Pastorul baptist travestit în „Teofil Monahul” pe Facebook

Cruceru 1

Cei 10 ani de online m-au ajutat să am un mare atu: să cunosc foarte multe persoane care activează în online și evenimente, campanii, scandaluri petrecute la nivel online. Sunt o enciclopedie vie. Citesc, observ, adun, depozitez, știu. Informațiile despre oricine sunt importante cândva.

Iar cum eu am avut o lungă și insațiabilă „dispută” cu Pastorul Cruceru, asta m-a făcut să cam știu tot ce a produs el la nivel online.

De aceea, de vreo 2 ani urmăresc o nouă șaradă a lui Cruceru la nivel online (despre care, până acum, nu i-am spus decât soției mele) și anume: un cont de Facebook al lui, în care apare travestit ca Teofil Monahul.

Iar, pe Facebook, contul https://www.facebook.com/teofil.monahul.5 are 2.526 de prieteni, în cea mai mare parte ortodocși, crezând că „Teofil Monahul” chiar există. 

Însă Teofil Monahul din poză e Decanul și Pastorul baptist Marius David Cruceru de la Oradea. Pentru că e vorba de el.

Așa că „Teofil” Cruceru îi minte pe Facebook pe creștinii ortodocși, dându-se de „Monah”, iar ortodocșii care nu au știința…onlineului sunt „prieteni” cu „ortodoxul” care e baptist.

Cruceru 2

Trebuie eliminat sau nu de pe Facebook un astfel de cont fraudulos? Pentru ce are nevoie Decanul de la Oradea de o astfel de „travestire” în activitatea sa „predicatorială”? Predica se face cu cuvântul și nu cu minciuna, nu?

Despre plagiat (articol redefinit)

(Articolul de față a fost, inițial, dedicat unei cărți. Iar fragmentul de text de aici era dintr-un comentariu de subsol).

Căci nici pentru mine și nici pentru legea din România nu există plagiat academic și plagiat predicatorial, ci plagiatul e în orice carte: științifică, de memorii, de predici sau în jurnal. Pentru că a plagia înseamnă a lua un text/ a-l fura/ a ți-l însuși sau a lua esența unei cărți sau a unei predici, adică ideile fundamentale, și a le pune la tine.

Ba, mai mult, în ultima updatare a legii plagiatului din România, plagiat e și dacă te auto-plagiezi. Adică, dacă folosești un text dintr-o altă carte a ta, fără ca să spui că acel text a mai fost publicat de tine anterior.

Plagiat e și când furi un text și când furi o idee și când furi rezultatul unei cercetări și când furi structura ideatică și modul de a scrie al unui autor.

Predică la soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor Puterilor cerești [2016]

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

Iubiții mei[1],

în predica din 2014 m-am raportat la teologia Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul pentru ca să vorbesc despre Sfinții Îngeri[2]. Pentru că Sfântul Dionisios, în secolul întâi al Bisericii, a scris primul tratat teologico-mistic despre Dumnezeieștii Îngeri, iar explicațiile sale sunt fundamentale cu privire la Ierarhia cerească.

În cea de acum însă, mă voi referi la prezența Sfinților Îngeri în viața Bisericii și a lumii întregi pe baza Scripturii și a Tradiției Bisericii.

Căci atunci când vorbim despre Dumnezeieștii Îngeri vorbim despre primii locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că ei au fost creați de Dumnezeu înaintea lumii văzute și a omului – cerul [τὸν οὐρανὸν] din Fac. 1, 1 indicându-i pe Sfinții Îngeri –, în așa fel încât, ne spune Dumnezeu, „când s-au făcut stelele [ὅτε ἐγενήθησαν ἄστρα], M-au lăudat [cu] glas mare toți Îngerii Mei [ᾔνεσάν Με φωνῇ μεγάλῃ πάντες Ἄγγελοί Μου]” [Iov 38, 7, LXX].

Și dacă stelele au fost făcute de Dumnezeu în ziua a 4-a [Fac. 1, 14-18], iar omul a fost făcut de El în ziua a 6-a [Fac. 1, 26-31], Sfinții Îngeri existau deja în ziua a 4- a facerii lumii, pentru că ei fuseseră creați anterior facerii lumii. Și Sfinții Îngeri au fost creați înaintea omului, pentru ca ei să fie păzitorii lui duhovnicești.

Fac. 3, 24 ne vorbește pentru prima oară despre Heruvimii [τὰ Χερουβιμ] lui Dumnezeu. 3 Sfinți Îngeri, ca 3 Oameni [τρεῖς Ἄνδρες], sunt văzuți în mod extatic de Sfântul Avraam la stejarul Mamvri [Fac. 18, 1-2]. Pe Sfântul Lot, Îngerii Domnului l-au scos din Sodoma, înainte ca ea să fie distrusă [Fac. 19, 15]. Dar dacă pe cei credincioși, Sfinții Îngeri îi apără, pe cei păcătoși îi pedepsește. Ca spre exemplu la II Sam. 24, 16, unde ni se spune că „a întins Îngerul lui Dumnezeu mâna lui întru Ierusalim [ca] să-l piardă pe el [ἐξέτεινεν ὁ Ἄγγελος τοῦ Θεοῦ τὴν χεῖρα αὐτοῦ εἰς Ιερουσαλημ τοῦ διαφθεῖραι αὐτήν]”. Și Ierusalimul ar fi fost pierdut imediat de către Îngerul Lui, dacă El nu l-ar fi oprit [Ibidem].

Diferența fundamentală dintre Îngeri și oameni, la nivelul modului în care sunt creați de Dumnezeu, e aceea că ei sunt duhuri, iar noi suflete întrupate. Căci ei sunt ființe raționale și duhovnicești netrupești, pe când noi suntem ființe raționale trupești, care ne putem înduhovnici, cu ajutorul lor, în relația cu Dumnezeu.

De aceea, Sfântul Apostol Pavlos spune despre Îngerii lui Dumnezeu că sunt „duhuri slujitoare [λειτουργικὰ πνεύματα], trimise întru slujire [εἰς διακονίαν ἀποστελλόμενα], pentru cei care vor a moșteni mântuirea [διὰ τοὺς μέλλοντας κληρονομεῖν σωτηρίαν]” [Evr. 1, 14, BYZ]. Adică ei sunt trimiși la noi, pentru ca să ne ajute pe noi să ne mântuim.

Dar dacă ei vor să ne mântuim, pentru că vor ceea ce dorește și Dumnezeu pentru noi, demonii sau îngerii cei căzuți se luptă împotriva mântuirii noastre, încercând întotdeauna să ne facă să cădem din relația cu Dumnezeu.

Sfântul Ioannis Teologul, în Apoc. 5, 11, ne spune că a văzut și a auzit în mod extatic glasul a zeci de mii de zeci de mii și a mii de mii [μυριάδες μυριάδων καὶ χιλιάδες χιλιάδων] de Îngeri. Pentru că numărul lor e copleșitor de mare. Pe când Sfântul Apostol Pavlos vorbește despre demoni și spune că sunt începătoriile și stăpânirile și conducătorii întunericului acestui veac [Efes. 6, 12]. Căci și demonii sunt mulți și sunt împărțiți ierarhic și conducătorul lor este Satanas [Σατανᾶς], care a căzut din cer ca un fulger [Lc. 10, 18].

Însă, despre demoni, Sfântul Atanasios cel Mare ne spune: „dracii n-au fost creați ca cei ce poartă numele de draci. Căci nimic rău n-a făcut Dumnezeu. Ci au fost făcuți și ei buni. Dar căzând de la cugetarea cerească și învârtindu-se în jurul pământului, i-au amăgit pe păgâni cu năluciri. Iar pe noi, creștinii, pizmuindu-ne, toate le mișcă [împotriva noastră], voind să ne împiedice suișul spre cer, ca să nu ne urcăm acolo de unde ei au căzut”[3]. Tocmai de aceea și Dumnezeu ni i-a dat ca ajutători în asceza noastră pe Sfinții Îngeri, pentru că potrivnicii noștri, demonii, sunt și ei ființe spirituale. Și Dumnezeieștii Îngeri ne ajută în tot timpul în viața noastră.

Îngerul Domnului îl scoate pe Sfântul Apostol Petros din închisoare [F. Ap. 12, 7-9], pentru că Dumnezeu avea nevoie de el în slujirea Bisericii. Iar Sfântul Andreas cel nebun pentru Hristos, pomenit pe 2 octombrie, cel care a stat în vedenie dumnezeiască timp de două săptămâni[4], i-a văzut la un moment dat în acea vedenie pe Sfinții Îngeri, pe care îi descrie ca pe niște „cântăreți în chipul focului, ca o văpaie, și într-o cântare dulce Îl slăveau pe Domnul”[5] sau ca pe „tineri înalți și înfricoșători, cu chipul ca văpaia focului, având fețele mai strălucitoare decât soarele și arme de foc având în mâinile lor. Și am văzut mulțime nenumărată de Oaste cerească, care cu frică stătea înainte[a]”[6] lui Dumnezeu.

Și Sfântul Andreas Îl vede pe Domnul „îmbrăcat într-o haină roșie, având fața prealuminată și cu ochi prea dulci”[7], stând pe scaunul slavei Sale, așa după cum L-a văzut și Sfântul Profet Isaias[8]. Căci Sfântul Isaias L-a văzut „pe Domnul șezând pe tron înalt și înălțat și plină [fiind] casa de slava Lui [καθήμενον ἐπὶ θρόνου ὑψηλοῦ καὶ ἐπηρμένου καὶ πλήρης ὁ οἶκος τῆς δόξης Αὐτοῦ]” [Is. 6, 1, LXX]. Iar Serafinii [Σεραφιν] stăteau împrejurul Lui, având fiecare dintre ei câte 6 aripi [Is. 6, 2].

Forma Serafim, cunoscută de către noi, e transliterată din ebraică, de la שְׂרָפִ֙ים [Serafim] [Is. 6, 2, WTT], și reprezintă forma de plural a cuvântului, adică Serafimi. Pentru că forma de singular a cuvântului ebraic este Saraf [שָׂרָף][9].

Iar Îngerii, în cer, Îl laudă pe Dumnezeu [Is. 6, 3, LXX], pe când, pe noi, cei de pe pământ, ne învață să Îl lăudăm pe El cum se cuvine și să trăim creștinește.

Pe 10 iunie 982, un Înger al Domnului a venit la un Monah aghiorit sub chipul unui Monah străin. Și el i-a predat Monahului începutul axionului, adică: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru”. Pentru ca acesta să fie adăugat înaintea cântării Sfântului Cosmas Melodul[10]: „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără-de-asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare-de-Dumnezeu, te mărim”[11]. Iar cântarea închinată Născătoarei de Dumnezeu, Îngerul a scris-o cu degetul pe piatră[12]. Și a scris-o în fața acestei Icoane a Maicii Domnului, care s-a numit de atunci Axionița[13]:

Axionita

În calendarul grecesc, minunea axionului e pomenită pe 11 iunie[14]. Și de aici, din Marele Sinaxar grecesc, aflăm faptul că Îngerul care ne-a învățat axionul nu este altul decât Sfântul Arhanghel Gavriil. Și că piatra minunată, pe care a scris Sfântul Arhanghel Gavriil, a fost trimisă Patriarhului Constantinopolului, Nicolaos Hrisoverghis [984-996], și el a introdus axionul în Slujbele Bisericii[15].

La rândul său, Sfântul Arhanghel Mihail e pomenit pe 6 septembrie pentru minunea sa din Hones [Χωναὶς][16]. Unde, după cum arată și Sfânta Icoană[17] de dedesubt, a făcut să treacă un rău pe sub Biserică și astfel să nu se dărâme Biserica.

Hones

Sfântul care s-a rugat Sfântului Arhanghel Mihail pentru ca să izbăvească Biserica de apă a fost Sfântul Cuvios Arhippos [Ἄρχιππος][18], care apare în Sfânta Icoană, iar cei de pe deal sunt elinii păgâni, care au îndreptat izvorul spre Biserică pentru ca să o dărâme[19]. Și Sfântul Mihail, Arhanghelul, i s-a arătat Sfântului Arhippos „în chip omenesc, preaminunat și prealuminat, precum s-a arătat oarecând Prorocului Daniil”[20]. Și Arhanghelul, „cu toiagul pe care îl avea în mâini, însemnând…[cu] semnul crucii [o mare piatră care se afla lângă Biserică]…s-a făcut un tunet mare și s-a cutremurat pământul și piatra aceea s-a despicat în două și s-a făcut în piatră o prăpastie mare”[21], unde a început să curgă râul îndreptat spre Biserică.

Sfântul Mihail [Μιχαήλ], Arhanghelul, e  pomenit de 3 ori cu numele în cartea Sfântului Profet Daniil, în LXX, iar Sfântul Arhanghel Gavriil [Γαβριήλ] de două ori. Pentru că, pe amândoi Arhanghelii, Sfântul Daniil i-a văzut în vedenie. Iar în cartea Sfântului Tobit [Τωβιτ] a fost descoperit oamenilor numele Sfântului Arhanghel Rafail [Ῥαφαήλ] [Tob. 12, 15], cel care l-a călăuzit pe Sfântul Tobias [Τωβιας] [Tob. 12, 1].

Sfântul Gregorius cel Mare, Papă al Romei[22], în XL Homiliarum in Evangelia. Libri duo [40 de Omilii la Evanghelie. În două cărți], ne vorbește despre numele Sfinților Arhangheli în Omilia a 34-a. Și el ne spune că Mihail înseamnă cine [este] ca Dumnezeu [quis ut Deus], Gavriil înseamnă tăria/ puterea lui Dumnezeu [fortitudo Dei], iar Rafail înseamnă medicamentul/ vindecarea lui Dumnezeu [medicina Dei][23].

Iar Sfântul Gregorius cel Mare vorbește despre aceleași 9 Ierarhii îngerești, ca și Sfântul Dionisios Areopagitul, pentru că urmează teologiei sale[24], pe care îl amintește nominal în col. 1254 ca Dionysius  Areopagita.

În Cartea lui Enoh, o carte apocrifă/ falsă, scrisă în sec. al 3-lea înainte de nașterea Domnului Iisus Hristos[25], apare numele mai multor Arhangheli[26]. Iar numele lor în engleză sunt acestea: Uriel, Îngerul tunetului și al cutremurului, Rufael, Îngerul duhurilor oamenilor, Raguel, Îngerul care se răzbună pe pământ și pe luminătorii cerești, Michael, Îngerul care stăpânește peste cea mai mare parte a oamenilor, Saraqâel, Îngerul care stăpânește sufletele copiilor oamenilor și Gabriel, Îngerul care este deasupra șerpilor și a Paradisului și a Heruvimilor[27].

Explicațiile pe care le găsim în această carte apocrifă/ falsă la fiecare Înger sau Arhanghel nu mă interesează și nu trebuie să ne intereseze. Ci mă interesează doar numele Arhanghelilor: Uriel, Rufael, Raguel, Michael, Saraqâel și Gabriel, în grafie engleză.

Cei 3 Arhangheli: Mihail, Gavriil și Rafail sunt atestați scriptural.

Apocriful ne vorbește și despre alți 3: Uriel, Raguel și Saraqâel.

La nivel online găsim un Acatist al Sfinților Arhangheli[28], fără precizarea autorului, care ne indică drept Sfinți Arhangheli pe Mihail, Gavriil, Rafail, Evgudiil, Uriil, Salatiil și Varahil. Și la fiecare în parte există o precizare anume: Sfântul Arhanghel Mihail este „apărătorul de foc al cerului”, Sfântul Arhanghel Gavriil este „vestitorul tainelor celor dumnezeiești”, Sfântul Arhanghel Rafail este „vindecătorul bolilor și păzitorul celor căsătoriți și al celor care călătoresc”, Sfântul Arhanghel Evgudiil e „aducător de lumină sfântă”, Sfântul Arhanghel Uriil este „învingătorul ispitelor”, Sfântul Arhanghel Salatiil este „ocrotitorul creștinilor”, pe când Sfântul Arhanghel Varahil este „binecuvântătorul cel ceresc”[29].

De unde au fost preluate aceste 4 noi nume de Arhangheli, adică Evgudiil, Uriil, Salatiil și Varahil, de către autorul acatistului?

În pagina de pe Orthodox Wiki[pedia] dedicată Arhaghelilor[30], numele Sfinților Arhangheli sunt și mai multe și anume 12: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Selafiil, Iehudiil, Varahiil, Raguil, Ieremiil, Anail, Iofiil și Zedechiel[31].

Ultima sursă citată îl numește pe Evgudiil drept Iehudiil și pe Salatiil drept Selafiil.

Care sunt sursele, așadar, pentru cei 4 sau 9 Arhangheli în plus?

În Orthodox Wiki, pentru Uriil ni se indică III Ezdra 4, 1, pentru Raguil suntem trimiși la Enciclopedia iudaică, iar pentru Ieremiil la III Ezdra 4, 36. Pentru ceilalți 6 nu avem nicio trimitere bibliografică[32].

Dacă a citat III Ezdra…autorul ne-a trimis la ediția ortodoxă de la nivel online[33]. Însă la 4, 1 nu e niciun nume și nici la 4, 36[34]. Adică trimiterile sunt false în pagina românească de pe Orthodox Wiki.

Însă III Ezdra din română e I Esdras [Ἔσδρας] din LXX, din Septuaginta. Însă nici în LXX nu găsim nimic la 4, 1 și nici la 4, 36.

În Enciclopedia iudaică nu avem Raziil, ci Raziel[35]. Și ni se spune că Raziel este un corelativ al lui Raguel[36].

De unde, totuși, sunt numele Arhanghelilor? Nu sunt din Sinaxarul pe 8 noiembrie, din Mineiul pe luna noiembrie[37]. Însă, într-o predică a Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa apar 7 Sfinți Arhangheli: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil și Varahiil[38]. Adică cei care apar și în Acatistul Sfinților Arhangheli pe care l-am citat anterior.

Părintele Cleopa, care, mai mult ca sigur, a fost sursa de inspirație pentru autorul Acatistului, nu ne spune sursa pe care a folosit-o. El nu ne spune de unde a luat această informație. Și acest lucru îl face mereu în predicile sale. Pentru că el cita Sfântul…dar nu și ediția citată. Adică nu cita pe traducătorul care i-a înlesnit…întâlnirea cu Sfântul citat.

Și tocmai de aceea Părintele Cleopa trecea în fața mulțimii neștiutoare drept „un mare teolog”, când teologia lui era aceea pe care o putuse citi în română de la teologii ortodocși români, care traduseseră cărțile patristice, din care el vorbea, fără ca să le indice. Și acolo unde se terminau cărțile…Părintele Cleopa nu mai era teolog…pentru că nu mai știa ce să spună. Însă ar fi fost multe de spus, dacă el însuși ar fi fost în stare să-i citească și să-i traducă pe Sfinții Bisericii din greacă, latină, slavonă, engleză, franceză etc.

Asta nu înseamnă că Părintele Cleopa nu a fost un mare nevoitor ortodox și un om al sfințeniei. Însă, el nu a fost și un teolog, ci unul care a învățat de la teologi teologia Bisericii.

Și ca el au făcut și fac mulți predicatori ortodocși români: vin și vorbesc la predică despre teologia unui Sfânt, fără ca să ne indice sursele. Sau ne spun amănunte din Viețile Sfinților fără ca să ne indice sursele din care le-au citit. Și trec drept foarte cunoscători, oameni cu idei profunde, când, de fapt, ideile lor sunt furate de la alții. Sunt furate de la Sfinți, de la teologi, de la diverși traducători de carte sfântă și ei doar se împăunează cu ceea ce nu sunt.

Da, fără doar și poate, tot cel care predică trebuie să predice teologia Bisericii, adică teologia Sfinților, a dogmelor, a canoanelor, a Slujbelor Bisericii! Însă vrem să ne spună și nouă, ascultătorilor, de unde și-au luat ideile, cunoștințele, datele teologice. Pentru ca să vedem dacă acolo, unde suntem trimiși, chiar așa e textul sau dacă, în ceea ce spun, au vreo fundamentare.

De la cine a aflat și a preluat Părintele Cleopa celelalte 4 nume de Arhangheli, adică pe Uriil, Salatiil, Gudiil și Varahiil?

Sfântului Nicolai Velimirovic [Николај Велимировић][39] i s-au tradus în română, în 2005, de către Mihaela Grosu, Proloagele de la Ohrida, care sunt în două volume: 6 luni cu 6[40].

În volumul întâi al ediției românești citate, găsim o cântare de laudă adusă Sfinților Arhangheli. Și în ea găsim următoarele 7 nume de Arhangheli: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Iegudiil și Varahiil[41]. Dar Sfântul Nicolai nu ne dă nicio explicație despre numărul lor și nici despre sursa de unde și-a luat informațiile despre ei.

În vol. al 2-lea al ediției românești citate, la ziua de 8 noiembrie, Sfântul Nicolai ne spune că prăznuirea de azi a fost stabilită în sec. al 4-lea d. Hr. în Biserică, în timpul Sfântului Papă Silvestrus al Romei[42]. După care ne spune că Sfântul Dionisios Areopagitul a fost primul care a vorbit despre Ierarhiile cerești[43]. Și ne oferă și el numele celor 7 Arhangheli: „Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, legudiil și Varahiil, cărora, uneori, li se adaugă și numele lui Ieremiil”[44]. Și după ce ne vorbește despre numele primilor 3[45], ne spune că numele Uriil înseamnă „focul sau lumina lui Dumnezeu” și despre el vorbește III Ezdra 3, 1; 5, 20, că  Salatiil înseamnă „mijlocitorul către Dumnezeu” și despre el vorbește III Ezdra 5, 16, că Iegudiil înseamnă „cel care îl preaslăvește pe Dumnezeu”, că Varahiil înseamnă „binecuvântarea lui Dumnezeu” și că Ieremiil înseamnă „înălțarea lui Dumnezeu” și apare în III Ezdra 4, 36[46].  Dar nu ne indică nicio sursă.

Să vedem dacă cele 4 citări sunt corecte sau nu! Rezultatul cercetării? Toate cele 4 citări în limba română (adică III Ezdra 3, 1; 5, 20, III Ezdra 5, 16 și III Ezdra 4, 36) sunt false. Nu găsim niciun nume de Arhanghel în ediția III Ezdra, varianta ortodoxă românească. Puteți să căutați și singuri, aici[47], pentru ca să vă convingeți!

Găsim Uriil, Salatiil și Ieremiil în I Esdras, varianta LXX, în cele 4 locuri citate în opera Sfântului Nicolai Velimirovic?  În 3, 1 apare numele Darios [Δαρεῖος], în 5, 20 apar două nume la singular: Chiramas [Κιραμας] și Gavvis [Γαββης] și două la plural, în 5, 16 găsim 4 nume: Annias [Αννιας], Arom [Αρομ], Vasse [Βασσαι] și Arifos [Αριφος], iar în 4, 36 nu avem niciun nume. Așa că nici în ediția LXX nu găsim niciun nume de Arhanghel.

Mai pe scurt: și Părintele Ilie Cleopa și Sfântul  Nicolai Velimirovic au vorbit despre 7 Arhangheli, dar niciunul nu ne-a lămurit de unde i-au luat pe ceilalți 4, necitați în Scriptură.

Eu nu mă îndoiesc de faptul că nu ar exista surse ortodoxe care să ateste numele celorlalți 4. Numai că eu nu știu care sunt acelea.

Proloagele de la Ohrida sunt și în engleză și le găsim la nivel online[48]. Iar aici e ziua de 8 noiembrie[49], așa cum a fost tradusă și în limba română.

Sinaxarul grecesc vorbește doar despre Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil[50].

În Sinaxarul rusesc numele Arhanghelilor sunt transliterate din limba greacă: Михаил, Гавриил, Рафаил, Уриил, Селафиил, Иегудиил, Варахиил, Иеремиил[51], adică Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Selafiil, Iegudiil, Varahiil, Ieremiil. Dar nu avem nicio fundamentare a lor. Adică nu ni se indică nicio sursă patristică, care să confirme numărul și numele lor.

În Wikipedia rusească se specifică faptul că numărul de 7 Arhangheli e preluat din Cartea lui Enoh[52], din apocriful la care și eu m-am referit. Însă de când ia Biserica învățătură din…cărți apocrife/ mincinoase/ false?

Însă, în aceeași sursă se arată faptul că în Tob. 12, 15 Rafail este unul din cei 7 Sfinți Îngeri ai lui Dumnezeu, precum și în Apoc. 1, 20 se vorbește despre 7 Îngeri[53]. Și ambele informații sunt adevărate. Așa că numărul de 7 Sfinți Arhangheli e unul revelat în Scriptură. Numai că nu avem și celelalte 4 nume de Arhangheli în Scriptură.

În Mineiul românesc pe noiembrie, la 8 noiembrie sunt pomeniți nominal doar Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil[54]. Iar toți ceilalți Sfinți Îngeri sunt incluși în titlul: „toate Puterile cerești cele fără de trup”[55].

Însă astăzi noi îi pomenim pe toți Sfinți Îngerii, care sunt apărătorii noștri, ai Bisericii, și ai întregii lumi. Și ne bucurăm împreună cu ei de Dumnezeul mântuirii noastre.

Însă de 4 ani de zile, de la adormirea bunicii mele, Floarea Picioruș, în ziua de 8 noiembrie 2012[56], această dumnezeiască zi este și o zi de rugăciune duioasă pentru ea. Iar când m-am dus acasă, la țară, ca să o îngrop, mi-am dat seama că avea deasupra capului Icoana Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, cei care au ajutat-o să adoarmă în pace, și care îi plăcea cel mai mult dintre toate Icoanele din cameră. Căci de aceea și-a pus-o deasupra patului, deasupra capului ei: pentru că îi plăcea de Sfinții Arhangheli.

Iar Sfinții Arhangheli i-au arătat și ei atenție, pentru că au luat-o la Domnul de ziua lor de pomenire.

Așa că azi, pentru mine, praznicul e o bucurie lină: pentru că mă rog pentru bunica mea, Floarea, dar mă rog și pentru toți cei adormiți, ca toți să se mântuiască.

Și Domnul să ne întărească pe toți, în toate zilele, pentru ca să trăim creștinește și să murim creștinește.  Căci numai astfel vom fi cu Dumnezeul nostru treimic și cu Îngerii Lui cei Sfinți și cu Sfinții Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


 [1] Începută la ora 12.00, în ziua de 2 noiembrie 2016, o zi de miercuri, cu soare mult și 12 grade afară și terminată la 16. 03, joi, pe 3 noiembrie 2016, zi înnorată, cu 12 grade afară.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/05/predica-la-soborul-sfintilor-arhangheli-mihail-si-gavriil-si-al-tuturor-puterilor-ceresti-8-noiembrie-2014/.

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a 2-a. Epistole [și] Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 206-207.

[4] Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. a II-a, retipărite și adăugite cu aprobarea  Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 1999, p. 45.

[5] Idem, p. 46. [6] Idem, p. 47. [7] Ibidem. [8] Ibidem.

[9] Cf. Holladay Hebrew Lexicon, 8290, apud BW9.

[10] Cf. http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/marturii/cuvine-se-cu-adevarat.

[11] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Cântarea_Maicii_Domnului.

[12] A se vedea: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/marturii/cuvine-se-cu-adevarat.

[13] Idem: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/istoria-icoanei-axionita-axion-estin-care-pe-greceste-inseamna-cuvine-se-cu.

[14] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3749/sxsaintinfo.aspx. [15] Ibidem.

[16] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/571/sxsaintinfo.aspx.

[17] De aici: http://bizweb.synaxarion.gr/data/specials/synaxarion/0906_Thavma_en_Xonais.jpg.

[18] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/571/sxsaintinfo.aspx.

[19] Viețile Sfinților pe luna septembrie, ed. a II-a, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 1999, p. 98.

[20] Ibidem. [21] Idem, p. 99.

[22] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Gregory_I.

[23] PL 76, col. 1251.

[24] PL 76, col. 1251-1252.

[25] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cartea_lui_Enoh.

[26] The Book of Enoch, translated from the etiophic, with introduction and notes by Rev. George H. Schodde, Pub. Warren F. Draper, Andover, 1882, p. 53, cf.

https://sites.google.com/site/christianelibrary/schodde_enoch.pdf?attredirects=0.

[27] Ibidem.

[28] A se vedea: https://pacesufleteasca.wordpress.com/2009/09/01/acatistul-sfintilor-arhangheli-mihail-gavriil-rafail-evgudiil-uriil-salatiil-si-varahil/. [29] Ibidem.

[30] Aceasta: https://ro.orthodoxwiki.org/Arhangheli. [31] Ibidem. [32] Ibidem.

[33] A se vedea: http://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/24/III Ezdra.

[34] Idem: http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=24&cap=4.

[35] A se vedea: http://www.jewishencyclopedia.com/articles/12605-raziel. [36] Ibidem.

[37] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie08.htm.

[38] Idem: http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_sfinti/predica_sf_arhangheli.html.

[39] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_Velimirovici.

[40] În format PDF, vol. 1: https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2013/07/sfantul-nicolae-velimirovici-proloagele-de-la-ohrida-vol-1.pdf și vol. 2:

https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2013/07/sfantul-nicolae-velimirovici-proloagele-de-la-ohrida-vol-2.pdf.

[41] Vol. 1 citat, în format PDF, p. 240.

[42] Vol. 2 citat, în format PDF, p. 482.

[43] Idem, p. 483. [44] Idem, p. 484. [45] Idem, p. 484-485. [46] Idem, p. 485.

[47] A se vedea: http://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/24/III%20Ezdra.

[48] Aici: http://www.rocor.org.au/?page_id=925.

[49] A se vedea: http://98.131.104.126/prolog/November8.htm.

[50] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1123/sxsaintinfo.aspx.

[51] Idem: http://days.pravoslavie.ru/Life/life2501.htm.

[52] Idem: https://ru.wikipedia.org/wiki/Архангел. [53] Ibidem.

[54] Mineiul lunii noiembrie, ed. BOR 1927, p. 122-124. [55] Idem, p. 122.

[56] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/11/13/bunica-floarea-piciorus-10-noiembie-2012-inainte-de-ingropare/.

Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

30. Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10?

În Mat. 10, 2-4, ed. BYZ, numele Sfinților Apostoli ai Domnului sunt acestea: 1. Simon [Σίμων], cel numit și Petros [Πέτρος], 2. Andreas [Ἀνδρέας], fratele lui Petros, 3. Iacovos [Ἰάκωβος] al lui Zebedeos și 4. Ioannis [Ἰωάννης], fratele lui, 5. Filippos [Φίλιππος] și 6. Bartolomeos [Βαρθολομαῖος], 7. Tomas [Θωμᾶς] și 8. Matteos [Ματθαῖος] vameșul, 9. Iacovos [Ἰάκωβος] al lui Alfeos și 10.  Levveos [Λεββαῖος], cel numit și Taddeos [Θαδδαῖος], iar ultimul, al 11-lea, este Simon Cananitis [Σίμων ὁ Κανανίτης]. Căci Iudas Iscariotis [Ἰούδας Ἰσκαριώτης], cel de al 12-lea Apostol, a fost cel care L-a vândut pe Domnul.

Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

29. Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]?

În LXX, fragmentul citat e acesta: „și [omul] are să vadă binele în toată osteneala lui [καὶ ἴδῃ ἀγαθὸν ἐν παντὶ μόχθῳ αὐτοῦ]”. Și osteneala omului e asceza lui continuă. Iar binele care rezultă din toată osteneala lui sunt virtuțile dumnezeiești, care sunt înrădăcinate profund în viața cu Dumnezeu și în simțirea slavei Lui. Astfel, a vedea binele în toată osteneala noastră, înseamnă a vedea roadele virtuților dumnezeiești în toată lucrarea noastră ascetică.

Căci postul nu e pentru a posti și rugăciunea nu e pentru a ne ruga, ci ambele sunt pentru ca să ne curățim de patimi. Și roadele ascezei, adică ale postului, ale rugăciunii, ale răbdării, ale ascultării sunt curăția, pacea, îngăduința, delicatețea, smerenia, iubirea, frumusețea duhovnicească, sfințenia dumnezeiască. Căci binele ostenelii e interior, e duhovnicesc.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [76]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a.

***

Comparaţia sufletului cu o corabie ţine de o simbolistică creştină foarte veche, fiind o extensie a unui topos primordial ce priveşte Biserica în calitatea ei de Trup al lui Hristos şi corabie a mântuirii, închipuită în Vechiul Testament de corabia Sfântului Noe (şi Antim vorbeşte – după cum am citat deja, puţin mai sus – de venirea lui Noe celui adevărat, Iisus Hristos, carele ne-au mântuit cu corabiia trupului Său, de potopul păcatului celui strămoşesc) şi care îi face pe credincioşi să traverseze cu bine marea vieţii cea tulburată, aducându-i la ţărmul Împărăţiei Cereşti, la liniştea dumnezeeştii fericiri [1], această corabie fiind condusă de Hristos, Cap ce iaste al Bisericii [2].

Acest topos străvechi – sau la fel de vechi ca şi creştinismul – este adeverit şi de arhitectura bisericilor construite în formă de navă şi avându-L pictat pe cupola principală – pe „catargul Crucii”, cum ar zice Antim, adică pe axul central – pe Hristos Pantocrator. Imaginile la care a recurs autorul au însă un deosebit farmec artistic şi literar, încât putem vorbi de o adevărată poezie teologică, în expresiile sale[3].

Antim concentrează destul de multe învăţături dogmatico-morale în poezia absolut superbă a alegoriei sale. Chiar şi puţine cuvinte ce pot părea metaforice, de genul „Pre Crucea aceasta dormu somnul petemii, a morţii, carea au mijlocit viaţa a toatei lumi”, au semnificaţii extrem de profunde.

Dacă privim cu atenţie chiar şi numai această formulare: „somnul patemii”, sublimă prin expresivitate şi dramatism, putem dezvolta mai multe teorii, făcând să ţâşnească, de aici, nebănuite sensuri şi potenţialităţi sugestive.

La prima vedere, ne vine în minte analogia pe care o fac Părinţii Bisericii între somnul pe care Dumnezeu l-a indus primului om, pentru a o crea pe femeie din coasta sa şi „somnul” pe Cruce al lui Hristos, în timpul căruia s-a născut, din coasta Lui împunsă, însăşi Biserica. Antim ar fi putut avea în vedere această hermeneutică biblică atunci când a numit răstignirea şi moartea lui Hristos: „somnul patemii”. Pe de altă parte, autorul însuşi ne-a oferit, puţin mai devreme, un alt fir de interpretare, când a spus că „Domnul nostru şi când doarme mântuiaşte”.

Putem, deci, înţelege sintagma de mai sus, şi astfel: Dumnezeu nu doarme pe Cruce, dar în ochii lumii, El „doarme” – adică e mort –‚ după cum şi Sfinții Apostoli Îl vedeau dormind în corabie, în timpul furtunii pe mare. El „doarme” din două motive: pentru că a murit cu trupul pe cruce, şi, pentru că, din dorinţa de a pătimi moartea „carea au mijlocit viaţa a toatei lumi”, numeşte moartea aceasta chinuitoare „somn”, adică odihnă.

Dumnezeu Se odihneşte murind (ca om), adică mântuind lumea. Dar dacă, după trup şi ca om, doarme în corabie alături de ucenici, iar pe cruce este mort, totuşi, ca Dumnezeu, mântuieşte chiar şi dormind, sau, altfel spus, adevărul este că în acelaşi timp doarme şi veghează şi fiind mort, înviază pe cei morţi.

Antim concentrează toate acestea într-o singură sintagmă metaforică – aş spune, după modelul imnelor bisericeşti care pot să restrângă în puţine cuvinte poetice o enormă teologie.

„Vetrila credinţii” care este umflată de Duhul Sfânt este iarăşi o expresie poetică ce încrustează sensuri mistice şi bogate potenţialităţi de interpretare, într-o metaforă care este, chiar şi pentru neiniţiaţi, impresionantă prin forţa imagistică, prin capacitatea de plasticizare a abstractului, a inefabilului. Înaintea lui Eminescu şi a lui Blaga, Antim a avut, în literatura noastră, poate cea mai mare putere de concretizare a abstractului, dar şi o mare forţă de abstractizare şi de concentrare a ideilor în metafore şi imagini sublime.

„Valurile sălbatece” şi „cumplitele valurile” morţii nu reuşesc să scufunde sufletul care nu este „corabie deşartă” (pentru că Îl are în ea pe Hristos, precum corabia ucenicilor Lui) şi care a schimbat direcţia de mers „din partea cea slobodă a deşertăciunii”, adică de la acest „vanitas vanitatum” care este lumea, navigând către „frumoseţile cele nemuritoare”.

Motivul corabiei care este Biserica ce navighează către limanul mântuirii este prezent încă din primele secole ale creştinismului. El se regăseşte în Constituţiile Apostolice, precum şi la autori din secolul II precum Sfântul Ipolit  al Romei, Sfântul Clement Alexandrinul, Tertullian sau Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, la unii întâlnindu-se şi simbolul catargului sau al arcei reprezentând crucea Domnului [4]. Antim Ivireanul avea o bogată literatură creştină şi bizantină pe care nu putea să o ignore. Originalitatea lui constă în sensul acordat interpretării şi în stilul propriu al comentariilor, în expresivitatea şi frumuseţea limbajului creat de către el.

Într-un Cuvânt de învăţătură asupra omului mort, Antim exprimă ceva asemănător cu ceea ce a afirmat în predica la Sf. Dimitrie, în legătură cu moartea grabnică a omului ce s-au născut în baia Sfântului Botez, ce au supt laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii dumnezeescului dar, ce s-au întemeiat cu puterea cinstitelor Taini…[5] şi despre care afirmă că n-au murit, ci doarme ; (…) de vreme ce credinciosul nu moare, iaste lucru adevărat că sfârşitul lui nu iaste moarte, ce adormire [6].

Şi iarăşi folosindu-se de aceeaşi alegorie a mării tulburate, scrie „poetul” Antim că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, făr’ de vânt, călătoreşte, aşa mai fericit iaste şi cela ce fără vreme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri [7].

Existenţa umană capătă din nou dimensiunea dramatică a nesiguranţei perpetue ce însoţeşte traversarea unei mări, iar călătoria rapidă spre ţărmul odihnei apare ca o soluţie salvatoare şi fericită, cu atât mai mult cu cât acest ţărm de vis este Împărăţiia lui Hristos, care este nevăzută şi neprecepută, iaste vecinică şi nemutată, iaste nebiruită şi făr’ de moarte, iaste cerească şi sufletească, iar nu pământească şi trupească…[8], unde cel sau cea care „se mută” îşi deşchide mai vârtos uşa ceriului, a luminii cei adevărate [9] şi întru strălucirile luminii cei neapropiiate [stând] vede, în toate zilele, şi pre părinţi şi pre fii şi verice alt au avut dorit în lume [10], privind atât spre Dumnezeu – în a Cărui lumină locuieşte –, cât şi spre pământ, unde se mai află cei iubiţi. Este un alt fel de moarte creştinească – alături de cea martirică, pe care am văzut-o mai înainte – dar care are aceeaşi finalitate, printr-o dulce adormire [11].

Sfârşind această paranteză şi întorcându-ne la predica din ziua Sfântului Dimitrie, Antim încheie acest excurs în tonul aceleiaşi alegorii ce presupune imagini marine, dar înălţându-l în simfonia unei rugăciuni pornite ca o revărsare a inimii sale adânci:

Drept aceia şi noi, smeriţii robii tăi, Mare Mucenice Dimitrie, te rugăm, de vreme ce într-atâta cinste te-a învrednicit Dumnezeu, ca să te faci fiiul Lui, şi sfânta Lui dreaptă să te ia şi să te sue întru Împărăţiia Lui, ca să te răsfeţ cu fericiţii îngeri, cuvântul tău şi rugăciunea ta poate mult.

Drept aceia adu-ţi aminte şi de noi, carii ne turburăm în furtuna cea mare a vrăjmaşilor şi în valurile deşertăciunilor celor lumeşti şi de doarme Dumnezeu, adecă de se face ca cela ce doarme, şi nu va vrea să ne asculte, tu ai multă îndrăzneală ce-L deşteaptă şi te roagă Lui, tu, cel vrednic, pentru noi, cei nevrednici; tu, cel iubit a lui Dumnezeu, pentru noi, cei urâţi, pentru neascultarea şi nesupunerea poruncilor Lui; tu, cel desăvârşit priiaten al lui Dumnezeu, pentru noi, vrăjmaşii, pentru păcat.

Să înceteze furtuna şi să alineze valurile, că iaste dator să facă voia ta. Şi fă această osteneală ca să ne aduni în corabiia ta, cea blagoslovită, când va răspunde Preamilostivul Stăpân să stăm de faţă, în zioa cea dulce a răsplătirii, ca dinpreună să binecuvântăm prealăudat numele Tatălui şi al Fiiului şi al Sfântului Duh, în veci. Amin [12].

După cum uşor se poate observa, şi acest text este foarte mult predispus la aşezarea în versuri, însă nu am mai recurs la acest procedeu, deoarece considerăm că celelalte fragmente pe care le-am ales în acest scop sunt îndeajuns de grăitoare pentru a demonstra că Antim este un mare poet al literaturii noastre vechi şi că o însemnată parte din opera sa oratorică se pretează la a fi imnificată, la a fi citită ca un imn.

Din nou, „furtuna cea mare a vrăjmaşilor” şi „valurile deşertăciunilor celor lumeşti” sunt metafore duhovniceşti pentru ispitele care îl înconjoară pe om pe calea vieţii pământeşti.

Într-o altă rugăciune, către Prea Sfânta Fecioară, Antim o numeşte Fecioară prealăudată, nădejdia celor păcătoşi şi liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor…[13], dar aceasta nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin, pentru că în rugăciunile ortodoxe se face adesea aluzie la „întreitele valuri ale păcatelor”, iar într-o binecunoscută cântare de la slujba de înmormântare, se spune: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine…”[14].

Pornind tocmai de la interpretarea alegorică a minunii pe care a făcut-o Hristos, potolind furtuna pe mare, dar şi a potopului relatat în Vechiul Testament, acest topos creştin al lumii ispititoare şi al vieţii încărcate de suferinţă, ca o mare în furtună sau ca o revărsare sălbatică de valuri, este la fel de vechi ca şi creştinismul, însoţit de imaginea corabiei care este Trupul lui Hristos, adică Biserica, ce poartă în sine pe cei mântuiţi. Primele criptograme creştine redau această imagine, alături de simbolul mesianic al peştelui – ihtis.

Revenind la imaginea Bisericii ca o corabie a mântuirii, amintim cu această ocazie încă o simbolistică a mării învăluite de uragan, utilizată cu scopul de a ilustra dezordinea provocată de erezii: Să tulbura liniştea cea besericească de dobitoceasca pornirea eresului arianesc şi pravoslaviia credinţii să lupta de valurile necredinţii. Şi la atâta nevoe au strălucit steoa cea luminoasă, blagocestivul Constandin. Şi adunând la Nichea săborul cel lăudat, au potolit turburarea Besericii [15].

Iar lumea (umanitatea) ca o mare tulburată de patimi apare şi în expresia: …ne turburăm pururea, pentru fieştece, ca valurile mării când le suflă vântul [16], sugerând aceeaşi nelinişte şi instabilitate de care vorbeam puţin mai devreme.

Antim afirmă citând versete din Psaltire: În mare se face cutremurul, pentru ca să cunoască toţi că „a Lui iaste marea şi El au făcut-o pre dânsa. Şi uscatul mâinile Lui l-au zidit” [Ps. 94, 5]. Şi încăş, să nu gândească lumea cum că numai pre pământ să ocoleşte puteria lui Hristos Dumnezeul nostru, ce în toată zidirea, neocolit lucrează puterea Lui, ca a unui Stăpân: „Tu stăpâneşti puteria mării şi turburarea valurilor ei Tu o îmblânzeşti” [Ps. 88, 10][17].

Acest din urmă verset biblic se referă însă atât la mare propriu-zis, cât şi la umanitate, la mândria şi orgoliul uman, după cum se poate înţelege din contextul mai larg al psalmului respectiv.


[1] Idem, p. 191. [2] Idem, p. 31.

[3] Este interesant de observat afirmaţia unor mari reprezentanţi ai umanismului timpuriu în Occident: „Petrarca susţinea în scrisoarea către fratele Gherardo (Fam. X, 4 din 2 decembrie 1348 sau 1349) că teologia nu este decât poezie al cărui subiect e Dumnezeu (parum abest quim dicam theologiam poeticam esse de Deo [*puţin lipseşte să spun că teologia este poezie despre Dumnezeu]); iar Sfânta Scriptură ar fi tocmai evidenta manifestare a acestei poetica de Deo. Şi pentru Boccacio Sfânta Scriptură este poezie, poezie sub care se ascunde o semnificaţie profundă, de origine divină”, cf. Agostino Pertusi, Cultura bizantină şi primul umanism italian, în ***Literatura Bizanţului. Studii, op. cit., p. 351-352.

Înainte însă de apariţia curentului umanist şi renascentist în Europa Occidentală, teologia bizantină remarcase de mult adânca poezie a textelor sfinte.

[4] Sfântul Ipolit al Romei spune în Tratatul asupra Antihristului: „Marea este lumea. Biserica, aidoma unei corăbii scuturate de valuri, dar nescufundată. Ea are într-adevăr cu ea un cârmaci experimentat, pe Hristos. Ea are în mijlocul ei trofeul învingătorului asupra morţii, ca şi cum ar duce cu sine crucea lui Hristos. (…) Parâmele ce leagă antena de vârful catargului sunt ca cetele profeţilor, martirilor şi apostolilor care se odihnesc în împărăţia lui Hristos”, cf.  Jean Daniélou, Simbolurile creştine primitive, op. cit., p. 58.

„În Predici [ale Sf. Clement Alexandrinul] şi-n Constituţii (…) se va remarca îndeosebi că spaţiul de deasupra antenei este considerat ca anapafsis «locul de odihnă», în timp ce scara (climax) ridicată până la antenă constituie un simbol al crucii ce permite credincioşilor să se înalţe la ceruri. Astfel, diferitele etaje ale catargelor reprezintă un fel de scară cosmică. Aşa cum a remarcat Dölger, imaginea lui Hipolit evocă scara care conduce în Rai din Actele Martirice ale Sf. Perpetua, 4, şi de asemenea, mihani, a lui Ignaţiu din Antiohia (Epistula ad Ephesios, IX, 1), care se ridică spre înălţimi şi care este crucea”, cf. Idem, p. 59.

De asemenea, „în Prima Apologie, Iustin enumeră un anumit număr de simboluri ale crucii. Printre ele… catargul pe corabie: «Nu se poate despica marea dacă acest trofeu care se numeşte pânze (istion) nu se înalţă intact pe corabie» (I Apologia, LV, 3). (…) Iustin cunoaşte şi el un simbolism al Arcei lui Noe ca simbol al salvării. El se dezvoltă într-un pasaj remarcabil din Dialogul cu Tryfon:

«Dreptul Noe împreună cu alţi oameni ai Potopului, adică soţia sa, cei trei fii ai săi şi soţiile fiilor săi formau numărul opt şi ofereau simbolul celei de-a opta zile, în care Hristos a înviat din morţi. Or Hristos, primul născut al oricărei creaturi, a devenit, într-un sens nou, conducătorul unei alte rase, al aceleia care a fost regenerată prin El, prin apă, credinţă şi prin lemnul ce conţinea misterele crucii, la fel cum Noe a fost salvat de lemnul arcei sale, dus de ape împreună cu toţi ai săi» (CXXXVIII, 1-2)”, cf. Idem, p. 63-64.

Tertullian scria: „În rest, barca prefigura Biserica, care, pe marea lumii, este scuturată de valurile persecuţiilor şi ispitelor, în timp ce Domnul în răbdarea Sa pare să doarmă până-n ultima clipă când, trezit de rugăciunea Sfinţilor, stăpâneşte lumea şi redă pacea alor Săi”, cf. Idem, p. 65.

Tertullian este cel care, în De idolatria, a afirmat: Quod in arca non fuit in Ecclesia non sit, ceea ce Sf. Ciprian al Cartaginei va exprima altfel: «Nu există mântuire în afara Bisericii», cf. Ibidem.

Jean Daniélou ne mai spune că „printre simbolurile descoperite în osuarele iudeo-creştine arhaice se află (…) şi corabia. Şi această corabie este, întocmai cum ne aşteptăm, cu antena care taie catargul şi-i dă forma unei cruci”, cf. Idem, p. 63.

[5] Opere, p. 189.

[6] Ibidem. [7] Idem, p. 191. [8] Idem, p. 183. [9] Idem, p. 189. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 182. [13] Idem, p. 21.

[14] ***Molitfelnic, ediţia a V-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 206.

[15] Opere, p. 116.

[16] Idem, p. 80. [17] Idem, p. 177.