Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a.

***

Comparaţia sufletului cu o corabie ţine de o simbolistică creştină foarte veche, fiind o extensie a unui topos primordial ce priveşte Biserica în calitatea ei de Trup al lui Hristos şi corabie a mântuirii, închipuită în Vechiul Testament de corabia Sfântului Noe (şi Antim vorbeşte – după cum am citat deja, puţin mai sus – de venirea lui Noe celui adevărat, Iisus Hristos, carele ne-au mântuit cu corabiia trupului Său, de potopul păcatului celui strămoşesc) şi care îi face pe credincioşi să traverseze cu bine marea vieţii cea tulburată, aducându-i la ţărmul Împărăţiei Cereşti, la liniştea dumnezeeştii fericiri [1], această corabie fiind condusă de Hristos, Cap ce iaste al Bisericii [2].

Acest topos străvechi – sau la fel de vechi ca şi creştinismul – este adeverit şi de arhitectura bisericilor construite în formă de navă şi avându-L pictat pe cupola principală – pe „catargul Crucii”, cum ar zice Antim, adică pe axul central – pe Hristos Pantocrator. Imaginile la care a recurs autorul au însă un deosebit farmec artistic şi literar, încât putem vorbi de o adevărată poezie teologică, în expresiile sale[3].

Antim concentrează destul de multe învăţături dogmatico-morale în poezia absolut superbă a alegoriei sale. Chiar şi puţine cuvinte ce pot părea metaforice, de genul „Pre Crucea aceasta dormu somnul petemii, a morţii, carea au mijlocit viaţa a toatei lumi”, au semnificaţii extrem de profunde.

Dacă privim cu atenţie chiar şi numai această formulare: „somnul patemii”, sublimă prin expresivitate şi dramatism, putem dezvolta mai multe teorii, făcând să ţâşnească, de aici, nebănuite sensuri şi potenţialităţi sugestive.

La prima vedere, ne vine în minte analogia pe care o fac Părinţii Bisericii între somnul pe care Dumnezeu l-a indus primului om, pentru a o crea pe femeie din coasta sa şi „somnul” pe Cruce al lui Hristos, în timpul căruia s-a născut, din coasta Lui împunsă, însăşi Biserica. Antim ar fi putut avea în vedere această hermeneutică biblică atunci când a numit răstignirea şi moartea lui Hristos: „somnul patemii”. Pe de altă parte, autorul însuşi ne-a oferit, puţin mai devreme, un alt fir de interpretare, când a spus că „Domnul nostru şi când doarme mântuiaşte”.

Putem, deci, înţelege sintagma de mai sus, şi astfel: Dumnezeu nu doarme pe Cruce, dar în ochii lumii, El „doarme” – adică e mort –‚ după cum şi Sfinții Apostoli Îl vedeau dormind în corabie, în timpul furtunii pe mare. El „doarme” din două motive: pentru că a murit cu trupul pe cruce, şi, pentru că, din dorinţa de a pătimi moartea „carea au mijlocit viaţa a toatei lumi”, numeşte moartea aceasta chinuitoare „somn”, adică odihnă.

Dumnezeu Se odihneşte murind (ca om), adică mântuind lumea. Dar dacă, după trup şi ca om, doarme în corabie alături de ucenici, iar pe cruce este mort, totuşi, ca Dumnezeu, mântuieşte chiar şi dormind, sau, altfel spus, adevărul este că în acelaşi timp doarme şi veghează şi fiind mort, înviază pe cei morţi.

Antim concentrează toate acestea într-o singură sintagmă metaforică – aş spune, după modelul imnelor bisericeşti care pot să restrângă în puţine cuvinte poetice o enormă teologie.

„Vetrila credinţii” care este umflată de Duhul Sfânt este iarăşi o expresie poetică ce încrustează sensuri mistice şi bogate potenţialităţi de interpretare, într-o metaforă care este, chiar şi pentru neiniţiaţi, impresionantă prin forţa imagistică, prin capacitatea de plasticizare a abstractului, a inefabilului. Înaintea lui Eminescu şi a lui Blaga, Antim a avut, în literatura noastră, poate cea mai mare putere de concretizare a abstractului, dar şi o mare forţă de abstractizare şi de concentrare a ideilor în metafore şi imagini sublime.

„Valurile sălbatece” şi „cumplitele valurile” morţii nu reuşesc să scufunde sufletul care nu este „corabie deşartă” (pentru că Îl are în ea pe Hristos, precum corabia ucenicilor Lui) şi care a schimbat direcţia de mers „din partea cea slobodă a deşertăciunii”, adică de la acest „vanitas vanitatum” care este lumea, navigând către „frumoseţile cele nemuritoare”.

Motivul corabiei care este Biserica ce navighează către limanul mântuirii este prezent încă din primele secole ale creştinismului. El se regăseşte în Constituţiile Apostolice, precum şi la autori din secolul II precum Sfântul Ipolit  al Romei, Sfântul Clement Alexandrinul, Tertullian sau Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, la unii întâlnindu-se şi simbolul catargului sau al arcei reprezentând crucea Domnului [4]. Antim Ivireanul avea o bogată literatură creştină şi bizantină pe care nu putea să o ignore. Originalitatea lui constă în sensul acordat interpretării şi în stilul propriu al comentariilor, în expresivitatea şi frumuseţea limbajului creat de către el.

Într-un Cuvânt de învăţătură asupra omului mort, Antim exprimă ceva asemănător cu ceea ce a afirmat în predica la Sf. Dimitrie, în legătură cu moartea grabnică a omului ce s-au născut în baia Sfântului Botez, ce au supt laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii dumnezeescului dar, ce s-au întemeiat cu puterea cinstitelor Taini…[5] şi despre care afirmă că n-au murit, ci doarme ; (…) de vreme ce credinciosul nu moare, iaste lucru adevărat că sfârşitul lui nu iaste moarte, ce adormire [6].

Şi iarăşi folosindu-se de aceeaşi alegorie a mării tulburate, scrie „poetul” Antim că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, făr’ de vânt, călătoreşte, aşa mai fericit iaste şi cela ce fără vreme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri [7].

Existenţa umană capătă din nou dimensiunea dramatică a nesiguranţei perpetue ce însoţeşte traversarea unei mări, iar călătoria rapidă spre ţărmul odihnei apare ca o soluţie salvatoare şi fericită, cu atât mai mult cu cât acest ţărm de vis este Împărăţiia lui Hristos, care este nevăzută şi neprecepută, iaste vecinică şi nemutată, iaste nebiruită şi făr’ de moarte, iaste cerească şi sufletească, iar nu pământească şi trupească…[8], unde cel sau cea care „se mută” îşi deşchide mai vârtos uşa ceriului, a luminii cei adevărate [9] şi întru strălucirile luminii cei neapropiiate [stând] vede, în toate zilele, şi pre părinţi şi pre fii şi verice alt au avut dorit în lume [10], privind atât spre Dumnezeu – în a Cărui lumină locuieşte –, cât şi spre pământ, unde se mai află cei iubiţi. Este un alt fel de moarte creştinească – alături de cea martirică, pe care am văzut-o mai înainte – dar care are aceeaşi finalitate, printr-o dulce adormire [11].

Sfârşind această paranteză şi întorcându-ne la predica din ziua Sfântului Dimitrie, Antim încheie acest excurs în tonul aceleiaşi alegorii ce presupune imagini marine, dar înălţându-l în simfonia unei rugăciuni pornite ca o revărsare a inimii sale adânci:

Drept aceia şi noi, smeriţii robii tăi, Mare Mucenice Dimitrie, te rugăm, de vreme ce într-atâta cinste te-a învrednicit Dumnezeu, ca să te faci fiiul Lui, şi sfânta Lui dreaptă să te ia şi să te sue întru Împărăţiia Lui, ca să te răsfeţ cu fericiţii îngeri, cuvântul tău şi rugăciunea ta poate mult.

Drept aceia adu-ţi aminte şi de noi, carii ne turburăm în furtuna cea mare a vrăjmaşilor şi în valurile deşertăciunilor celor lumeşti şi de doarme Dumnezeu, adecă de se face ca cela ce doarme, şi nu va vrea să ne asculte, tu ai multă îndrăzneală ce-L deşteaptă şi te roagă Lui, tu, cel vrednic, pentru noi, cei nevrednici; tu, cel iubit a lui Dumnezeu, pentru noi, cei urâţi, pentru neascultarea şi nesupunerea poruncilor Lui; tu, cel desăvârşit priiaten al lui Dumnezeu, pentru noi, vrăjmaşii, pentru păcat.

Să înceteze furtuna şi să alineze valurile, că iaste dator să facă voia ta. Şi fă această osteneală ca să ne aduni în corabiia ta, cea blagoslovită, când va răspunde Preamilostivul Stăpân să stăm de faţă, în zioa cea dulce a răsplătirii, ca dinpreună să binecuvântăm prealăudat numele Tatălui şi al Fiiului şi al Sfântului Duh, în veci. Amin [12].

După cum uşor se poate observa, şi acest text este foarte mult predispus la aşezarea în versuri, însă nu am mai recurs la acest procedeu, deoarece considerăm că celelalte fragmente pe care le-am ales în acest scop sunt îndeajuns de grăitoare pentru a demonstra că Antim este un mare poet al literaturii noastre vechi şi că o însemnată parte din opera sa oratorică se pretează la a fi imnificată, la a fi citită ca un imn.

Din nou, „furtuna cea mare a vrăjmaşilor” şi „valurile deşertăciunilor celor lumeşti” sunt metafore duhovniceşti pentru ispitele care îl înconjoară pe om pe calea vieţii pământeşti.

Într-o altă rugăciune, către Prea Sfânta Fecioară, Antim o numeşte Fecioară prealăudată, nădejdia celor păcătoşi şi liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor…[13], dar aceasta nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin, pentru că în rugăciunile ortodoxe se face adesea aluzie la „întreitele valuri ale păcatelor”, iar într-o binecunoscută cântare de la slujba de înmormântare, se spune: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine…”[14].

Pornind tocmai de la interpretarea alegorică a minunii pe care a făcut-o Hristos, potolind furtuna pe mare, dar şi a potopului relatat în Vechiul Testament, acest topos creştin al lumii ispititoare şi al vieţii încărcate de suferinţă, ca o mare în furtună sau ca o revărsare sălbatică de valuri, este la fel de vechi ca şi creştinismul, însoţit de imaginea corabiei care este Trupul lui Hristos, adică Biserica, ce poartă în sine pe cei mântuiţi. Primele criptograme creştine redau această imagine, alături de simbolul mesianic al peştelui – ihtis.

Revenind la imaginea Bisericii ca o corabie a mântuirii, amintim cu această ocazie încă o simbolistică a mării învăluite de uragan, utilizată cu scopul de a ilustra dezordinea provocată de erezii: Să tulbura liniştea cea besericească de dobitoceasca pornirea eresului arianesc şi pravoslaviia credinţii să lupta de valurile necredinţii. Şi la atâta nevoe au strălucit steoa cea luminoasă, blagocestivul Constandin. Şi adunând la Nichea săborul cel lăudat, au potolit turburarea Besericii [15].

Iar lumea (umanitatea) ca o mare tulburată de patimi apare şi în expresia: …ne turburăm pururea, pentru fieştece, ca valurile mării când le suflă vântul [16], sugerând aceeaşi nelinişte şi instabilitate de care vorbeam puţin mai devreme.

Antim afirmă citând versete din Psaltire: În mare se face cutremurul, pentru ca să cunoască toţi că „a Lui iaste marea şi El au făcut-o pre dânsa. Şi uscatul mâinile Lui l-au zidit” [Ps. 94, 5]. Şi încăş, să nu gândească lumea cum că numai pre pământ să ocoleşte puteria lui Hristos Dumnezeul nostru, ce în toată zidirea, neocolit lucrează puterea Lui, ca a unui Stăpân: „Tu stăpâneşti puteria mării şi turburarea valurilor ei Tu o îmblânzeşti” [Ps. 88, 10][17].

Acest din urmă verset biblic se referă însă atât la mare propriu-zis, cât şi la umanitate, la mândria şi orgoliul uman, după cum se poate înţelege din contextul mai larg al psalmului respectiv.


[1] Idem, p. 191. [2] Idem, p. 31.

[3] Este interesant de observat afirmaţia unor mari reprezentanţi ai umanismului timpuriu în Occident: „Petrarca susţinea în scrisoarea către fratele Gherardo (Fam. X, 4 din 2 decembrie 1348 sau 1349) că teologia nu este decât poezie al cărui subiect e Dumnezeu (parum abest quim dicam theologiam poeticam esse de Deo [*puţin lipseşte să spun că teologia este poezie despre Dumnezeu]); iar Sfânta Scriptură ar fi tocmai evidenta manifestare a acestei poetica de Deo. Şi pentru Boccacio Sfânta Scriptură este poezie, poezie sub care se ascunde o semnificaţie profundă, de origine divină”, cf. Agostino Pertusi, Cultura bizantină şi primul umanism italian, în ***Literatura Bizanţului. Studii, op. cit., p. 351-352.

Înainte însă de apariţia curentului umanist şi renascentist în Europa Occidentală, teologia bizantină remarcase de mult adânca poezie a textelor sfinte.

[4] Sfântul Ipolit al Romei spune în Tratatul asupra Antihristului: „Marea este lumea. Biserica, aidoma unei corăbii scuturate de valuri, dar nescufundată. Ea are într-adevăr cu ea un cârmaci experimentat, pe Hristos. Ea are în mijlocul ei trofeul învingătorului asupra morţii, ca şi cum ar duce cu sine crucea lui Hristos. (…) Parâmele ce leagă antena de vârful catargului sunt ca cetele profeţilor, martirilor şi apostolilor care se odihnesc în împărăţia lui Hristos”, cf.  Jean Daniélou, Simbolurile creştine primitive, op. cit., p. 58.

„În Predici [ale Sf. Clement Alexandrinul] şi-n Constituţii (…) se va remarca îndeosebi că spaţiul de deasupra antenei este considerat ca anapafsis «locul de odihnă», în timp ce scara (climax) ridicată până la antenă constituie un simbol al crucii ce permite credincioşilor să se înalţe la ceruri. Astfel, diferitele etaje ale catargelor reprezintă un fel de scară cosmică. Aşa cum a remarcat Dölger, imaginea lui Hipolit evocă scara care conduce în Rai din Actele Martirice ale Sf. Perpetua, 4, şi de asemenea, mihani, a lui Ignaţiu din Antiohia (Epistula ad Ephesios, IX, 1), care se ridică spre înălţimi şi care este crucea”, cf. Idem, p. 59.

De asemenea, „în Prima Apologie, Iustin enumeră un anumit număr de simboluri ale crucii. Printre ele… catargul pe corabie: «Nu se poate despica marea dacă acest trofeu care se numeşte pânze (istion) nu se înalţă intact pe corabie» (I Apologia, LV, 3). (…) Iustin cunoaşte şi el un simbolism al Arcei lui Noe ca simbol al salvării. El se dezvoltă într-un pasaj remarcabil din Dialogul cu Tryfon:

«Dreptul Noe împreună cu alţi oameni ai Potopului, adică soţia sa, cei trei fii ai săi şi soţiile fiilor săi formau numărul opt şi ofereau simbolul celei de-a opta zile, în care Hristos a înviat din morţi. Or Hristos, primul născut al oricărei creaturi, a devenit, într-un sens nou, conducătorul unei alte rase, al aceleia care a fost regenerată prin El, prin apă, credinţă şi prin lemnul ce conţinea misterele crucii, la fel cum Noe a fost salvat de lemnul arcei sale, dus de ape împreună cu toţi ai săi» (CXXXVIII, 1-2)”, cf. Idem, p. 63-64.

Tertullian scria: „În rest, barca prefigura Biserica, care, pe marea lumii, este scuturată de valurile persecuţiilor şi ispitelor, în timp ce Domnul în răbdarea Sa pare să doarmă până-n ultima clipă când, trezit de rugăciunea Sfinţilor, stăpâneşte lumea şi redă pacea alor Săi”, cf. Idem, p. 65.

Tertullian este cel care, în De idolatria, a afirmat: Quod in arca non fuit in Ecclesia non sit, ceea ce Sf. Ciprian al Cartaginei va exprima altfel: «Nu există mântuire în afara Bisericii», cf. Ibidem.

Jean Daniélou ne mai spune că „printre simbolurile descoperite în osuarele iudeo-creştine arhaice se află (…) şi corabia. Şi această corabie este, întocmai cum ne aşteptăm, cu antena care taie catargul şi-i dă forma unei cruci”, cf. Idem, p. 63.

[5] Opere, p. 189.

[6] Ibidem. [7] Idem, p. 191. [8] Idem, p. 183. [9] Idem, p. 189. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 182. [13] Idem, p. 21.

[14] ***Molitfelnic, ediţia a V-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 206.

[15] Opere, p. 116.

[16] Idem, p. 80. [17] Idem, p. 177.

Did you like this? Share it: