Iubiții mei[1],
în fața morții, omul de azi își vede toate visele năruite, băgate sub pământ, pentru că e cea mai insuportabilă realitate a vieții pământești. De aceea, preferă sărăcia, preferă umilința, preferă boala, preferă păcătuirea continuă, dar nu și…moartea. Și tot folclorul și toată reflecția pe tema morții e că moartea e capăt de linie. Că e un zid, că e un hău, că e un sfârșit inexorabil…după care „nu mai urmează nimic”.
Însă așa gândește omul care nu e creștin sau nu e creștin decât cu numele. Pentru că creștinul, omul Bisericii, vede moartea ca pe o consecință a păcatelor sale, dar, în același timp, ca pe o poartă spre veșnicie, adică spre viața veșnică.
Pentru că viața noastră nu se termină odată cu moartea! Pentru noi, pentru creștini, moartea face parte din viață, pentru că ea ne trece la și mai multă viață, la o viață veșnică.
Dar la o viață veșnică în care oamenii nu trăiesc indistinct, în care nu trăiesc indiferent de ce viață pământească au avut, ci în una după faptele lor, după viața lor, după ceea ce sunt ei. Pentru că veșnicia e ca Rai sau ca Iad și nu sunt amestecați Sfinții cu păcătoșii, ci sunt separați unii de alții.
Așa după cum ne-a spus Domnul în Evanghelia duminicii trecute, când ne-a vorbit despre prăpastia mare care există între Rai și Iad [Lc. 16, 26]. Iar dacă atunci s-a vorbit despre două feluri de viețuire și despre două feluri de veșnicii, în Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56] ni se vorbește despre moarte și înviere.
Căci moartea noastră, a tuturor, nu e veșnică, pentru că toți vom învia. Toți vom învia și vom fi oameni înduhovniciți și nemuritori, dar în trupurile noastre vom fi purtători ai slavei lui Dumnezeu sau purtători ai întunericului propriei noastre păcătuiri. Căci la învierea cea de obște, a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ, se va înveșnici sfințenia, dar și păcătoșenia oamenilor.
Sfinții vor fi lumini veșnice înaintea lui Dumnezeu, pentru că slava Lui va trona în toată ființa lor pentru veșnicie, pe când păcătoșii nepocăiți, prietenii demonilor, cei care au trăit după sfaturile demonilor, vor fi ființe pline de patimi, de urâțenie, de răutate, de nesimțire, după cum sunt și demonii.
Pentru că viața de acum, ce trăim acum…se va înveșnici în sufletul și în trupul nostru odată cu învierea universală.
De aceea, pe drept cuvânt, omul resimte moartea ca pe ceva nefiresc, pentru că e ceva nefiresc. Moartea e o consecință a păcatelor noastre și nu o realitate creată de Dumnezeu. Moartea a fost inventată de alegerea noastră rea. Și cum e nefiresc păcatul, tot la fel e nefirească și moartea.
Dar, odată cu învierea de obște, viața oamenilor va fi…cea pe care ei și-au dorit-o, pe care și-au construit-o aici, acum, în scurta lor viață pământească.
Iar dacă aici au vrut să petreacă, să aibă în mod egoist, să nu le pese de alții, să fie doar ei satisfăcuți…atunci și-au ales Iadul. Și Iadul va fi al lor pentru veșnicie. Nimeni nu îl va lua de la ei, pentru că Dumnezeu respectă voia omului, alegerea lui.
Tot la fel, cei ce L-au iubit pe Dumnezeu și au dorit poruncile Lui, și au trăit și au murit pentru El, aceia și-au ales să trăiască veșnic cu Dumnezeu. Și nimeni nu îi va scoate din Raiul lui Dumnezeu, nimeni nu îi va lipsi de bucuria lor veșnică, pentru că ei și-au ales de aici veșnicia aceasta, veșnicia cu Dumnezeu.
Însă Dumnezeu iubește deopotrivă pe toți oamenii, și pe cei din Rai și pe cei din Iad, dar nu le falsifică voia lor. Nu îi forțează…nici pe cei păcătoși și nici pe demoni să Îl iubească.
Iar El e singurul care…ar putea să facă asta, dar nu o face!
Și fiecare dintre noi știm asta: când vrem să păcătuim, păcătuim, iar când vrem să facem lucruri bune, facem lucruri bune, fiind ajutați de către El, pentru că El ne ajută în tot binele pe care îl facem, dar nu ne ajută…să păcătuim.
Păcătuim de unii singuri, dar nu ne putem ridica din păcatele noastre fără El! Ci Dumnezeu e Cel care ne dă iertare în Taina Sfintei Spovedanii și ne scoate din moartea păcatului la viață, la viața veșnică cu Dumnezeu. Căci viața veșnică cu Dumnezeu începe acum, aici, în Biserică…și tot acum începe și Iadul, pe care ni-l dorim. Căci bogatul nemilostiv a ales Iadul din timpul vieții lui pământești, și, tot la fel, Sfântul Lazaros, cel bolnav și sărac, a ales de aici comuniunea cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui.
De aceea, fiecare a moștenit…ceea ce a lucrat și, cel din Iad, nu L-a acuzat pe Dumnezeu că e nedrept, că l-ar fi nedreptățit, căci el a primit…ceea ce și-a dorit.
Da, cu adevărat, ar fi fost o mare nedreptate lucrul invers: ca Lazaros, cel care și-a dorit și a trăit pentru Rai, să ajungă în Iad, iar bogatul cel nemilostiv, căruia nu îi plăcea sfințenia, să fi ajuns în Rai. Da, asta ar fi fost o mare nedreptate!
Însă la Dumnezeu nu există astfel de nedreptăți! Pentru că El dăruie omului veșnicia pe care o merită. El dăruie veșnicia pe care omul și-a dorit-o și pentru care s-a construit în întreaga lui viață.
De aceea, azi, când sunt pus în situația de a vorbi despre învierea cea de obște a tuturor celor adormiți, spun despre ea că va fi un eveniment duhovnicesc copleșitor, care va fi săvârșit de puterea lui Dumnezeu cea atotstăpânitoare, o imensă minune a voii lui Dumnezeu cu întreaga umanitate, dar pe care toți oamenii o vor recepta ca fiind firească, pentru că va face parte din viața lor. Pentru că toți oamenii vor învia și toți vor fi duhovnicești și nemuritori, fiindcă toți vor avea trupuri transfigurate și viață veșnică. Numai că Sfinții vor fi plini de slava lui Dumnezeu cea veșnică și necreată, iar păcătoșii vor fi lipsiți de ea. Și, de aceea, cei din Iad vor resimți slava lui Dumnezeu ca pe un foc și un chin veșnic, când, aceeași slavă a lui Dumnezeu e bucuria și viața Sfinților Lui.
Iar acest amănunt teologic foarte important al Tradiției Bisericii, și anume că slava lui Dumnezeu e focul cel veșnic care îi chinuie pe cei păcătoși în Iad, a fost subliniat iconografic în fresca Înfricoșătoarei Judecăți. Și dacă luăm ca exemplu fresca exterioară a Bisericii Mănăstirii Voroneț[2], vedem că râul de foc al Iadului coboară din persoana Domnului, a Celui care e Judecătorul nostru, al tuturor.
Însă din persoana Lui nu țâșnește decât slava Lui cea veșnică, care e comună Tatălui și Sfântului Duh. Iar iconograful, pentru ca să sublinieze că focul Iadului e necreat și că el vine din Dumnezeu, l-a făcut ca pe un râu care coboară din Domnul și l-a colorat în roșu și în el i-a pictat, în mod șters, pe cei care se chinuie în Iad.
Numai că slava Lui e ca focul pentru cei păcătoși, pentru că așa o resimt ei, datorită păcătoșeniei lor, și nu pentru că așa este ea. Căci, pentru cei Sfinți, ea este lumina, veșmântul și hrana lor veșnică și cea prin care Dumnezeu îi va învăța veșnic cele dumnezeiești ale Sale.
Slava lui Dumnezeu nu poate fi suportată de cei păcătoși din Iad, pentru că nu o vor și nici n-o iubesc, pentru că nici n-au vrut-o vreodată. Dar întru ea se sălășluiesc cei Sfinți pentru veșnicie, pentru că slava Lui, încă din viața lor bisericească de pe pământ, este în ei, Sfinții fiind intimii Lui de aici.
Așadar, chinul cel veșnic al păcătoșilor în Iad este tocmai slava lui Dumnezeu! Iubirea Lui față de toți oamenii va fi chinul celor păcătoși. Pentru că iubirea Lui va fi resimțită de ei ca un chin, ca o durere vie în toată ființa lor, ca o sfredelitoare singurătate, pentru că nu Îl iubesc pe El. Și iubirea Lui îi va chinui tocmai pentru că nu e și în ei și nu Îi pot răspunde cu iubire.
Căci, încă de aici, ei nu au suportat iubirea și mila lui Dumnezeu, nu au suportat slava Lui. Și dacă nu o suportă acum, nu o vor suporta nici veșnic, pentru că nu și-au lărgit inima pentru Dumnezeu și pentru semenii lor.
Iar Evanghelia de azi ne vorbește despre slava lui Dumnezeu în două situații speciale: când Domnul o vindecă [Lc. 8, 44] pe femeia care „era în curgerea sângelui de 12 ani [ἐν ῥύσει αἵματος ἀπὸ ἐτῶν δώδεκα]” [Lc. 8, 43, BYZ] și când El o învie din morți [Lc. 8, 54-55] pe fiica lui Iairos [Ἰάϊρος], care avea „ca [la] 12 ani [ὡς ἐτῶν δώδεκα]” [Lc. 8, 42].
Pentru că în ambele situații, slava Lui a fost cea care a vindecat și a înviat din morți.
Cum a fost resimțită slava Domnului de către femeia cu curgere de sânge? Ne-o spune Însuși Domnul: ca o putere dumnezeiască vindecătoare. Căci El a spus: „Eu am cunoscut o putere ieșind din Mine [Ἐγὼ…ἔγνων δύναμιν ἐξελθοῦσαν ἀπ᾽ Ἐμοῦ]” [Lc. 8, 46, BYZ]. Iar puterea Lui este corelativul slavei Sale. Căci atunci când vorbim despre puterea, despre tăria, despre lucrarea Lui, despre porunca Lui, despre frumusețea Lui, despre sfințenia Lui vorbim…despre slava Lui cea necreată și veșnică. Cea pe care Dumnezeu o împărtășește celor credincioși și ei o simt ca vindecare, ca pe o curățire interioară, ca iertare, ca înviere din morți, ca luminare și vedere dumnezeiască.
Și când a înviat-o pe copila de 12 ani, strigând și zicând: „Copilă, scoală-te [Ἡ παῖς, ἐγείρου]!” [Lc. 8, 54], aceasta a fost o arătare/ o revelare a puterii sau a slavei Lui. Pentru că „duhul ei s-a întors și a înviat de îndată [ἐπέστρεψεν τὸ πνεῦμα αὐτῆς, καὶ ἀνέστη παραχρῆμα]” [Lc. 8, 55].
De unde s-a întors duhul ei? Din Iad! Pentru că Raiul fusese închis, prin păcatul Sfinților Protopărinți Adam și Eva, și pe el îl va deschide Domnul, când, murind cu trupul pe Cruce, S-a pogorât în Iad cu sufletul, unit cu dumnezeirea Lui, și a scos de acolo pe Sfinții Vechiului Testament și a deschis Raiul pentru ei și pentru toți cei credincioși ai Lui.
Și prin puterea slavei Sale duhul fetei s-a întors în ea, adică sufletul ei, și ea a înviat imediat. Pentru că numai Dumnezeu îi învie pe cei morți și El ne va învia pe toți la învierea cea de obște. Căci la porunca Lui noi toți vom învia. Căci slava Lui va fi aceea care ne va constitui la loc, cu sufletul și trupul nostru, și tot ea ne va înduhovnici și ne va arăta ca făpturi duhovnicești, transfigurate de slava Lui, dar fiecare având în noi identitatea noastră și conținutul vieții noastre pământești, potențate enorm în veșnicie.
Dacă sufletul fiicei lui Iairos s-ar fi „desființat” odată cu moartea fizică, Sfântul Lucas ar fi trebuit să spună doar că Domnul a înviat-o din nou. Dar Sfântul Lucas, Evanghelistul, a spus, mai întâi de toate, că „duhul ei s-a întors [ἐπέστρεψεν τὸ πνεῦμα αὐτῆς]” [Lc. 8, 55, BYZ]. Unde s-a întors? În trupul ei. S-a întors duhul/ sufletul ei din Iad în trupul ei. Și concomitent cu întoarcerea sufletului ei în propriul ei trup, s-a produs și învierea ei din morți. Pentru că: „a înviat de îndată [ἀνέστη παραχρῆμα]” [Lc. 8, 55].
Dacă sufletul ei s-ar fi „desființat”, Dumnezeu ar fi trebuit să facă alt suflet pentru ea. Și dacă ar fi făcut alt suflet pentru ea, nu ar mai fi înviat fiica lui Iairos, ci o altă persoană. Și, tot la fel, dacă sufletele s-ar fi „desființat” odată cu moartea, atunci nu ar mai fi fost nimeni în Iad, nici păcătoși și nici Sfinți, atunci când Domnul S-a pogorât la Iad. Însă Domnul S-a pogorât la Iad pentru Sfinții Protopărinți ai neamului omenesc, pentru Sfinții Adam și Eva și pentru toți Sfinții Vechiului Testament, pentru că sufletele lor erau acolo, în Iad.
Și de aceea sufletul ei s-a întors în ea: pentru că sufletul nu moare, e nemuritor, ci el va merge în Rai sau în Iad, după faptele lui.
Ce ne spune însă vindecarea femeii cu curgere de sânge? Că slava lui Dumnezeu vindecă și sufletul și trupul nostru. Că Dumnezeu nu e indiferent nici față de bolile noastre sufletești și nici față de cele trupești. Că El dorește ca noi să avem grijă, deopotrivă, de sufletul și de trupul nostru.
De ce? Pentru că boala și neputința trupului împiedică sufletul să se sfințească prin cunoaștere teologică și prin experiență duhovnicească. Da, boala ne curățește de păcate, ne înduhovnicește prin răbdarea suferinței! Dar Dumnezeu dorește mai întâi de toate ca să Îi slujim Lui în Biserică cu toată ființa noastră și astfel să ne îndumnezeim pe fiecare zi.
Iar dacă avem grijă de trupul nostru ca de sufletul nostru și toată viața noastră o punem în slujirea Domnului și în slujirea aproapelui nostru, atunci darurile vieții și ale sănătății le dăruim lui Dumnezeu ca iubire bucuroasă față de iubirea Lui veșnică față de noi.
Așa se explică faptul de ce am pledat mereu pentru grija față de sănătatea trupului nostru. Căci dacă avem grijă față de sănătatea noastră, avem grijă, de fapt, pentru a duce la bun sfârșit toate proiectele noastre eclesiale și personale. Căci pe fiecare zi trebuie să Îi slujim Domnului și să avem grijă de familia noastră. Iar dacă noi ne îmbolnăvim din indolență față de sănătatea noastră, arătăm că nu ne pasă nici de noi și nici de familia noastră.
Căci ce înseamnă să mergi cu capul gol pe timp de iarnă, să mergi mai mult dezbrăcat pe timp de iarnă, să te îmbolnăvești din cauză că vrei să fii „la modă”? Că ne pasă mai mult de lauda deșartă decât de sănătatea noastră. Dacă ne-ar păsa de sănătatea noastră, ne-ar păsa și de proiectele noastre de viață și de familia noastră. Iar dacă suntem soți sau părinți și ne îmbolnăvim prostește, pentru că vrem „să sfidăm” vremea de afară, cine mai are grijă de familie și de copiii noștri? Cui îi lăsăm? Dacă viciile noastre cele atât de scumpe ne îmbolnăvesc, cine ne mai crește familia?
Da, una e să te îmbolnăvești fără să vrei, una e să ai parte de un accident și, din cauza lui, să fii o povară pentru familia ta, și cu totul altceva e să îți faci boala cu mâna ta. Iar atunci când ne îmbolnăvim sau ne accidentăm din nepăsarea noastră și datorită bolii sau a accidentului nu mai suntem buni de nimic, atunci păcătuim și acest păcat trebuie spovedit. Pentru că am fost indiferenți față de darul sănătății, primit de la Dumnezeu.
Dar dacă știm să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru viața, sănătatea, darurile și specializările noastre, atunci pe fiecare zi muncim și slujim pentru Dumnezeu, dar suntem atenți și la sănătatea noastră. Pentru că banii pe medicamente și operație ar fi putut fi bani de milostenie, bani pentru cărți teologice, bani pentru pelerinaje sfinte, bani pentru înduhovnicirea noastră.
Însă vindecarea femeii cu curgere de sânge ne certifică tuturor faptul că în Domnul „locuiește trupește toată deplinătatea/ plenitudinea dumnezeirii [κατοικεῖ πᾶν τὸ πλήρωμα τῆς θεότητος σωματικῶς]” [Colos. 2, 9, BYZ]. Căci atâta timp cât El este Dumnezeu și om, iar dumnezeirea și umanitatea Lui sunt unite pentru veșnicie în persoana Sa cea veșnică, întreaga dumnezeire locuiește în trupul Său, pentru că trupul Său e unit ipostatic/ la nivel personal cu dumnezeirea Lui. Și consecința acestui fapt dumnezeiesc și paradoxal, acela al sălășluirii dumnezeirii în umanitatea Domnului, e aceea că și în noi se sălășluiește slava Preasfintei Treimi, prin credință și prin botezul Bisericii, când devenim mădulare mistice ale Domnului.
Iar dacă din El iese mereu puterea slavei Lui…aceea intră mereu în noi și ne mântuiește pe noi. Însă ce înseamnă mântuire pentru noi? Înseamnă curățire de păcate și de patimi și umplere de slava lui Dumnezeu. În așa fel încât, acum și după moarte, noi suntem purtători de Dumnezeu, adică plini de slava Lui. Și Sfintele Moaște sunt consecința sălășluirii slavei lui Dumnezeu în noi, de la Botez, pe care am avut-o mereu în noi printr-o viață creștină autentică.
Și tocmai pentru că Hristos, Domnul și Stăpânul nostru, e Dumnezeu și om, tot de aceea El ne-a dat Sfintele Lui Taine, în Biserică, pentru ca să fie, deopotrivă, dumnezeiești și omenești.
Căci Botezul e omenesc în apa lui, dar e dumnezeiesc prin slava Lui care se coboară în om. Iar hirotonia, sub aspect văzut, e formată din mâinile Episcopului pe capul nostru și din rugăciunea lui pentru noi. Dar dumnezeiescul Tainei constă în slava lui Dumnezeu care coboară în cel care se hirotonește și e resimțită de acela ca cea care îl pune în slujire și care îi dă îndrăzneala cuvioasă de a-I sluji Domnului.
Da, binecuvântăm cu mâna! Însă dăruim har prin binecuvântarea noastră. Nu e un simplu gest, ci e o dăruire de har.
Da, băgăm mâna în apă și facem în ea semnul Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului! Dar apa se umple de slava Domnului. Și apa sfințită e apă cu har și nu e o apă…„vrăjită” sau „prelucrată științific”.
Da, rostim dezlegarea de păcate pe capul celui care s-a spovedit! Dar el simte cum slava lui Dumnezeu îl dezleagă de păcatele lui și îl curățește de ele.
Pentru că Preoția Bisericii nu e Preoție „de la oameni”, ci e Preoția lui Hristos Dumnezeu, a Arhiereului celui veșnic, și El lucrează, prin noi, nevrednicii și păcătoșii Săi robi, toate cele ale curățirii, ale luminării și ale sfințirii celor credincioși.
Iar noi, Slujitorii Bisericii, ne străduim, mai mult sau mai puțin, să ne sfințim viața și să Îi slujim Lui cu bucurie și cu pace. Însă oricât ne-am strădui noi să trăim bisericește, tot vor fi oameni care vor vedea în noi patimi, neajunsuri, neștiințe grave. Și au dreptate! Pentru că noi suntem Slujitorii păcătoși ai unui Dumnezeu fără de păcat. Și noi ne ajutăm unii pe alții ca să ieșim din păcat, toți având conștiința că suntem păcătoși. Și venim la Domnul nostru, la Cel care caută să îi mântuiască pe cei păcătoși, și ne punem în jurul Mesei Sale, pentru ca să Îl avem pe El în mijlocul nostru.
Și El cum vine la noi, în Liturghia Lui? Ca un Dumnezeu smerit și tăcut. Ca un Miel tăcut, Care nu ne reproșează nimic, Care nu ne înspăimântă. Pentru că Îl vedem ca Pâine pe Sfântul Disc și Îl vedem ca Apă și Vin în Sfântul Potir și El, ca Mâncare și Băutură dumnezeiască ne atrage, ne convinge, ne face poftă de El.
Căci Sfântul Agneț, Sfântul Miel al lui Dumnezeu, Iisus Hristos Cel împuns în coastă pentru noi, El, El Însuși, șade pe Sfântul Disc în mijlocul nostru și nu ne înspăimântă. Pentru că Euharistia, la prima vedere, e mâncare și băutură, o gustare simplă…Dar, când El euharistic coboară în noi, e lumină veșnică, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește, pentru că El, Cel plin de slavă, vine și Se sălășluiește întru noi.
Ce smerenie mai mare poate fi decât aceasta, a lui Dumnezeu, Care Se lasă mâncat și băut, pentru a da viață veșnică oamenilor? Căci El, și acum, este în stare de chenoză, de smerire imensă în fața noastră. Căci Hristosul Euharistiei e Hristosul care Se lasă înjunghiat și împărțit în mici fărâme de noi, pentru ca să fie în noi, în toți câți ne împărtășim cu El.
Și cu toate acestea, noi fugim de acest Hristos inofensiv, de acest Hristos dăruitor, de acest Hristos smerit și iubitor, atoateiertător, Care vrea să facă din viața Lui viața noastră, și ne place un Dumnezeu care omoară, Care judecă, Care pedepsește. Pentru că ne-am dori ca Dumnezeu să îi pedepsească pe cei pe care noi nu îi plăcem și să ne iubească doar pe noi.
Însă El iubește întreaga Lui creație! El nu iubește preferențial. Iar El, Cel care este din veci și pentru veci Dumnezeul iubirii, îi îmbrățișează pe toți, și aici și veșnic, cu iubirea Lui. Dar dacă unii resimt iubirea Lui ca foc, ca durere, ca chin, când ea e bucurie, e pace, e sfințenie, e frumusețe, cine e de vină?
Așadar, iubiții mei, prima duminică din noiembrie 2016, și penultima înainte de Postul Nașterii Domnului, ne vorbește despre slava lui Dumnezeu în viața noastră. Adică despre viața Lui în viața noastră. Despre viața Lui pe care ne-o dăruie acum eclesial, în Biserica Lui, și care e viața cea veșnică.
Și de aceea tot subliniez faptul că mântuirea este eclesială. Mântuirea începe și se trăiește aici, în Biserică, apoi în veșnicie. Căci „mântuirea nu este un drept individual, ci se dobândește prin comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele nostru, pentru că tocmai asta înseamnă Biserica”[3].
Dar Biserica e una și e pentru toți: e Biserica Ortodoxă! E Biserica Cincizecimii. Și numai ea este trupul mistic al lui Hristos, adică comuniunea de dragoste și de sfințenie dintre Dumnezeu și oameni.
De aceea, când vorbim de lucrările sfințitoare ale Bisericii, ele sunt divino-umane, și la fel este și viața ei. Viața noastră este dumnezeiască, pentru că e plină de slava lui Dumnezeu. Dar viața noastră e dumnezeiască dacă trăim tot timpul cu Dumnezeu și urâm tot păcatul și toată patima și toată nedreptatea. Viața noastră este plină de bucuria și sfințenia Lui, dacă suntem cu El cu adevărat.
Iar dacă nu Îl vrem pe Dumnezeu în orice parte a vieții noastre, dacă nu Îl vrem oricând, nu Îl vrem decât…la nevoie. Însă vom ști noi să vorbim cu El doar la nevoie? Vom ști noi să Îi spunem cuvinte dulci, de iubire, ca să ne ierte și să ne miluiască? Vom avea noi inimă pentru Dumnezeu, dacă zilnic slujim la idolii patimilor din noi?
De aceea, dacă vrem ca Dumnezeu să fie duios cu noi, trebuie să fim duioși cu El tot timpul. Dacă vrem ca El să nu ne judece, nici noi să nu judecăm pe cineva. Dacă vrem ca El să ne fie milostiv, noi, mereu, trebuie să fim milostivi. Amin!
[1] Începută sâmbătă, 29 octombrie 2016, zi cu soare și terminată la 9. 26, marți, 1 noiembrie 2016. Zi cu soare și cu 8 grade la ora 9.00.
[2] Fresca Înfricoșătoarei Judecăți, prezentă în pagina anterioară, am preluat-o de aici: http://www.webphoto.ro/poze/voronet/judgement.jpg. Fotografia aparține lui Victor Grigore.
[3] Cf. http://basilica.ro/enciclica-sfantului-sinod-al-bisericii-ciprului-in-legatura-cu-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.
