occident”, p. 66.

În n. 57, p. 68, autorul ne promite, pentru 2017, o altă carte a sa: Analogie și anagogie în scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul. Încercare asupra unei hermeneutici euharistice.

A 4-a secțiune începe în p. 89. Autorul nu m-a convins până acum că e un gânditor, ci doar că e un om care are intrare la surse, dar fără ca să știe ce să facă cu ele.

Și Florin Crâșmăreanu, în a 4-a secțiune a cărții sale, vrea să vorbească despre „conflictul” dintre „exemplarismul dionisian și esențialismul augustinian”, p. 92, când între cei doi Sfinți ai Bisericii nu există niciun conflict.

Cele 4 studii ale sale sunt neconvingătoare pentru mine. Ele abundă de citări, dar înțelegerile personale ale autorului sunt firave. Aș fi vrut invers: ca autorul să gândească pas cu pas, să mă ducă din înțelegeri în înțelegeri spre scopul muncii sale de cercetare și nu să îmi ia ochii cu citate care nu spun nimic.

Traducerile sale patristice încep în p. 106 și au introduceri și note de subsol.

Prima traducere: Ex epistola Sancti Maximi scripta ad Abbatem Thalassium, cf. CPG [Clavis Patrum Graecorum], p. 7702: conform p. 106 a cărții. Însă, propriu-zis, ea apare în carte între p. 112-117, în latină și română.

Epistola se găsește la Mansi în vol. 10, col. 677-678, cf. p. 109, și în PL 129, col. 583D-586B, cf. p. 110.

A doua traducere: Diffloratio ex epistola Sancti Maximi scripta ad Petrum Illustrem, p. 14.

În n. 3, p. 124, autorul amintește teza de doctorat a Părintelui Profesor Ioan I. Ică jr: Mystagogia Trinitatis. Probleme ale teologiei trinitare patristice și moderne cu referire specială la triadologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Cluj-Napoca, 1998. Și citează p. 521 din teză. E încă nepublicată?

Iar în n. 4, p. 125, autorul spune că a doua scriere maximiană pe care el o prezintă aici a mai fost tradusă de M.[arius] Portaru și de Laura Enache.

„synodos latrocinales”, p. 128/ „sinoadele tâlhărești”, p. 129.

„Dumnezeu a primit sfârșitul [adormirea n.n.] acestor bărbați cu adevărat fericiți și l-a păstrat în veci”, p. 131.

Al 3-lea text: răspunsul al 66-lea către Talassios, p. 147. Și l-a tradus din franceză, p. 147.

„purtarea Lui în lumea aceasta a fost ca o pildă și ca o rânduială cu privire la folosirea tuturor lucrurilor”, p. 149.

„duminica…a devenit sfântă datorită Învierii Domnului”, p. 155.

Anexele cărții încep în p. 159. Bibliografia cărții, p. 189-215. Indicii, p. 217-218.

Dragoș Bahrim, Hermeneutica Sfântului Maxim Mărturisitorul (teză doctorală), Facultatea de Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013, cf. p. 197.


[1] A se vedea: http://www.fssp.uaic.ro/cercet-dr-florin-crasmareanu.

[2] Idem: https://www.facebook.com/florin.marius.7923.

[3] A se vedea: https://books.google.ro/books?id=mZoiAAAAQBAJ&lpg=PR19&ots=-mYqFOUPqj&dq=B.%20R.%20Suchla&hl=ro&pg=PR1#v=onepage&q=B.%20R.%20Suchla&f=false.

La ce se referă Is. 66, 11?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

57. La ce se referă Is. 66, 11?

Din punct de vedere literal, Is. 66, 11 e în relație cu versetul anterior și se referă la cetatea Ierusalimului, despre care se spune: „Veselește-te, Ierusalimul[e]! Și prăznuiți în[tru] acesta toți cei care îl iubiți pe el! Bucurați-vă [cu] bucurie toți câți plângeți în el!”, cf. LXX. Însă Is. 66, 11 are următorul conținut: „Pentru ca să sugeți și să vă săturați din sânul mângâierii lui [ἵνα θηλάσητε καὶ ἐμπλησθῆτε ἀπὸ μαστοῦ παρακλήσεως αὐτῆς]. Pentru ca, sugând, să vă desfătați din intrarea slavei lui [ἵνα ἐκθηλάσαντες τρυφήσητε ἀπὸ εἰσόδου δόξης αὐτῆς]”.

Într-o înțelegere duhovnicească a textului, Is. 66, 11 e un loc profetic și el se referă la propovăduirea Domnului, dar și a Bisericii Sale. Pentru că sânul mângâierii Ierusalimului este Însuși Domnul, Cel care a propovăduit în Ierusalim cele despre mângâierea întregii lumi. Și cine suge învățătura Lui ca pe un lapte în Biserică, acela se satură dumnezeiește. Pentru că suge revelația dumnezeiască lăsată de Domnul Bisericii Sale și se desfătează duhovnicește, pentru că slava Lui intră în el.

Reîntoarcere la Nichita [60]

Și, de asemenea, iubirea de țară și de poporul său îl motivează să scrie mai departe:

Mă mut în lup
sfântă maică Putna,
tu, biserică de piatră
care ai crescut din mâinile două
ale lui Ștefan cel Mare
care stătea în genunchi
și cu ochii la cer.

Cred că Nichita avea în minte o imagine anume a Sfântului Ștefan. Adică aceasta[1]:

http://www.historia.ro/sites/default/files/s4.jpg

Iar Nichita se mută în lup

De durere, de singurătate,
de grija pentru țară,
de anume,
de ciudată boală
de organe ținute în afara trupului
și numite codru verde,
în care toamna se pierde
și în care lupii, corbii
cu un nume zic,
zăpezii, ierbii.

Mă mut în lup
sfântă maică, Putna,
în turla ta zidită de mâini
invidiate astăzi de stafii;
vin și mă atârn
dar nu bat ding-dang
ci urlu,
pentru că în turla ta nu bat clopote
ci bat [latră] lupii.

De singurătate, de dare cu țara
iată-mă viind la tine
cu tristețile ciorchine
cu privirile dulbine [ape adânci][2]
cu vorbirile haine
și cu oasele mulțime
ca să mă iubești pe mine,
pe mine și doar pe mine
care sunt una cu tine. /…/

Sfântă Maică Putna, nu-mi plac lupii,
nici zăpada cu urme
de labe de animal.
Mă mut în lup
pentru că este vremea
schimbării lupilor
în clopote.

Nu îi plac lupii, adică cei care sfâșie și pradă, dar se mută în lup pentru a fi clopot. Se preface într-un lup al poeziei, care urlă pentru ca să bată clopotele, spre trezirea celor căzuți în inerție.

Această declarație poetică cred că poate fi pusă în legătură cu „sentimentul că apocalipsul a fost demult, de foarte mult, și că amintirea lui poate fi considerată numai ca o sursă a cuvintelor reci, neschimbate în urlet”, cuvinte prin care el prefațează volumul următor, În dulcele stil clasic.

Dar să ne întoarcem la poezia de mai înainte, Mutarea în lup:

Înainte de a mă naște
mi s-a povestit viața mea de-acum
atât de amănunțit în durerile și-n revelațiile ei,
atât de amănunțit în corpurile și-n trunchiurile ei,
atât de amănunțit în relieful și-n schimbările ei
atât de amănunțit în magnetul de zăpadă al ei,
încât pe negândite am devenit ea,
am devenit totuna cu povestirea vieții mele,
cu dinaintea povestirii vieții mele,
și din ascultător am devenit ascultat
și deodată
eu însumi am fost cel care povestea,
fiind încă de pe atunci
de mine însumi strigat,
ca să mă aud cu urechea de acum. /…/

Voi, lupilor, clopote la Putna de piatră
de veche vechime,
pentru zidirea ne-ngenunchiată
mă mut în voi și mi-e bine.
Ca să se știe că nu au murit
bărbații în această țară
și nici ce e vechi, ce e mit
și nici ce se va naște a doua oară
.

Sfântă maică Putna,
mă mut în lup
în numele oilor mă mut în lup,
ca să nu mai fie trist ciobanul
care-și ridică aleanul
într-o lună cât tot anul
luându-și nuntași
brazi și păltinași
preoți munții mari,
paseri lăutari
păsărele mii
și stele făclii.

Nu cred că mă înșel dacă afirm că, într-un fel, Nichita ne pregătește pentru cum trebuie să înțelegem volumul următor, În dulcele stil clasic.

Poetul care are magnet la zăpadă (adică dragoste și dor de curăție, de lucruri vechi și sfinte), știe că nu a murit și nu moare „ce se va naște a doua oară”, în Împărăția lui Dumnezeu.

El crede cu tărie că viața lui are un sens, că existența lui are un scop anume, sens și scop pe care nu dorește să le abandoneze, în ciuda faptului că îi este tot mai greu să lupte.

Pentru aceasta, „în numele oilor mă mut în lup/ ca să nu mai fie trist ciobanul” din Miorița. Pentru că în România dăinuie încă dragostea pentru ce e vechi și sfânt și nu sunt numai frați ucigași. Deși cei din a doua categorie par mult mai mulți.

Un pământ numit România e, la rândul său, tot o doină-colind-baladă-elegie:

I

Și-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, doamne,
să mă-mpungă a venit
numai chiar din infinit.

Și-a venit un os subțire
dintr-o altă-naltă fire
dat cu fluier supt de sunet
și cu fulger fără tunet.

A venit la mine nimeni,
săruri și piper și chimeni,
verdele din frunza smulsă
laptele din țâța scursă
și mi-au pus la pleoape-un fel
de vedere de cercel
și în inimă nisip
și pe chip altfel de chip,
voind nevăzuta hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.

Nemaivrând în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă
cu stelele patimă.

A venit la mine „DA”
care tocmai învia
și-a venit la mine „NU”
de însumi vărsat în tu.

Au venit să îmi propună
ca să fiu la noapte lună
și-ntre coaste să îmi fiu
alergare de-argint viu,
de aur, de platină
de stejar, de paltină,
de cuvânt, de necuvânt,
neștiind că sunt pământ.

II

Atârnat de ploaie ca vântul de nori
ca negru de aripa neagră.
Bate bătrânul fâlf, bate,
zboară bătrânul pe sub pământ
printre viermi și rădăcinile minunate
fâlf, printre rădăcinile minunate
ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuștiucuiului
și-ale nuștiucinelui.

III

Duceți trupurile. Un dulce dor
mă paște-n câmpul de mohor:
neînșăuat,
nepotcovit, neînjugat.
Duceți trupurile. Să se lase
albul cel mai alb pe oase,
să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.

Duceți trupurile. Fie
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste țară.

Duceți trupurile, Doamne,
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată
de izvorul care-o poartă
și se-mbracă-n cel ce-o bea
însetat de setea sa
dar rămâne tot neud
de la Nord până la Sud.

Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea
nici auzul, nici mirosul
locuind în trup ca osul.
Duceți trupurile. Vină
peste noi din nou lumină.

Duceți trupurile. Bate
mulțime-n singurătate.

IV

De două mii, pământul, de ani
se îngrașă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.

De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.

Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundișuri
suntem de față eu și tu
și tu și tu,
viii și morții laolaltă.

Un nod e-n viață. Restul
frânghiei spânzură în jos.
O mie de strămoși atârnă-aici
de fiecare suflet.

Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
și apune.
Pământ de carne ești,
pământ de carne…
Pentru un om, o, câtă lume!

Pământ atârnând înapoi cu morții tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne, de mii de ori
sărată sub șei de sare.

Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!

Am să te-ngraș la rândul meu
cu mine,
lăsându-ți doar scheletul alb
să-ți fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.

Îl îmbie „un dulce dor” de moarte, pentru că știe și simte că moartea nu este veșnică. Viziunea morții nu e însoțită de spaimele lui Emil Botta.

Cel ce este pământ (cf. Scripturii: „pământ ești și în pământ te vei întoarce”, Fac. 3, 19, Biblia 1914) este însă și „alergare de-argint viu…de cuvânt, de necuvânt”. Trupul este pământ și trupurile se vor duce: „Duceți trupurile”. Le vom dezbrăca, ca pe niște haine („Doamne,/ să ne dezbrăcăm de haine,/ cum e apa dezbrăcată”…), așa cum spune psalmistul: „toate ca o haină învechi-se-vor; ca un veșmânt le vei schimba” (Ps. 102, 27, Biblia 1939).

Sau, în poezia lui Dosoftei: „Și ca haina ponosâtă/ Când le-a hi vremea sosâtă,/ Li s-a destrăma făptura/ Din hire [fire], ca vechitura./ Și li-i depăna ca tortul [ca pe firul tors, ca pe țesătură]/ de se vor schimba cu totul” (Ps. 101, 95-100). Însă, mai mult decât în Scriptură, Sfântul Dosoftei insistă pe această imagine, în Psaltirea sa versificată: „Și Tu, Doamne, cu cuvântul/ Dintăi ai urzât pământul,/ Și ceriurile ce-a înalte/ Sunt de mâna Ta lucrate”.

Dumnezeu apare ca un Țesător dibaci, Care urzește/ lucrează/ țese cerurile și pământul ca pe niște mătăsuri sau pânze, pe care apoi tot El le va destrăma/ depăna țesătura, dar nu pentru a o desființa, ci pentru a o „schimba cu totul”, prin transfigurare, făcând-o textură veșnică. Reamintesc că am descoperit această imagine poetică și la Ștefan Petică[3], dar mai ales la Arghezi[4].

La Nichita, „ne dezbrăcăm de haine[le trupului],/ cum e apa dezbrăcată/ de izvorul care-o poartă/ și se-mbracă-n cel ce-o bea”. Haina trupului pe care noi o dezbrăcăm o bea pământul și „rămâne tot neud/ de la Nord până la Sud”.

Însă „izvorul” care poartă apa rămâne, rămâne și „vederea” care este „-n ochi ca mierea”, și auzul și mirosul „locuind în trup ca osul”. Adică sufletul și simțurile lui duhovnicești rămân după ce pământul trupului se îmbracă în pământ.

Rămân și „oase străluminând”, dacă mai înainte a fost „să se lase/ albul cel mai alb pe oase”. Și dacă duhul a fost în om „ghimp/ rupând pielea de la timp”. Dacă duhul sau conștiința lui a fost un ghimpe viu în ființa sa (cf. Ps. 31, 4, Biblia 1914), care l-a făcut să se ridice deasupra materiei și deasupra timpului.

Ortodoxă este, la Nichita, și imaginea care așază „viii și morții laolaltă”. Noi nu ne înstrăinăm unii de alții, moartea nu ne desparte. Tocmai de aceea, „o mie de strămoși atârnă-aici/ de fiecare suflet”.

Observația conținută în versul „Pentru un om, o, câtă lume!” o făcuse și Arghezi, altădată, în poezia Un plop uscat:

Atâta cer pentru atâta sat!
Atâta Dumnezeu la un crâmpei!

Un greiere de om stă-ngenunchiat
Cu cobza-n rugăciunea ei.

Tu te închini și mai nădăjduiești,
Fărâmă de ceva ce ești,
Și glasul tău cântat ți se îngroapă
Ca-n heleșteu un strop de apă.

„Duceți trupurile” devine un refren. „Duceți trupurile. Vină/ peste noi din nou lumină”.


[1] Cf. http://www.historia.ro/sites/default/files/s4.jpg.

Ea îl reprezintă pe „Ștefan cel Mare,  așa cum apare el înfățișat într-o miniatură din Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor (din anul 1473). Ștefan este reprezentat în genunchi, oferind Tetraevangheliarul Maicii Domnului și pruncului Iisus. Tetraevangheliarul a fost descoperit în anul 1881 de către cărturarul [Episcop] Melchisedec, care își exprima opinia că miniatura cu pricina este «adevăratul și autenticul portret al marelui Ștefan!» (în Analele Academiei Române)”, cf. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-s-luptat-tefan-cel-mare-turcii.

[2] Aici, privirea e comparată cu un ochi de apă adâncă și tulbure.

Am întâlnit termenul dulbină și în poemul Sincopă, din vol. Oul și sfera: „E o bulboană, un vârtej, o dulbină:/ vorba sunt, vorba ești”. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/14/reintoarcere-la-nichita-47/.

[3] A se vedea comentariul meu: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/04/27/poezia-lui-stefan-petica-15/.

[4] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/03/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-2/.

Ce ni se vestește în Is. 66, 7?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

56. Ce ni se vestește în Is. 66, 7?

Nașterea fără lehuzie a Maicii Domnului. Pentru că versetul, în LXX, arată astfel: „[Mai] înainte [ca] să aibă chinurile nașterii [ca] să nască [πρὶν ἢ τὴν ὠδίνουσαν τεκεῖν], [mai] înainte [ca] să vină osteneala durerilor nașterii [πρὶν ἐλθεῖν τὸν πόνον τῶν ὠδίνων], a fugit departe și a născut bărbat [ἐξέφυγεν καὶ ἔτεκεν ἄρσεν]”. Pentru că ea L-a născut pe Domnul în timpul călătoriei și L-a născut fără să aibă chinurile nașterii și lehuzia de după naștere. Căci Domnul S-a născut mai presus de fire din Preacurata Stăpână, nestricând fecioria ei.

Marin Beșteliu: Tudor Arghezi – poet religios [3]

Marin Beșteliu, Tudor Arghezi – poet religios, ediția a II-a, ediție îngrijită și prefațată de Sorina Sorescu, Ed. Aius Printed, Craiova, 2014.

*

Însă, chiar și atunci când citatele din opera lui Arghezi sunt copleșitoare prin semnificație, Beșteliu trage concluzii superficiale sau fragmentare, insuficiente.

Din felul cum gândește și cum scrie se poate înțelege însă foarte ușor că M. Beșteliu nu cunoaște teologia ortodoxă și nici nu e familiar cu exigențele ascetice sau cu fomulările duhovnicești specifice ei. Autorul lucrează cu rudimente conceptuale teologice, cel mai adesea împrumutate dintr-o arie teologică străină Ortodoxiei, pe care le înțelege cum poate. Așa încât răsar la tot pasul pasaje în măsură să indigneze pe oricine își dă seama că autorul mimează cunoașterea teologică și profesionalismul critic în această direcție, a poeziei religioase.

Din versurile lui Arghezi ajunge la concluzia unei „alternanțe structurale”, considerând că „poetul harului este copleșit până la urmă de poetul cuvintelor potrivite” (p. 96).

Ceea ce este însă supărător pentru mine este faptul că exegeza versurilor e, de fapt, pauperă și că ea se face mai mult în măsura în care autorul crede că a găsit corespondențe explicative în jurnalele sau în articolele teoretice ale poetului ori în proza lui. Comentariul îmi pare, prin urmare, un amestec care nu relevă îndestulător esențele nici ale poeziei, nici ale prozei și nici ale gândirii teoretice a lui Arghezi.

Singurul lucru ce rămâne valabil este acela că Arghezi e un poet religios autentic.

Beșteliu ne oferă următoarele citate din Arghezi: „Biblia rămâne încă, lectura principală a omului care vrea să gândească (s. n.), ceea ce-i totuna, cea mai veche rugăciune fiind cugetarea. Îndată ce simți experiența să te exprimi, lectura Bibliei este cea mai indicată. Condensate în lectura biblică se găsesc  toate formele literare care se nasc în două sute de ani și forma fundamentală a simplicității aparente. […] În toate cântecele și versurile Biblia e plină de poezie de la El până la Apocalips” (cf. p. 93).

Însă la aceste concluzii despre poezia/ literatura din Biblie nu cred că l-au condus pe Arghezi exclusiv lecturile și cugetările personale asupra Sfintei Scripturi, ci cred că poetul se baza și pe comentariile patristice.

Foarte semnificativ mi se pare faptul că și Nichita Stănescu va gândi aproximativ la fel și nu neapărat sub influența lui Arghezi.

Bineînțeles, Beșteliu, ca orice sceptic modern, crede că poetul „se amăgește” echivalând cugetarea cu rugăciunea. Însă Arghezi nu se referea la orice fel de cugetare, ci o înțelegea în sens ortodox…și e mult de explicat ce înseamnă acest lucru pentru cine n-are lecturile necesare…

„Înainte ca Nichita Stănescu să caute necuvintele, Arghezi afirma statutul lor ontologic prim de materie necontrafăcută” (p. 99).

Poetului i s-a deschis „perspectiva mântuirii prin împlinirea vocației de poet” (p. 102). „În artă, Arghezi a venit cu mentalitatea și aspirațiile vieții monahale abandonate: creația e o altă cale a ascezei” (p. 104).

„Curios este că cel mai îndrăzneț creator de expresivitate nouă își argumentează demersul [literar] pornind de la o mentalitate tradiționalistă cu o coloratură biblică. În Biblie, Arghezi a descoperit chintesența creației, inclusiv a celei literare” (p. 108).

„Întrebat într-un interviu ce a citit, ce citește și ce va citi, Arghezi a răspuns ostentativ, dar și extrem de semnificativ: Biblia” (p. 118).

Beșteliu consideră că, „față de ceilalți poeți religioși, care se inspiră din Biblie preluând teme, motive ori simboluri, Arghezi se deosebește structural. Pentru Vasile Voiculescu, în Poeme cu îngeri, sau Ion Pillat, în Pe Argeș în sus, poetul nu are considerație expresă, pentru că au rămas, în viziunea sa, simpli versificatori pe motive biblice” (p. 119).

„Legăturile profunde ale operei argheziene cu Biblia au fost evidențiate de Pompiliu Constantinescu” (p. 120).

Când a fost introdusă în calendarul românesc pomenirea Sfintei Mucenițe Agni?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

55. Când a fost introdusă în calendarul românesc pomenirea Sfintei Mucenițe Agni?

Sfânta Muceniță Agni [Ἁγνὴ][1], cunoscută la noi ca Agnia, a fost introdusă în calendarul românesc în ședința Sfântului Sinod din data de 29 octombrie 2016[2], fiind pomenită pe 21 ianuarie[3].

Aceasta este catacomba Sfintei Agni[4]:

catacomba Sfintei Mucenite Agni

Sfântul său cap e păstrat în capela bisericii romano-catolice SantAgnese in Agone[5] și arată astfel[6]:

capul Sfintei Mucenite Agni


[1] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1830/sxsaintinfo.aspx.

[2] Cf. http://basilica.ro/o-noua-mucenita-inscrisa-in-calendarul-bisericii-ortodoxe-romane-sf-agnia/. [3] Ibidem.

[4] Am preluat imaginea de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6a/CatacombeSAflm.jpg.

[5] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Agnes_of_Rome  și https://en.wikipedia.org/wiki/Sant%27Agnese_in_Agone.

[6] Am preluat imaginea de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b6/Skull_Saint_Agnes.JPG.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [93]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a.

***

  • Expresii care sugerează păstrarea caracterului auroral, virginal al creaţiei şi dorinţa de a o recepta ca pe un univers pur, abia născut, inocent:

ies stelele din strungă (Egipetul); (…) …izvorul, prins de vrajă, / Răsărea, sunând din valuri (Povestea teiului); (…) răsare lumea, lună soare şi stihii… (…) colonii de lumi… în roiuri luminoase izvorând din infinit (Scrisoarea I); Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una/ Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: / Doamna mărilor ş-a nopţii… (Scrisoarea III);  …răsărirea stelei în tăcere (Sunt ani la mijloc…); (…) Apele plâng, clar izvorând din fântâne (…)

Stelele nasc umezi pe bolta senină (Sara pe deal);  …culmea dulcii muzice de sfere, / Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere. (Scrisoarea V); …stele izvorăsc pe ceriu, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri (Memento mori); Se nasc izvoare (Coborârea apelor); …stelele prin ceaţă / Cu tainică dulceaţă / Pe ceruri izvorea (Lectură); Deodată luna-ncepe din ape să răsaie(Sarmis).

  • Lumea ca un „pridvor” al Raiului, în care toate sunt sfinte, precum şi nostalgia refacerii, în interiorul acestui fericit paradis, a iubirii, după modelul perechii sfinte primordiale:

…lumina sfintei mări (Strigoii, Memento mori); teiul vechi şi sfânt (Povestea teiului); teiul sfânt (Mai am un singur dor); luna sfântă (Sara pe deal); noaptea sântă, râul sânt, insule sfinte, sălcii sfinte (Miradoniz); sfinte-izvoară, vis al mării sfinte, râul sânt, sfinte flori (Memento mori); codri sfinţi (Mureşanu); Este Ea. (…) E-o icoană de lumină. (Singurătate) – iubirea este visul de lumină, iar iubita, cea care o să-mi răsai ca o icoană (Atât de fragedă).

Momentul „regăsirii” este ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm (Sonete), iubirea este foc sfânt care transfigurează lumea, iar femeia, candela care păstrează acest foc: Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Şi noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ. (Pe lângă plopii fără soţ…).

Iubita ca icoana iubirii cei eterne, este cea care poate face posibilă unitatea, comuniunea de iubire, care împlineşte fiinţa prin oglindire şi împărtăşire cu celălalt: Şi vieţile-amândoror  s-amestecă-n întreg,/ Când înţeles de tine, eu însumi mă-nţeleg (Nu mă-nţelegi).

  • Despre mare, ca metaforă a lumii zbuciumate:

Aşa marinarii, pe mare îmblând, / Izbiţi de talazuri, furtune, / Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând, / Speranţa îi face de uită de vânt, / Şi speră la timpuri mai bune. // Aşa virtuoşii murind nu disper, / Speranţa-a lor frunte-nsenină, / Speranţa cea dulce de plată în cer, / Şi face de uită de-a morţii dureri, / Pleoapele-n pace le-nchină. (Speranţa); Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării / Cezaru-ncă veghează (…) // A popoarelor ecouri / Par glasuri ce îmbracă o lume de amar (Împărat şi proletar); În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar al mărei turbate (Când marea…);

…marea de amar (Memento mori); valul mărei-amar (Povestea magului călător în stele); Căci lumea e locaşul pătimirei:/ Un chin e valu-i, iară gândul spuma (Pe gânduri ziua); marea-amară (Coborârea apelor); Deşartă-mi viaţa semăna cu spuma (Uşoare sunt vieţile multora…), Mijeşte orizontul cu raze depărtate, / Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate / Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească / Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească. (Sarmis); …să-mi răsai din marea de suferinţi… (Gelozie);

Şi ochiul tău întunecat / Atunci îl umple plânsul, / Iar ale vieţii valuri bat / Călătorind spre dânsul. (Dacă iubeşti fără să speri); Şi sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne, / Tăiat fiind de nava durerilor eterne; / Ca unde trecătoare a mării cei albastre, / Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre (Preot şi filosof);

Când marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel / Şi printre stânci de piatră se scutură de spume / Se mişcă-nfuriată a valurilor lume… (Mureşanu); Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te, / Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie (…) O, maică prea curată, / Şi pururea fecioară, / Marie! (…) Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri … (Rugăciune).

  • Ipostazierea iubitei în acelaşi fel în care este concepută icoana Maicii Domnului în Ortodoxie şi la Antim, pentru că prototipul femeii, pentru Eminescu, este Maica Domnului (Eminescu pune în cunoştinţă de cauză aceste cuvinte în gura personajului său, monahul Ieronim):

…o roză a Ierihonului, a cărei frumuseţă nu se trece. (…) Trandafirii înfloresc pe faţa ta…Tu, regină a sufletelor – nu eşti curată ca izvorul? Mlădioasă ca chiparosul? Dulce ca filomela? Tânără ca luna plină, etc. (Cezara).

  • Natura, cosmosul ca o carte de simboluri, o carte a înţelepciunii:

Şi-n roată de foc galben stă faţa-i [a lunii] ca un semn (Împărat şi proletar); Râul sânt ni povesteşte cu-ale undelor lui gure (Memento mori); scrisul (al) stelelor de foc (Povestea magului călător în stele); Ar vrea să rătăcească (pe) câmpia înflorită, / Unde ale lui zile din visuri le-au ţesut; / Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită, / Părând să n-aibă capăt, cum n-are început. // Mama-i ştia atâtea poveşti, pe câte fuse / Torsese în viaţă… deci ea l-a învăţat / Să tâlcuiască semne ş-a paserilor spuse / Şi murmura cuminte a râului curat. // În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare, / În dulcele ’miitul al paserilor grai, / În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare / Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai, // De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase / O-ntreagă-mpărăţie în cuib legănător, / A firii dulce limbă de el era-nţeleasă / Şi îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor. (Codru şi salon);

a naturii sfântă limbă (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!); Pe-a lor lume [a munţilor] ridicată peste nouri se deschide / Cartea cerului albastră cu mari litere-aurite, / Iară munţii nalţi şi negri, înţelepţi de bătrâneţe, / Ridic fruntea lor de piatră şi încep ca s-o înveţe. [1]; Cine filele albastre şi-nstelate le întoarce / La a Creaţiunii carte… cine firul lung îl toarce / Din fuiorul Veşniciei pân’ în ziua de apoi? (variantă a Scrisorii I)[2].

Rosa del Conte vorbeşte despre „paginile înstelate…pe care poetul le vedea în picturile din bisericile Moldovei înfăşurate de mâna Arhanghelilor în scena judecăţii”[3].

  • Viziunea lumii, a omenirii, ca un pom uriaş, în care fiecare om e o mlădiţă (la Antim) sau o floare (la Eminescu) care trebuie să aducă roadele virtuţii pe acest pământ:

În orice om o lume îşi face încercarea (…) // …cum pomu-n înflorire / În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, / Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. (Împărat şi proletar) ;  Multe flori sunt, dar puţine / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieţii, / Dar se scutur multe moarte (Criticilor mei).

  • Omul ca chip al lui Dumnezeu, omul creator întru asemănarea cu Dumnezeu şi macrocosmos într-un microcosmos:

Că-n lumea dinafară tu nu ai moştenire, / A pus în tine Domnul nemargini de gândire. (…) Pe creaţiuni bogate sufletul este domn; / În ocean de stele, prin sori, nemărginire, / El îmblă (…), [sufletul]  înăuntru-i este o lume-ntinsă mare (Povestea magului călător în stele);

Cum universu-n stele iubeşte noaptea clară, / Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit, / Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară / Pe sânu-ţi să se-nchidă de lume ostenit. // Simţii atunci puternic cum lumea toată-n mine / Se mişcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi / Şi-n fruntea mea, oglindă a lumilor senine, / Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi (Cum universu-n stele…).

  • Imaginea unui univers intim, fratern, a unui cosmos ca un cămin protector:

Vino-n codrul la izvorul / Care tremură pe prund, / Unde prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund (Dorinţa); …răsare luna, ca o vatră de jăratic, / Rumenind străvechii codrii… (Călin (file din poveste)); Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează (Strigoii); Lună, Soare şi Luceferi, / El [codrul] le poartă-n a lui herb; izvoare spun poveşti (Povestea codrului); Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace (Scrisoarea IV); 

Alunece luna / Prin vârfuri lungi de brad. ; Luceferi, ce răsar / Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prieteni… (Mai am un singur dor); al vremurilor vad (Egipetul, Memento mori); În turme călătoare / Trec nourii pe ceri (Din cerurile-albastre); Iată lacul. Luna plină,/ Poleindu-l îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină, / Simte-a lui singurătate.; Stele-n ceruri, stele-n valuri. ; luna/ Varsă apelor văpaie (Lasă-ţi lumea);

…poiene constelate; Şi oştiri de flori pe straturi par a fi stele topite; Într-a nopţilor grădine stele cresc în loc de flori (Memento mori); cerul şi-nfloritu-i cort; A stelelor ţară, stelnicul, marele plai; Deasupra vedea stele şi dedesuptu-i stele, / El zboară fără preget ca tunetul rănit; / În sus, în drepata,-n stânga lanurile de stele / Dispar. (Povestea magului călător în stele);

…în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte lumina [soarelui] ca o floare de foc (Geniu pustiu); Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele, / El îmi arată planul adâncei întocmele / Cu care-şi mişcă sorii… (Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act)); Pe câmpiile albastre ale cerurilor tale / Stupi bătrâni trimiţi tu-n lume mândre colonii de stele / Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n infinit (…);

Pe-ale cerurilor câmpuri, mâni albastre culeg miere / Pe câmpiile albastre ale cerurilor nalt (…); Stele-n ceruri, flori pe câmpuri, toate câte-s trecătoare / Sunt împinse spre pieire… (o variantă a Scrisorii I)[4]; În umede lanuri de-albastru ceresc, / Merg norii… (Ecò).

Aceste ultime imagini ale soarelui ca o floare sau ale cerului înstelat ca o câmpie înflorită (sau ca lanuri de stele) pot fi împrumutate de la Sfântul Vasile cel Mare, care, în Hexaemeron, comentariul său la cele şase zile ale creaţiei, spunea că, după ce Dumnezeu a umplut pământul de flori şi de pomi roditori, în ziua a patra a împodobit şi cerul cu florile stelelor, ale aştrilor cereşti.

  • Plasticitatea gândirii:

Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie (Scrisoarea I); …al vremurilor vad (Egipetul, Memento mori); Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie (…); Şi din sure văi de chaos colonii de lumi pierdute / (…) Cu-a lor roiuri luminoase (…); Înserează şi apune greul soare-n văi de mite (Memento mori);…să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup[5] (Când te-am văzut, Verena…); ale clipelor cadavre; al minţii scripet (Scrisoarea II), al vieţi-mi mintos Areopag (Feciorul de împărat fără stea), etc., etc.

Astfel, regăsim la Eminescu o mare forţă de plasticizare, de multe ori surprinzătoare, neaşteptată, o tendinţă perpetuă de a „întrupa” gândul, de a conferi forme concrete chiar şi celor mai abstracte noţiuni, apetenţă pe care însuşi poetul o recunoaşte, mărturisind că a încercat în lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec (Nu mă înţelegi).

Considerăm că putea să-şi însuşească această dragoste pentru întruparea imagistică, pentru metafora alegorică care este capabilă să explice noţiuni abstracte sau realităţi spirituale inaccesibile ochiului uman, din chiar literatura noastră veche, despre ale cărei virtuţi în acest sens ne-am putut convinge şi urmărind capitolele anterioare despre Antim Ivireanul. Discuţia asupra acestui subiect ar putea fi mult mai generoasă, dar nu ne mai permitem un spaţiu întins, în această lucrare.


[1] Versurile ultime sunt preluate din: Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, ediţia a IV-a revăzută, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1994, p. 94-95.

[2] Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediţia a II-a, îngrijire, traducere şi prefaţă Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, postfaţă de Mircea Eliade, cu un cuvânt pentru ediţia românească de Rosa del Conte, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p.110.

[3] Idem, p. 110-111.

[4] Cf. Rosa del Conte, op. cit, p. 109-110, 112.

[5] Acastă metaforă pe care noi am citat-o se regăseşte şi în poemul Gelozie, în care Eminescu versifică mai multe învăţături ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi din literatura monastică şi ascetică. Despre această metaforă a privirii „ca mâini fără de trup”, părintele Galeriu consideră, după Virgil Cândea, că este o imagine impropriată de poet din opera Sfântului Vasile cel Mare. A se vedea: Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu, în rev. Studii Teologice, seria a II-a, XLIII (1991), nr.1, p. 45-54.

Page 1 of 14

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén