Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 5 noiembrie, 2016

Studii literare (vol. 2)

Studii literare 2

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBTorrent

Teologie și poezie la Sfântul Antim Ivireanul și Dimitrie Cantemir

Cuvinte cheie: Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir, proză poetică, teologie, Didahii, Divanul, Istoria Ieroglifică, Sfântul Augustin, Sfântul Vasile cel Mare.

În articolul de față am prezentat descoperirea unor noi surse teologice și stilistice, ale Sfântului Antim Ivireanul și, respectiv, ale lui Dimitrie Cantemir, care nu au fost relevate în trecut (unele) sau pe care le-am inserat anterior în studiile mele (altele). Astfel, am infirmat reticențele lui Dragoș Moldovanu și am arătat că Sfântul Augustin (ca și Sfântul Ieronim, de altfel) a constituit un izvor teologico-stilistic pentru Didahiile Sfântului Antim.

În cazul lui Cantemir, am dovedit că, deși îl citează pe Sfântul Augustin în Divan de mai multe ori, iar, dintre Sfinții Părinți răsăriteni, doar o dată pe Sfântul Grigorie Teologul, cu toate acestea, un izvor semnificativ l-a constituit și Hexaimeronul Sfântului Vasile cel mare. Mai precis paginile despre crearea luminătorilor cerești, care îl vor inspira, nu mult după aceea, și pe Eminescu. Acest izvor a fost utilizat atât în Divan, cât și în Istoria ieroglifică.

Iar ambii autori avuți în vedere, Sfântul Antim și Cantemir, au apelat, de asemenea, și la surse stilistice autohtone (românești), care i-au îndemnat spre a concepe o proză poetică, ritmată și rimată: Neagoe Basarab, Dosoftei, Biblia de la 1688, etc.

Astfel, cu ambii ne situăm între Răsărit și Apus/ Orient și Occident. Și ambii au fost, așa cum spuneam și altădată, primii noștri poeți ai frumuseții siderale: ai cerului luminat de aștri. Stilistică celestă pe care amândoi o interpretează teologic.

*

Comunicarea de față[1] își propune să facă observații cu privire la sursele stilistico-teologice ale celor doi autori. Ea pleacă de la sesizările lui Eugen Negrici și Dragoș Moldovanu. Astfel, E. Negrici observa: „Cantemir ni se arată creator, ca și Antim, în aceeași vreme, al perioadei ritmate, inițiator al stilului savant muzical”[2]. Iar „Didahiile lui Antim Ivireanul au […] o remarcabilă poliritmie, un joc neprevăzut al cadențelor”[3].

D. Moldovanu spune că, pe la anul 1700, scriitorii români promovau o proză poetică ritmată și rimată. Și el constată această preferință la Dimitrie Cantemir, Teodosie Veștemeanul[4] și la Sfântul Antim Ivireanul[5].

Moldovanu a încercat, în studiul său, să determine sursele stilistice ale lui Cantemir. Pentru aceasta, a făcut o istorie a fenomenului în literatura europeană, până la perioada barocă. Între surse, el indică omiletica patristică[6], dar și pe Ilie Miniat. În opinia sa, „predicile lui Ilie Miniat, realizate în maniera lui Segneri”[7] ar fi fost un model atât pentru Cantemir, cât și pentru Antim. În teza mea doctorală, am arătat faptul că Sfântul Antim nu s-a inspirat din predicile lui Ilie Miniat. Decât, poate, într-o foarte mică măsură[8]. Dar, în niciun caz, nu așa cum credeau Episcopul Melhisedec, Iorga sau Călinescu. După publicarea tezei mele online, o cercetătoare de la Iași, Cristina Crețu, a plagiat demonstrația mea în teza ei despre Miniat[9].

Despre scriitura Sfântului Antim, Moldovanu spune că este „străbătută de un puternic fior liric” și că predica lui „include adesea fragmente ritmate, de dimensiuni variabile, care angajează uneori pasaje întregi”[10]. Însă el consideră că, sintactic, fraza lui Antim e îndatorată numai lui Miniat și modelelor grecești contemporane[11]. Aici merge cumva pe urmele lui Iorga, care îl considera tributar ba lui Miniat, ba lui Hrisant Nottaras. Mie, Antim mi s-a părut a avea un cu totul alt tip de expresivitate decât Miniat[12]. Un tipar stilistic original, care ține cont de epoca lui, dar fără afinități deosebite cu Miniat.

Nu exclud definitiv o posibilă influență, la nivel stilistic, din partea omiliei grecești contemporane. N-am făcut o cercetare extinsă pe acest subiect. Însă, în același timp, cred că nu trebuie să excludem nici izvoarele patristice citate de Antim însuși. În Didahii sunt amintiți Sfinți Părinți și scriitori bisericești dintre secolele I-XII. Adică: Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teofilact al Bulgariei, Sinesiu de Cyrene și Eusebiu de Cezareea[13]. Acești Sfinți Părinți și alții, necitați, puteau oferi modele stilistice pentru proza poetică a Sfântului Antim.

Sunt de părere, deci, că modelele lui, teologic, dar și stilistic, se află mai mult la Părinții amintiți. Chiar dacă, în privința structurii metrice, nu s-ar putea descoperi asemănări foarte mari (sau nu întotdeauna).

Dar trebuie să ținem cont și de faptul că Antim e un predicator care vorbește pentru un public creștin de secol XVIII. În consecință, el și-a modelat expresivitatea pentru epoca sa.

Menționez, de la bun început, că mă voi referi la modele stilistice atât în sensul utilizat de Moldovanu, cât și într-un sens mai cuprinzător. Pentru că el a purtat discuția numai în jurul unor tipare metrice.

În opinia acestuia, un model important al prozei ritmate și rimate este predica Sfântului Augustin. Și el consideră că l-a influențat pe Cantemir, dar nu și pe Antim[14].

În Didahii, Sfântul Antim nu menționează niciun Părinte ortodox al Apusului. Și aceasta din cauza uniației pe care o promova romano-catolicismul[15]. În cronograful său, însă, a făcut trimitere la Sfântul Ieronim Mărturisitorul, la Sfântul Augustin de Hippo și la Sfântul Cuvios Beda al Angliei[16]. În teza mea doctorală, am indicat drept posibile izvoare patristice, pentru didahii, și pe Sfântul Fotie cel Mare și Sfântul Irineu de Lyon. De asemenea, am identificat o interpretare, tot în Didahii, pe care am considerat-o că urmează unui comentariu augustinian[17].

Voi întări, cu noi exemple, părerea mea că Sfântul Augustin a constituit un izvor pentru Antim, teologic și stilistic. Într-o predică in Natali Domini, acesta spune:

„Laudem Domini loquetur os meum: Ejus Domini, per Quem facta sunt omnia, et Qui factus est inter omnia; […] Filius Dei de Patre sine mater, filius hominis de Matre sine patre; […] cuncta saecula ordinans de sinu Patris, hodiernum diem consecrans de utero Matris; […] Effector caeli et terrae, sub coelo exortus in terra; ineffabiliter Sapiens, sapienter Infans]; mundum implens, in praesepio jacens; sidera regens, ubera lambens […]. Neque, enim, quando membra humana suscepit, operea divina deseruit, nec attingere a fine usque ad finem fortiter, et disponere omnia suaviter destitit (Înț. lui Sal. 8, 1)”…[18].

În traducerea mea:

„Lauda Domnului va grăi gura mea, Lui, Domnului, prin Care toate s-au făcut și Care S-a făcut [om] între toate [creaturile]; Fiul lui Dumnezeu din Tată fără mamă, fiul omului din Mamă fără tată; rânduind toate veacurile din sânul Tatălui, sfințind ziua de azi din pântecele Mamei; Făcător al cerului și al pământului, sub cer născându-Se pe pământ; [fiind] Înțelepciunea de negrăit, [este] în mod înțelept Prunc; lumea umplând, în iesle zăcând; stelele/ furtunile cârmuind, sânii sugând. Căci nici nu a părăsit lucrările dumnezeiești, atunci când a asumat mădulare omenești, nici nu a încetat de a ajunge cu putere de la [o] margine până la [cealaltă] margine [a universului] și de a rândui toate în mod armonios”.

E o poezie grandioasă. Și cred că a fost prelucrată de Sfântul Antim[19] într-o didahie care are un puternic caracter poetic[20]. E vorba tot despre o predică la Nașterea Domnului[21] (și precizăm că la Miniat nu am aflat predici pentru acest praznic, pe când Sfântul Augustin are foarte multe).

Și el scrie:

Că Pruncul acesta, Carele să vârgulește în iasle, de ne vom rădica ochii credinții noastre [la ceruri], Îl vom cunoaște [că este și Dumnezeu,] făcând tunete și fulgere în nori și pre cer umbletul stelelor rânduind, soarele și luna de raze împlându-le[22] și mișcarea ceriului îndreptând și toată greimea lumii acest Prunc înfășat o cârmuiește (s. n.)[23].

Observăm că Antim nu a tradus acest pasaj patristic, ci l-a transformat într-o poezie originală. Pe de o parte a concentrat, iar pe de alta a lărgit enunțul augustinian.

El a dezvoltat sintagma „sidera regens” într-o parafrază largă: „făcând tunete și fulgere în nori și pre cer umbletul stelelor rânduind, soarele și luna de raze împlându-le”. Pentru că a speculat faptul că sidera se poate traduce și prin stele, dar și prin furtuni. Dar a concentrat discursul teologic[24] pentru un public de secol XVIII.

Din felul cum a prelucrat pasajul augustinian, se vede sensibilitatea poetică a Sfântului Antim față de frumusețea cosmică[25]. Să nu uităm că el este cel care, „înainte de Eminescu…a numit luna stăpâna mării[26].

Trebuie să remarcăm, la ambii Sfinți Părinți, cadențarea frazei. Se observă construcția ritmată și rimată a Sfântului Augustin:

„Laudem Domini loquetur os meum:
Ejus Domini, per Quem facta sunt omnia,
et Qui factus est inter omnia /…/
cuncta saecula ordinans
de sinu Patris,
hodiernum diem consecrans
de utero matris; /…/
Effector coeli et terrae,
sub coelo exortus in terra;
ineffabiliter Sapiens,
sapienter Infans;
mundum implens,
in praesepio jacens;
sidera regens,
ubera lambens. /…/
Neque enim quando membra humana suscepit,
operea divina deseruit,
nec attingere a fine usque ad finem fortiter,
et disponere omnia suaviter
destitit”.

La Sfântul Antim, fraza e ritmată, dar are și o puternică tendință spre rimare:

„Că Pruncul acesta,
Carele să vârgulește în iasle,
de ne vom rădica ochii credinții noastre,
Îl vom cunoaște făcând
tunete și fulgere în nori
și pre cer umbletul stelelor rânduind,
soarele și luna de raze împlându-le
și mișcarea ceriului îndreptând
și toată greimea lumii
acest Prunc înfășat o cârmuiește”.

Ideea aceasta, că Cel ce S-a născut în iesle este Cel ce a creat și susține tot universul, reapare și în alte predici augustiniene la Nașterea Domnului[27].

Avertizam, în teza mea doctorală, asupra faptului că „nu trebuie…să[-l] vedem aici pe Antim ca fiind un poet naiv sau ca pe un povestitor de basme, ci ca pe un teolog”[28]. Iar avertismentul meu de atunci se dovedește foarte întemeiat. Din păcate, Eugen Negrici[29] a asimilat substanța unor fragmente din opera sa cu basmul, iar George Ivașcu l-a numit chiar „un Ispirescu al teologiei ortodoxe”[30]. Ceea ce este cum nu se poate mai fals.

Un pasaj întrucâtva asemănător, având aceeași pecete poetică, am aflat și la Sfântul Amfilohie de Iconium. Tot într-o predică la Nașterea Domnului, dar în limba greacă (apelăm de la bun început la așezarea sub formă de versuri, pentru a scoate în evidență ritmul și rima):

„Ὦ τοῦ θαύματος;
Ἐπὶ φάτνης ὠς παιδίον ηὐλίζετο,
ὁ ὑπὸ τῶν οὐρανῶν μὴ περιγραφόμενος·
καὶ γυναικείαις ἀγκάλαις ἐθάλπετο,
ὁ λόγῳ βραχεῖ τὰ πάντα συστησάμενος·
καὶ ἐγαλουχεῖτο ὑπὸ τῶν ἀμιάντων
τῆς ά Ἁγίας Παρθένου μαστῶν,
ὁ πάσαις ταῖς ὑπερκοσμίαις Δυνάμεσι
τὸ εἶναι κεχαρισμένος”[31].

În traducere:

„O, minune!
Ca prunc a înnoptat în iesle,
Cel care nu este mărginit de către ceruri;
și [în] brațe femeiești a fost încălzit
Cel care pe toate le-a unit [cu] un scurt cuvânt;
și Se hrănea de către cei fără de pată
sâni ai Sfintei Fecioare,
Cel care tuturor Puterilor celor mai presus de lume
le-a dat să existe”[32].

Întreaga omilie a Sfântului Amfilohie, ca și cea a Sfântului Augustin, are un foarte puternic caracter poetic, atât ca lirism lăuntric, cât și din punct de vedere prozodic. Însă, din perspectiva imaginilor teologico-poetice folosite, Sfântul Antim e mult mai aproape de Sfântul Augustin decât de Sfântul Amfilohie (mă refer la textele comparate de mine).

Iar dacă cineva s-ar îndoi că Antim s-a inspirat de la Sfântul Augustin, menționăm că a apelat și la Sfântul Ieronim. Chiar în aceeași predică, atunci când spune:

„«Și au născut pre Fiiul Său Cel întâi născut și L-au înfășat pe Dânsul și L-au pus în iasle, pentru că nu avea ei loc în casă». Că ce iaste mai minunat decât a zăcea în iasle Domnul tuturor? Și nu fu Lui alt loc în lume? Ce iaste mai minunat decât o mărire ca aceasta, să fie aruncat la locul dobitoacelor? Și pentru căci văd Îngerii pe Domnul ceriurilor aruncat în gunoaie, cântă: mărire lui Dumnezeu, Celui din nălțime! (s. n.)”[33].

Pasajul poate să figureze între exemplele cele mai frumoase de proză poetică, chiar dacă nu este rimat.

Sfântul Ieronim a făcut, anterior, acest comentariu:

„«Quia non erat eis locus in diversorio». […] Non invenit locum in sancta sanctorum, quae auro, gemmis, serico et argento fulgebat: et tamen non nascitur inter aurum et divitias, sed in stercore nascitur, hoc est, in stabulo (ubicumque enim stabulum, ibi et stercus est), ubi erant spurcitiora peccata nostra. Propterea in stercore nascitur, ut eos qui sunt de stercore sublevet”[34] (s. n.).

În traducerea mea: „«Pentru că nu era lor loc în casa de oaspeți». […] Nu află loc în sfânta sfintelor, care strălucea de aur, de bijuterii/ pietre prețioase, de mătase și de argint/ bani. Și totuși nu Se naște printre aur și bogății, ci în gunoi Se naște, adică în staul (căci oriunde [este] staul, acolo este și gunoi/ bălegar), unde erau păcatele noastre mai spurcate. De aceea în gunoi Se naște, pentru ca pe aceia care sunt [în grajdul păcatelor] să-i ridice din gunoi”.

Un alt fragment poetic, din didahiile lui Antim, se referă la răstignirea Domnului pentru logodnica Sa, Biserica:

„Că atâta doriia
de păharul acesta a-l bea,
cât acea puțină vréme ce mai era
să treacă până a-l bea,
îi părea
că sunt mii de ani.
Căci cu sétia acestui păhar să lucra
mântuirea sufletelor omenești /…/.
Și atâta să bucura
de acéstia
cât în locul bucuriei ce era
înaintea Lui,
răbda crucea de-L munciia
și bătăile de-L căzniia
și spinii de-L încrunta
și durorile sufletului de-L chinuia,
de care chinuri asuda
sudorile céle crunte,
negândind nimica de rușine.
Că de au părut lui Iacov puțin 7 ani
a sluji pentru Rahila,
logodnica lui, de dragostea ce avea
cătră dânsa,
dară unui iubitoriu mare ca Acesta,
cum nu I-ar fi părut puține
muncile și caznele,
cu care iubita Lui logodnică o răscumpăra
și o curățiia pre dânsa
cu scăldarea neprețuitului Său sânge
și foarte frumoasă,
făr’de nicio hulă și întinăciune
o făcea”[35].

Pasajul acesta este dintr-o omilie la Schimbarea la față și i-a stârnit entuziasmul și lui Dragoș Moldovanu[36]. Dar și la Sfântul Augustin găsim ceva asemănător, într-o predică la Înălțarea Domnului:

„…Tu apprehense,
ligate,
flagellate,
spinis coronate,
in ligno suspense,
lancea percusse,
Tu mortue,
Tu sepulte /…/
Exaltare super caelos, Deus,
et super omnem terram gloria Tua (Ps. 56, 12). /…/
Qui est enim, Et super omnem terram gloria Tua?
nisi, super omnem terram Ecclesia Tua,
super omnem terram matrona Tua,
super omnem terram sponsa Tua,
dilecta Tua,
columba Tua,
conjux Tua.
Ipsa est gloria Tua…”[37].

În traducerea noastră: „Tu, cel prins, legat, flagelat/ biciuit, cu spini încoronat, pe lemn atârnat, cu lancea străpuns, Tu cel mort, Tu îngropat […] înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta! Ce înseamnă, deci: și peste tot pământul slava Ta? Decât numai: peste tot pământul Biserica Ta, peste tot pământul soția Ta, peste tot pământul mireasa Ta, iubita Ta, porumbița Ta, logodnica Ta. Aceasta este slava Ta…”.

Putem chiar să găsim, la Antim, exprimată poetic, o idee care n-a generat poezie la Sfântul Augustin. Acesta scrie: „Ut ergo noveritis antiquos Sanctos et Justos optasse videre, quod concessum est huic seni Simeoni; Dominus noster Jesus Christus ad Discipulos loquens ait: «Multi Justi et Prophetae voluerunt videre quae vos videtis, et non viderunt; et audite quae auditis, et non audierunt» (Mt. 13, 17)”[38].

Adică: „Deci, ca să știți că Sfinții și Drepții cei vechi au dorit să vadă ceea ce i s-a îngăduit acestui bătrân Simeon, [de aceea] Domnul nostru Iisus Hristos, către Ucenici grăind, a zis: «Mulți Drepți și Profeți au vrut să vadă ceea ce voi vedeți, și nu au văzut, și să audă ce auziți, și nu au auzit»”.

Sfântul Antim construiește, pe această idee, o întreagă secvență poetică:

„Văzut-au Sfinții, strămoșii noștri,
minuni mari și fără de număr;
că Marea Roșie, desfăcându-se în doao
le-au făcut cale;
focul, ca un stâlp luminându-le noaptea,
le-au slujit;
norul, de arșița și zăduful zilii i-au umbrit;
ceriul, hrană îngerească le-au dat;
piatra cea vârtoasă, păhar dulce li-au deschis;
Iordanul, curgerile sale céle repede,
spre fugă li-au întors;
zidurile céle tari ale vrăjmașilor,
de glasul trâmbițelor au căzut;
soarele, pre ceriu zăbovind cu călătoriia,
au mărit zioa pentru izbânda.
Iar minune ca aceasta
nu s-au văzut niciodată,
nici s-au auzit,
ca Cela ce iaste unul născut
[al] Celui Preaînalt […]
a Să arăta pre Sine, cu trup, oamenilor”…[39].

E posibil ca poezia să-i fi fost inspirată din altă parte (de Sfântul Amfilohie, spre exemplu, deși, la acela, ideea cunoaște o altă dezvoltare[40]). Dar e posibil și ca stilistica generală a predicilor augustiniene să-i fi sugerat un text cu valențe poetice acolo unde sursa nu le învedera[41].

Cred, însă, că stilistica poetică augustiniană l-a sedus pe Antim, chiar dacă nu a reprodus-o întocmai, din punct de vedere metric. Ca și cea a altor Sfinți Părinți.

Dar pentru mine e clar că Sfântul Antim nu și-a construit predicile compilând. A făcut și trimiteri precise, dar mai mult își actualiza mental lecturile, în timp ce scria. Și își exprima poetic entuziasmul credinței, în conformitate cu epoca sa.

Pe lângă omilii, eu adaug însă, în mod neapărat, ca modele stilistice, și textele poetice ale Scripturii înseși, dar și imnele Sfinților Părinți (Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Roman Melodul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Simeon Noul Teolog etc.) și imnografia liturgică[42]. Fără să ne așteptăm ca „partitura” prozodică să fie imitată întocmai.

La rândul său, Cantemir citează în mod repetat, în Divan, din opera predicatorială a Sfântului Augustin. Dintre Părinții răsăriteni, nu-l pomenește, însă, decât pe Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul). Dar am aflat, totuși, câteva pasaje în care e clară influența Sfântului Vasile cel Mare. Cum este acesta:

„când lumina soarelui cu nuori
sau cu neguri să acopere,
dzici că vrémea iaste melanholică sau tristă
și cu vrémea și a ta voie să strică;
și încă[,] lipsind luna noaptea, călătoriu,
câtă a primejdii frică porți
și câtă veselie și bucurie [nu] ai avea
macar cevași de s-ari lumina,
ca [astfel] calea ta a cunoaște să poți?”[43].

Considerăm că este un exemplu semnificativ, întrucât avem aici un adevărat peisaj romantic, avant la lettre[44]. El face parte dintr-un discurs cantemirean despre stilistica și semantica aștri-lor[45]. Inspiratorul este, cum spuneam, Sfântul Vasile cel Mare. În Hexaimeron, acesta spune:

„Aceste semne ale luminătorilor sunt de neapărată trebuință pentru viața omenească. […] Despre unul din semnele date de soare ne-a vorbit și Domnul, spunând că va fi furtună, pentru că cerul era posomorât și roșu (s. n.). […] Cine nu știe cât folos nu aduc aceste semne vieții omenești? Dau putință corăbierului să stea cu corabia în port, pentru că vede mai dinainte primejdia vânturilor; dau putință călătorului să îndepărteze de la el cu multe zile înainte necazurile unei călătorii, pentru că posomorârea văzduhului îl face să se aștepte la o schimbare a vremii (s. n.)”[46].

Ceea ce Cantemir a numit vreme melanholică sau tristă, în greacă este desemnat prin: „στυγνότητος τοῦ ἀέρος”. Iar în traducerea latină: „coeli tristitia aeris”[47]. La Sfântul Vasile, pasajul face parte dintr-un comentariu cu un profund caracter poetic, intrinsec, despre crearea aștrilor, în ziua a patra. Din acest comentariu se va inspira și Eminescu, fiindcă Hexaimeronul Sfântului Vasile va fi tradus în română și tipărit la București în 1826[48].

Cantemir a inserat pasajul citat de mine în discursul Lumii.

Aceasta încerca să-l ispitească pe Înțelept ca să admire estetica universală nudă, fără semnificații teologice. Ceea ce Înțeleptul refuză:

„Dumnădzău Atotputérnicul
nu numai acéste lumini au făcut [aștrii],
ce și alta.
Ce acéste doaă [soarele și luna] li-au făcut[,]
ca deasupra capului omului să luminédze,
iară cea a treia [lumina rațiunii],
înlontrul capului.
Deci céle pre dinafară […]
spre luminarea ochilor miei,
ca vădzându-le, pre Cel ce li-au făcut să cunosc,
și, cunoscându-L, să nu-L uit,
și precum acéstea [astrele] totdianuna
îm[i] luminiadză ochiul,
așé El de la mine
nepărăsit să [Se] proslăvească. […]

Iară cea dinlontrul capului lumină
iaste socotiala [rațiunea] minții méle,
cu carea de lumini dătătoriul Dumnădzău
m-au luminat[,]
ca a socoti [a cugeta] să poci.
[Și anume:] de vréme ce faptele [creațiile] Cuvântului Său
sint așé de frumoase,
așé de ghizdave [minunate],
așé de luminoase,
cu cât Cel mai frumos
[decât toată creația, Creatorul],
mai ghizdav, mai luminos
va fi?!”[49].

Cantemir a preluat discursul acesta, cu tot cu poezia sa, din Hexaimeron:

„Dacă cele trecătoare sunt așa, cum vor fi cele veșnice? Dacă cele văzute sunt atât de frumoase, cât de frumoase vor fi cele nevăzute? Dacă măreția cerului depășește măsura minții omenești, ce minte omenească va putea descoperi natura celor veșnice? Dacă soarele, care este supus stricăciunii, este atât de frumos și atât de mare, dacă este iute în mișcare și-și face cu atâta regularitate mișcările sale de revoluție, dacă are o mărime cu dreaptă măsură în univers, încât nu depășește măsura față de întregul univers, iar prin frumusețea lui este ca un ochi strălucitor așa cum se cuvine creației, dacă nu te mai poți sătura de a-l privi, cât de strălucitor în frumusețe trebuie să fie Soarele dreptății [Hristos]?” (s. n.)[50].

Cantemir a reținut, de aici, și ideea că soarele este o măsură a armoniei în univers. El a considerat că mișcările sale de revoluție, efectuate „cu atâta regularitate”, pot constitui o paradigmă în univers. În Istoria ieroglifică, deci, plecând de la același fragment vasilian, Cantemir a creat, din nou, poezie teologică (textul e ritmat și rimat):

„Soarele, luna, ceriul şi alalte
trupuri cereşti toate,
din-ceput năpărăsit şi cu mare răpăgiune aleargă,
însă nu cu acéia socoteală [scop, rațiune],
ca doară
vreodinioară
la doritul țénchiu [scop] şi sfârşit agiungând,
să să odihnească /…/

fără numai cândailea Clătitoriul firii
(Cel ce în clătire nehotărâtă și neodihnită
o ține [lumea, creația Sa]),
după a Sa slobodă și putérnică voie
vreodată a o clăti
ar părăsi.

Așédară, toate lucrurile fireşti,
cu una și singură a soarelui paradigmă,
precum să cade
a să înțélege se pot.

Că precum soarele de la punctul Racului
pănă la punctul Capricornului
să suie și să pogoară /…/
într-acesta chip și cursul a toată fapta [creatura]
nepărăsit atomurile schimbându-și,
toate céle din-ceput chipuri nebetejite și nepierdute
păzéște.

De unde aievea [adevărat] ieste că țénchiul sfârșitului
nu în socoteala fireștilor [a lucrurilor firești],
ce într-a Izvoditoriului
și Pricinuitorului firii
ieste. /…/

Cu acesta mijloc
mare lumină [a minții] celor ce cu înțelegere [rațiune] să slujesc
a lumina poate
și ascuțită sabie împotriva celora
ce pre Ziditorul tuturor a tăgădui
nebunéște îndrăznesc,
în mână să ia,
de vréme cé deosăbirea zidirii și a Ziditoriului
dintr-acesta chiar a să cunoaște
poate. /…/

Și aceasta macar
că nu din fireasca sa vrednicie,
ce oarecum împotrivă și peste fire,
o înțélegere mai mult decât firească
și dumnedzăiesc
și ceresc
oarece (căruia suflet înțălegătoriu [rațional]
îi zicem),
în sine strălumineadză,
carile, preste céle fireşti hotară
râdicându-l [pe om]
la cele metafizicéști,
ithicéști [etice]
și theologhicești cunoștințe
îl povățuieşte”[51].

De asemenea, întâlnim reflexe stilistice asemănătoare, din Hexaimeron, la Cantemir și Antim. Spre exemplu, în felul în care luminătorii sunt considerați ochi ai cerului. Sfântul Vasile spusese, cum am văzut mai sus, că soarele „prin frumusețea lui este ca un ochi strălucitor”. Și adăuga: „[cerul] a fost împodobit și cu perechea celor doi luminători, care, ca niște ochi gemeni, se uită spre pământ”[52].

În Istoria ieroglifică, noaptea se lasă „după ce părintele planetelor și ochiul lumii radzele supt ipoghei [orizont] își sloboade și lumina supt pământ își ascunde”[53]. Sau: „după ce ochiul cerului să închidea și perdeaua nopții peste fața pământului să trăgea, [candelele] toate să aprindea”[54]. Sau: „ochiul cel de obște genele orizontului peste lumini își sloboade, [și] la locul orânduit să coborî”[55].

La Sfântul Antim, întunericul nopții stăpânește „când ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toț[i] ochii lui, atâta cât nici luna nu priveghiia, niciuna din stelele cele mai mici avea deșchise tâmplele lor cele de argint[56].

Dar, atât pentru Antim, cât și pentru Cantemir, Dumnezeu este Ochiul atotștiutor, Care privește spre umanitate: „Dumnezeu, fiind tot ochiu, le véde toate și le cunoaște și…să uită la adâncul inimii”[57]; „Însă Ochiul ceresc toate vede și cumpăna nevădzută toate în dreptate și fără filoprosopie cumpănește”[58]; „Ochiul[,] cel ce ascunsele inimii și dzilele veacului privéște[,] după faptă…să le răsplătească”[59].

Din Hexaimeronul vasilian, Cantemir a reținut și metafora „τορευταὶ λέξεων/ cioplituri ale cuvintelor”[60], pe care a tradus-o prin: „cuvinte cioplite”[61]. Însemnând, pentru ambii autori: măiestrie retorică. De aceea, în cuvântul către cititor, descrie astfel această îndeletnicire: „spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă, la simcea [ascuțiș/ daltă] groasă ca aceasta, prea aspră piatră, multă și îndelungată ascuțitură să fie trebuit am socotit”[62]. Sfântul Vasile i-a sugerat, deci, comparația între retorica poetică și sculptura în piatră.

În discuția despre modele stilistice nu ar trebui, cum am mai spus, să avem în vedere numai asumarea unor paradigme prozodice. Însă Dragoș Moldovanu insistă, în mod exagerat, în opinia mea, pe importanța unor structuri metrice. Aceasta îl face să nege o tradiție internă a prozei poetice, mai ales pe teren bisericesc[63]. Deși oferă, la un moment dat, exemple de proză poetică din Liturghierul lui Dosoftei și din Psaltirea slavo-română (1680)[64].

Însă, chiar în lirica noastră, de la Heliade și Bolintineanu până la Nichita Stănescu, marii poeți nu au considerat prozodia un semn infailibil al poeziei. La fel, construcția rimată (sau ce respectă strict o schemă metrică) nu garantează poezia prozei poetice.

Am arătat, în cărțile mele, că, în Istoria ieroglifică, Cantemir a avut modele stilistice și în Biblia de la 1688 sau în Viețile Sfinților a lui Dosoftei[65]. Din demonstrațiile pe care le-am făcut anterior, rețin aici câteva exemple:

„Deci, după ce părintele planetelor și ochiul lumii
radzele supt ipoghei își sloboade
și lumina supt pământ își ascunde /…/
lupii împreună spre locul știut să coborâră.

Deci unul cu înceată câlcare
și cu furească îmblare,
pre pântece furișindu-să,
supt gardul dinafară bine aproape să lipi,
și acolea ca mortul să trânti.

Acesta așé alcătuindu-să
și mulcomiș la pământ ascundzindu-să,
celalalt cât ce putea
ciritéiele [tufișurile] scutura
și cu picioarele uscate frundze tropșind,
stropșind,
le suna,
încă și un feliu de scânciitură ca acela da,
cât dulăul deșteptat să să stârnească,
iară omului adormit simțirea audzului să nu lovască.

Ce nu multă a frundzelor sunare
și a pădurii răzsunare
la ascuțită și deșteptată
simțirea dulăului pururea străjuitoriu
trebuia… /…/
apoi îndată
și lină tăcerea urmând”…[66].

Fragmentul acesta, din punct de vedere stilistic, îi putea fi inspirat de un pasaj din Biblia de la 1688. Pe lângă ritm și rimă, remarcăm faptul că și acesta insistă tot pe muzica sunetelor naturii:

„Ori duh șuierând,
au glasul păsărilor cel cu bun viersu
de pre ramurile ceale dease,
sau repeziș de apă mergând
cu silă [putere],
sau lovitură cumplită de pietri surpate,
cea nevăzută alergare
a dobitoacelor celor ce saltă,
au glasul cumplitelor hiară celor ce răcnesc
i-au făcut de au leșinat
au ceaea ce spre sine să frânge den vale
a munților răsunare,
deznodată de frică.

Pentru că toată lumea
cu luminată lumină lumina
și cu neîmpiedecate lucruri să ținea,
și numai la aceia să întinse noapte grea,
chipul întunearecului celui ce va
să-i priimească pe ei
și lor îș[i] era
mai grei decât întunearecul. /…/

Pentru că lina tăcere cuprinzând
toate
și noaptea și cu a ei sârguială mijlocind,
Atotputernicul Tău cuvânt
den ceriu, den scaunele împărătești,
cumplit războinic
la mijlocul celui pierdut pământ
au sărit,
sabie ascuțită, nefățarnica Ta poruncă
purtând”.

(Înț. lui Sol. 17, 19-21; 18, 14-16, Biblia 1688)[67].

Două sintagme apar, în textul lui Cantemir, aproape identic ca în Biblia 1688: „a pădurii răzsunare” (Cantemir)/ „a munților răsunare” (Biblia 1688) și „lină tăcerea” (Cantemir)/ „lina tăcere” (Biblia 1688). Acestea ne întăresc convingerea unei filiații stilistice a textelor.

De asemenea, am arătat[68] că ipostaza de sihastru a Inorogului urmează relatările poetice ale Sfântului Dosoftei:

„Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind
și încă câte îl așteaptă socotind,
deodată în simceaoa [pe creasta]
a unui munte așé de înalt să sui. /…/

Iară în vârvul muntelui locul în chipul unii poiene
câtva în lung și în lat să lățiia
și să deșchidea,
unde ape dulci și răci curătoare,
ierbi și pășuni în fél de fél crescătoare
și pomi cu livedzi de toată poama roditoare
și grădini cu flori în tot chipul de frumoase
și de tot mirosul mângăios purtătoare
era /…/

Inorogul preste toată dzua
supt deasă umbra pomilor aciuându-să
și la un loc neclătit aședzindu-să,
noaptea numai la locurile pășunii ducându-să
și câteodată și la prundiș
din munte în șes coborându-să,
până în dzuă iarăși
la locul aciuârii sale să afla.
Într-acesta chip, Inorogul câtăva vreme
strâmtă și pustnică viață ducând. /…/

[Hameleonul] într-un munte prea înalt și loc prea aspru
și fără suiș [fără cale de acces] aflându-l, i să părea
că pre o stâncă înaltă în simceoa muntelui șeade,
iară din toate părțile prăpăști,
hărtoape și păhârnituri graoznice era,
atâta cât căutării amețală aducea”[69].

*

„Acesta dintru Svinți
Părintele nostru Fostirie,
ca soarele răsărind
despre Răsărite,
au străluminat părțâle Scăpătatului.
Că, suindu-sâ la un munte nalt
și tăcut,
rugându-sâ curat
și fără tinâ lui Dumnădzău, /…/
să feace de-adevărat luminători”[70].

„Acesta născut,
crescut era
din cetatea cea mare
Nisiva,
și pustiiasca
și săhăstreasca viațâ
îndrăgind,
la naltele vărvuri a munțâlor au sosât
și a pustiei nevoi bărbăteaște răbdând,
vara pălit,
iarna de răcealâ și de ger căznit”[71].

„Acesta Svânt Nichita,
dorind verguriia și țânearea,
să sălășlui în munți
la mijlocul sosând
a tuturor bunătățâlor,
și să hrăni în cetățâle liniștii,
și suind d-imbe părți
sosî la cereasca petreacere”[72].

Consider că asemenea situații nu sunt superflue și că ele au constituit cel puțin un imbold foarte puternic pentru proza poetică a lui Cantemir.

Antim Ivireanul, la rândul său, trebuie să fi avut neapărat repere stilistice românești. Cu atât mai mult cu cât era străin. Între acestea, pe lângă Cazanii (pe care eu nu le-aș ignora), se pot indica  Învățăturile lui Neagoe Basarab și Istoria Țării Românești de care a pomenit Moldovanu, traducerile liturgice și opera poetică a lui Dosoftei, precum și Biblia de la București.

Eugen Negrici avea dreptate atunci când spunea că Sfântul Antim „avea la îndemână un ghid excelent, Biblia, care echivalează cu o întreagă literatură”[73]. Biblie care a reprezentat, de asemenea, „un model esențial pentru Istoria ieroglifică[74].

Dar să luăm și un scurt exemplu din Învățăturile lui Neagoe Basarab:

„Dar deaca nu fu cu trup,
Maria Fecioara ce purta în pântecile ei
și pre cine vesti Gavriil, Arhanghelul,
că-i zise că iaste Dumnezeu?
Deaca nu fu om, în iasle cine zăcu
și fu înfășat în scutece?
Și deaca nu fu Dumnezeu,
păstorii cui să închinară?
Deaca nu fu om,
Iosif pre cine obrezui?
Și deaca nu fu Dumnezeu,
pentru a cui cinste
mergea steaoa ceriului cătră Dânsul?
Deaca nu fu om,
Maria pre cine aplecă?
Și de nu fu Dumnezeu,
vrăjitorii [magii] cui aduseră daruri?” [75] etc.

La Sfântul Antim:

„Cine este Acela așa mic și așa mare,
așa smerit și așa înalt,
cât în iasle zăcând,
în ceriu cu glasuri îngerești să măréște?
Că ce iaste mai mic și mai smerit
decât a să naște în iasle,
care loc nu iaste al oamenilor, ci al dobitoacelor?
Și ce iaste mai mare și mai înalt
decât /…/ pământul cu mare lumină a străluci
și mulțimea Oștilor îngerești a cânta
și cetele Îngerilor a să veseli /…/? /…/
Născut iaste Cela ce simte apusul;
dat iaste Cela ce n-are început;
născut iaste Cel ce iaste mai tânăr decât mulți;
dat iaste [Cel] decât carele
nu iaste nici Părintele mai vechiu;
născut iaste Cel ce va să moară;
dat iaste Acela dintru carele viața să naște”…[76].

Ceea ce m-a frapat, însă, a fost să înțeleg că Sfântul Antim, ca și Cantemir, împrumută imagini, formule poetice sau idei, pe care ambii le includ în propriul discurs retorico-poetic, într-un mod care îi va fi specific lui Eminescu, nu după multă vreme.

Spre exemplu, Sfântul Dosoftei spune, despre idoli, versificând psalmul 141:

„Gură au și nu pot să grăiască,
Cu ochi sunt și nu pot să zărească,
Urechi au și nu pot să auză,
Nice abur [suflet] nu le este-n buză”.

(Ps. 141, 39-44)[77]

Sfântul Antim, la rândul său, vorbește despre faptul că pot să intre în Rai, prin ușile pocăinței, și

„cei bătrâni, al cărora le iaste sângele réce
și albiciunea zăpezii o țin în barbă; /…/
și /…/ cei ce sunt la sfârșitul vieții
și au amândoao picioarele în groapă
și sufletul în buze[78]

Antim a făcut mai mult decât a urmări anumite modele stilistice. A dus rafinamentul literar până la performanța uluitoare de a vorbi limba „poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor țării”[79].

De fapt, ambii autori, Antim și Cantemir, au făcut performanță lingvistică și literară. Numai că primul, fiind rafinat teolog și poet[80], se adresa unui auditoriu pentru care trebuia să se păstreze inteligibil. Pe când celălalt scria pentru el însuși sau pentru un public restrâns de boieri. Într-un cadru, adică, în care își permitea luxul să învie, în mod extins, un tip de stilistică prozodică de o considerabilă vechime.

Tradiția prozei poetice s-a perpetuat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea. Și mă gândesc atât la prefețele Mineielor editate la Râmnic de Chesarie și Filaret ori la textele unor oameni ai Bisericii (Iacob Putneanul, Gherasim Putneanul, Gherasim Clipa, Eufrosin Poteca), cât și la meditațiile în proză ale poeților prepașoptiști și pașoptiști. Mihai Zamfir preciza că meditațiile (pre)romantice s-au întemeiat pe tradiția veacului anterior, a oratoriei religioase. Fapt care merită o altă cercetare amănunțită.


[1] A fost susținută în cadrul Conferinței internaționale în Studii culturale și Științe ale Comunicării Teritorii, granițe, comunități. Reconfigurări identitare într-o lume (dis)continuă, Universitatea din București, Facultatea de Litere, București, 4-5 noiembrie 2016.

[2] Eugen Negrici, Imanența literaturii, Ed. Cartea Românească, București, 2009, p. 179.

[3] Idem, Antim Ivireanul. Logos și personalitate, Ed. Du Style, București, 1997, p. 27.

[4] Pe acesta, în urma lui N. A. Ursu, îl consideră autorul Istoriei Țării Românești, atribuită de Iorga lui Constantin Cantacuzino.

Însă Teodosie Veștemeanul a fost mitropolit al Ungrovlahiei înaintea Sfântului Antim Ivireanul și el a lăsat prin testament ca Antim să îi urmeze în scaun. Dacă această opinie ar fi adevărată, în legătură cu Mitropolitul Teodosie, atunci cu atât mai mult se explică iubirea și înțelegerea sa față de Antim, precum și atașamentul acestuia din urmă față de Teodosie, pe care l-a trecut pe pomelnicul său personal, cel atât de restrictiv.

[5] Cf. Dragoș Moldovanu, Dimitrie Cantemir. Între Orient și Occident, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 95.

[6] „Așa-zisa proză bisericească latină sau bizantină”, cf. Idem, op. cit., p. 54.

[7] Idem, p. 95.

[8] A se vedea Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, cap. Antim Ivireanul și Ilie Miniat, p. 508-518, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[9] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/cristina-cretu-plagiat/.

[10] Dragoș Moldovanu, op. cit., p. 94.

Despre caracterul mistico-poetic al didahiilor am discutat foarte mult în teza mea doctorală. A se vedea Gianina Picioruș, op. cit., p. 264-450.

[11] Dragoș Moldovanu, op. cit., p. 93.

[12] Am făcut câteva observații în privința diferențelor stilistice între cei doi în teza mea și nu intenționez să detaliez în prezentarea de față. Cu precădere ritmul predicilor e cu totul altul la Antim decât la Miniat.

Antim tinde, în mod neașteptat, spre o maximă concentrare metaforică și poetică (ideatic și frazeologic), pe când Miniat e mai lax în exprimare, cu prelungiri explicative și pauze largi reflexive.

Predica lui Antim e dictată de un ritm interior foarte alert și e scrisă/ rostită cu un suflu poetic inconfundabil. Cred că D. Moldovanu a făcut aproximări, fără a studia problema în amănunt.

[13] A se vedea și Gianina Picioruș, op. cit., p. 498 și urm.

[14] Cf. Dragoș Moldovanu, op. cit., p. 54, 93.

[15] Contextul era foarte periculos și mulții lui dușmani ar fi putut interpreta împotriva lui enunțarea unor Sfinți Părinți din Occident.

[16] Acest cronograf, cu titlul Chipurile Vechiului și Noului Testament, a fost scris de Sfântul Antim pentru Constantin Brâncoveanu. De aceea, aici, el nu s-a temut că apelul său la Sfinți Părinți din aria occidentală ar putea fi înțeles greșit.

[17] A se vedea Gianina Picioruș, op. cit., p. 500-504.

[18] Sermo CLXXXVII [187]. In Natali Domini, în PL 38, col. 1001.

[19] Nu știu dacă Sfântul Antim citea cursiv în latină sau dacă i-a citit pe Sfinții Părinți apuseni amintiți într-o traducere grecească. Cunoscând, însă, darul poliglosiei pe care îl avea într-un mod uimitor, nu ar fi de mirare să fi citit în latină – de altfel, avea și litere latine în tipografia sa. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi apelat numai la traduceri grecești (ceea ce eu nu cred), caracterul poetic al scrierilor augustiniene s-ar fi putut perpetua și el tot ar fi putut să fie influențat de acesta.

Însă, dacă acceptăm că el cunoștea limba latină, acest lucru ar fi putut fi un factor care să îl ajute să își însușească limba română atât de repede și bine. Poate că ar trebui să luăm în considerare și faptul că a venit în Moldova într-un secol în care elitele (și mă gândesc, în primul rând, la Ureche, Miron Costin și Dosoftei), prin scrierile și traducerile lor, arătau că „de la Râm de tragem”.

[20] În teza mea doctorală i-am dedicat un capitol aparte, intitulat Cuvânt la Nașterea Domnului sau cascadele poeziei. A se vedea: Gianina Picioruș, op. cit., p. 331-351.

[21] Titlul exact al didahiei este: Cuvânt de învățătură în 25 a lunii dechemvrie, la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos.

[22] În text: împlându-se.

[23] Antim Ivireanul, Opere, ediție critică de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 199.

De asemenea, într-o altă didahie la Nașterea Domnului (Cuvânt de învățătură la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos), Sfântul Antim amintește cum „S-au născut [din veci] Fiiul lui Dumnezeu din Tată făr’ de mumă și cum S-au întrupat [sub vremi] din Mumă făr’ de tată” (Idem, p. 125-126).

Sau, cum spune Sfântul Augustin: „Filius Dei de Patre sine mater, filius hominis de Matre sine patre/ Fiul lui Dumnezeu [S-a născut din veci] din Tată fără de mamă, fiul omului [S-a întrupat sub vremi] din Mamă fără tată”. Această idee dogmatică se repetă, de foarte multe ori, în predicile augustiniene la Nașterea Domnului.

Ea apare și la Sfântul Grigorie Teologul (într-o omilie la Arătarea sau Nașterea Domnului), însă exprimată puțin altfel. A se vedea PG 36, col. 313. Și predica Sfântului Grigorie este foarte poetică.

[24] În seria de enunțuri alternative care formează o construcție paradoxală, Sfântul Augustin a plecat de la a pune alături evenimentul nașterii Domnului de unele versete vechitestamentare, cum ar fi: Fac. 1, 1 [„In principio creavit Deus caelum et terram” (VUL)], Înț. lui Sal. 8, 1 [„adtingit enim a fine usque ad finem fortiter et disponit omnia suaviter” (VUL)] sau Ier. 23, 24 [„caelum et terram Ego impleo” (VUL)].

De aceea, textul Sfântului Augustin e destul de greu de înțeles, din punct de vedere teologic, pentru cineva care nu cunoaște bine Scriptura și învățătura dogmatică a Bisericii. Acesta, cred eu, este motivul pentru care Sfântul Antim a preferat să traducă într-o altă formulă mesajul augustinian, mai accesibilă pentru creștinii secolului al XVIII-lea.

[25] Dar, totodată, a urmărit și scopuri pedagogice bine determinate. Despre importanța bibliei cosmice (despre care eu am vorbit foarte mult, în cărțile mele) a se vedea, spre exemplu, Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, diortosire a traducerii românești din 1826, Ed. Anastasia, 1999, p. 230-239. Un autor și o operă accesate și de Eminescu.

[26] Al. Piru, Literatura română veche, EPL, București, 1961, p. 305.

[27] Și alte câteva secvențe din predicile augustiniene suportă comparație cu pasaje din predica antimiană. Astfel, Augustin spune: „Agnoscamus diem, et simus dies. Nox enim eramus, cum infideliter vivebamus  [Să cunoaștem ziua și să fim zi. Căci noapte eram, când în necredință trăiam]”, cf. Sermo CXC [190]. In Natali Domini, în PL 38, col. 1007.

Iar Sfântul Antim: „Însă eu mai bine voiu numi zioa acéia a fi noapte[,] întru caré omul cel dintâi, Adam, au pohtit a fi asémenea lui Dumnezeu. Și noaptea aceasta, întru caré au strălucit Lumina cea cerească în lume, noul Adam, o voiu numi zio”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 196-197.

[28] Gianina Picioruș, op. cit., p. 357.

[29] A se vedea Antim Ivireanul. Logos și personalitate, op. cit., p. 34-36.

[30] George Ivașcu, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Științifică, București, 1969, p. 231.

[31] ΛΟΓΟΣ Α΄, Εὶς τὰ γενέθλια τοῦ μεγάλου Θεοῦ καὶ Σωτῆρος ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ, în PG 39, col. 36.

[32] Traducere a Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș.

[33] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 195.

[34] Homilia de Nativitate Domini, în volumul: Sancti Hieronymi Presbyteri, Tractatus sive homiliae in Psalmos, in Marci Evangelium aliaque varia argumenta, 1897, p. 393, cf. https://archive.org/details/p3tractatussiveh03jero.

[35] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 13-14.

[36] Cf. Dragoș Moldovanu, op. cit., p. 94-95.

[37] Sermo CCLXII [262], In die Ascensionis Domini, în PL 38, col. 1208-1209.

[38] Sermo CCCLXX [370], De Nativitate Domini, în PL 39, col. 1658.

[39] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 195-196.

Plecând de la aceeași idee teologică, Mitropolitul a creat o poezie mult mai amplă, întinsă pe mai bine de două pagini, într-o predică la Florii. A se vedea Idem, p. 110-112.

[40] A se vedea PG 39, col. 37.

Stilistic, predica Sfântului Antim este foarte apropiată de a Sfântului Amfilohie.

[41] Putem spune și că e un reflex specific timpului său. Cantemir procedează la fel, în Istoria ieroglifică, dezvoltând nuclee biblice (din Vechiul sau Noul Testament) în poezii luxuriante, în care cu greu se mai poate recunoaște sursa.

[42] Sfântul Antim citează, în Didahii, din teologia transpusă poetic în imne (Mineie etc.).

Altădată am făcut apropieri de imnele unor Sfinți Părinți: Sfântul Roman Melodul și Sfântul Efrem Sirul. A se vedea teza mea de doctorat, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 277-280, precum și articolul meu, Sfântul Antim Ivireanul: imnul în proză, inclus în cartea mea, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 104-114, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[43] Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înțe-leptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii grecești, comentarii și glosar de Virgil Cândea, postfață și bibliografie de Alexandru Duțu, Ed. Minerva, București, 1990, p. 23.

[44] Elvira Sorohan și Edgar Papu au văzut în Cantemir un preromantic.

[45] Am comentat acest aspect cu altă ocazie. A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 344-347, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[46] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii și cuvântări, traducere, introducere, note și indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 135-136.

Am oferit direct traducerea, fără textul în limba greacă, pentru că nu este foarte relevant din punct de vedere prozodic.

[47] Cf. PG 29, col. 125-126.

[48] A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 138-139, 262-270, 313, 357-358, 395-397, 465 cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[49] Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 24.

[50] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron…, op. cit., p. 132.

[51] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, București, 1997, p. 326-327.

[52] Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 147.

[53] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit, p. 76.

[54] Idem, p. 131. [55] Idem, p. 288.

[56] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 52. [57] Idem, p. 92.

[58] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 175. [59] Idem, p. 289.

[60] Cf. PG 29, col. 121. Tot în capitolul despre facerea luminătorilor cerești.

[61] Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 54. [62] Idem, p. 3-4.

[63] A se vedea Dragoș Moldovanu, op. cit., p. 90-91.

Putem fi de acord cu părerea lui, aceea că structurile metrice, chiar dacă au existat în originalele bizantine, nu s-au mai păstrat după traducerile omiliilor în slavonă și (apoi) în română (cf. Idem, p. 91). Dar caracterul poetic, cred eu, nu stă numai în construcțiile ritmice. Dimpotrivă, acestea au constituit doar un suport retoric folosit pentru a face mai evident mesajul. Suportul retorico-poetic se mlădiază, însă, după epocă, iar modificările pe care le suferă nu afectează poezia tainică, lăuntrică.

De asemenea, el nu vede o „înaintare organică” în tradiția noastră literară decât în evoluția cronicilor (Idem, p. 101 ș. u.). Eu am altă opinie, pe care am căutat să o fundamentez în studiile mele…

[64] A se vedea idem, p. 92-93.

[65] A se vedea cărțile mele:

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 1, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 71-77, 94-117, 128-133, 218-219 etc., cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/;

Și: Studiu despre „Viața Sfântului Macarie Romanul”, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 43-47, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/31/studiu-despre-viata-sfantului-macarie-romanul/.

Menționez că sesizările la care mă refer au fost publicate anterior la nivel online, în articole, după cum urmează:

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/01/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-13/

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/13/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-18/

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/19/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-25/

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/30/viata-sfantului-macarie-romanul-4/.

[66] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 76-77.

[67] Cf. Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, București, 1688, reeditare la Ed. IBMBOR, București, 1988. A se vedea: http://archive.org/details/Biblia1688.

[68] În Studiu despre „Viața Sfântului Macarie Romanul”, după cum am specificat în nota 65.

[69] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 201-202, 249.

[70] [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, Iași, 1682-1686, B.A.R., CRV 73,  f. 250rViața Sfântului Fostirie, 5 ianuarie. Cf. http://digibuc.ro/.

[71] Idem, f. 257vViața Sfântului Ierarh Iacov de Nisiva [Nisibe], 13 ianuare.

[72] Idem, f. 431rViața Sfântului Nichita prezviterul și egumenul Michidiei, 4 mai.

Pentru a întări ideea unei lecturi atente, din partea lui Cantemir, a cărții Sfântului Dosoftei, sesizăm și un aspect lingvistic. Astfel, Cantemir folosește verbul a oglindi cu sensul (poetic) de a privi. Ca în exemplul: „Căci avea Lupul la un loc înalt în vârvul unui deal însămnat, de unde în toate dzilele oglindiia [privea] încotro hergheliia îmbla” (Istoria ieroglifică, p. 78-79).

Acest sens se regăsește la Dosoftei: „Atunce întrâ tremurând diaconul de oglindi [de privi]. […] Și iarăș[i] îi dzâsâ acel îngeresc om: «întrâ de oglindeaște [de privește] și în strana cea mare». Și mearse de aflâ și-l cunoscu” (Viața și petreacerea Svinților, f. 13r).

[73] Eugen Negrici, Antim Ivireanul. Logos și personalitate, op. cit., p. 45.

[74] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 1, op. cit., p. 77.

[75] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, Ed. Minerva, București, 1970, p. 221.

[76] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 199-200.

[77] Cf. Dosoftei, Opere. 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

[78] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 220.

[79] Mihail Sadoveanu, Limba povestirilor istorice, comunicare făcută la Academia R.P.R., publicată în rev. Contemporanul, nr. 6/ 346 din 11 febr. 1955, p. 3.

[80] Spun aceasta pentru că Sfântul Antim este și autorul unei pareneze în versuri, în limba greacă (dedicată lui Ștefan Cantacuzino), și manifestă puternice înclinații poetice (după cum reiese și din cercetarea de față), ca și Dosoftei, înaintea lui.

***

Bibliografie

Antim Ivireanul, Opere, ediție critică de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.

Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, București, 1688, reeditare la Ed. IBMBOR, București, 1988. Cf. http://archive.org/details/Biblia1688.

Cantemir, Dimitrie, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii grecești, comentarii și glosar de Virgil Cândea, postfață și bibliografie de Alexandru Duțu, Ed. Minerva, București, 1990.

Idem, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, București, 1997.

Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, diortosire a traducerii românești din 1826, Ed. Anastasia, 1999.

Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, Iași, 1682-1686, B.A.R., CRV 73. Cf. http://digibuc.ro/.

Ivașcu, George, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Științifică, București, 1969.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, Ed. Minerva, București, 1970.

Moldovanu, Dragoș, Dimitrie Cantemir. Între Orient și Occident, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997.

Negrici, Eugen, Imanența literaturii, Ed. Cartea Românească, București, 2009.

Idem, Antim Ivireanul. Logos și personalitate, Ed. Du Style, București, 1997, p. 27.

Picioruș, Gianina, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

Idem, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

Idem, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Idem, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 104-114, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

Idem, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 1, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/

Idem, Studiu despre „Viața Sfântului Macarie Romanul”, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 43-47, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/31/studiu-despre-viata-sfantului-macarie-romanul/.

Piru, Al., Literatura română veche, EPL, București, 1961.

Sadoveanu, Mihail, Limba povestirilor istorice, comunicare făcută la Academia R.P.R., publicată în rev. Contemporanul, nr. 6/ 346 din 11 februarie 1955.

Sancti Amphilochii, Iconensis Episcopi, Scripta quae supersunt, Patrologia graeca, vol. 39, Paris, 1863, cf. https://books.google.ro/books?id=TIyxco1INR0C&redir_esc=y.

Sancti Aurelii Augustini, Hipponensis Episcopi, Opera omnia, tomus quintus, Patrologia latina, vol. 38, Paris, 1865, cf. https://archive.org/details/patrologiaecurs09goog.

Idem, tomus quintus (pars altera), vol. 39, cf. https://archive.org/details/patrologiaecurs50unkngoog.

Sancti Patris nostri Basilii, Caesarae Cappadociae Archiepiscopi, Opera omnia quae existant, tomus primus, Patrologia graeca, vol. 29, Paris, 1857, cf. https://books.google.ro/books?id=OQ8RAAAAYAAJ&redir_esc=y.

Sancti Patris nostri Gregorii Theologi, Archiepiscopi Constantinopolitani, Opera quae existant omnia, tomus secundus, Patrologia graeca, vol. 36, Paris, 1858, cfhttps://archive.org/details/patrologiaecursu36mignuoft.

Sancti Hieronymi Presbyteri, Tractatus sive homiliae in Psalmos, in Marci Evangelium aliaque varia argumenta, Oxoniae, 1897, cf. https://archive.org/details/p3tractatussiveh03jero.

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii și cuvântări, traducere, introducere, note și indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986.

Care este textul rugăciunii Tatăl nostru în Mat. 6, 9-13?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

31. Care e textul rugăciunii Tatăl nostru în Mat. 6, 9-13?

Conform BYZ, textul Rugăciunii domnești e acesta: „Tatăl nostru, Care [ești] în ceruri, sfințească-se numele Tău! Să vină Împărăția Ta! Să se facă voia Ta, precum în cer, [așa] și pe pământ! Pâinea noastră cea de azi, dă-ne nouă astăzi! Și ne iartă nouă datoriile/ păcatele noastre, precum și noi iertăm datornicilor/ greșiților noștri! Și să nu ne duci pe noi întru ispită, ci ne izbăvește pe noi de cel rău! Că a Ta este Împărăția și puterea și slava întru veci. Amin”.

Iar acesta e textul pe care l-am tradus:

„Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς, ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά Σου. Ἐλθέτω ἡ Βασιλεία Σου. Γενηθήτω τὸ θέλημά Σου, ὡς ἐν οὐρανῷ, καὶ ἐπὶ τῆς γῆς. Τὸν ἄρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον δὸς ἡμῖν σήμερον. Καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφειλήματα ἡμῶν, ὡς καὶ ἡμεῖς ἀφίεμεν τοῖς ὀφειλέταις ἡμῶν. Καὶ μὴ εἰσενέγκῃς ἡμᾶς εἰς πειρασμόν, ἀλλὰ ῥῦσαι ἡμᾶς ἀπὸ τοῦ πονηροῦ. Ὅτι Σοῦ ἐστιν ἡ Βασιλεία καὶ ἡ δύναμις καὶ ἡ δόξα εἰς τοὺς αἰῶνας. Ἀμήν”.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [77]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a.

***

După cum am văzut, „marea tulburată” este, în marea majoritate a situaţiilor, o metaforă alegorică pentru lumea nestatornică, pentru viaţa nesigură, pentru patimile sau pentru durerile vieţii, cât şi pentru suferinţa morţii, dar poate fi şi o alegorie pentru chinurile veşnice ale iadului sau pentru activitatea demonică.

Faptul că marea este o creaţie a lui Dumnezeu nu vine în conflict cu felul în care tulburarea ei este uneori provocată de demoni, aşa cum explică Antim iscarea furtunii pe mare – sugerând că „furtunile” care însoţesc destinul uman au aceeaşi sursă nefastă:

Oare pentru ce să certe Hristos stihiile cele neînsufleţite şi nesimţitoare: marea şi vântul? Nu socotesc să fi certat Hristos stihiile, ci pre dracii aceia carii din depărtarea lui Dumnezeu lucrează unile ca acestia, spre ispita noastră. Şi de pe ce mă încredinţez cum să fie aşa? De pe cuvintele evanghelistului Marco, că au zis vântului: taci, cuvânt care era obicinuit Hristos să-l zică la draci, precum au zis în Capernaum la omul cel ce avea duh necurat şi la omul ce au adus pre fiiu-său şi avea duh mut şi surd, precum spune Mathei că tot cu acel cuvânt: taci, au certat vânturile şi marea [1].

Marea este atât de des personificată, deoarece are nenumărate semnificaţii alegorice, presupunând o simbolistică deosebit de variată şi mai ales, o simbolistică „umană”, legată de paralelismul care se face între elementul marin – caracterizat prin instabilitate şi climat intempestiv – şi sufletul omenesc sau universul uman, în general.

Mai mulţi exegeţi ai operei antimiene sunt de părere că pasiunea pe care o dovedeşte autorul pentru acest adevărat complex semantic şi imagologic marin are în sine şi o motivaţie intimă mai profundă, o componentă autobiografică, reprezentată de o posibilă reminiscenţă psihologică a presupuselor călătorii pe mare, pe care el le-ar fi făcut, pe când era purtat în robie sau, poate, în alte condiţii.

Nu excludem această ipoteză, dar – în virtutea a ceea ce am încercat să demonstrăm mai sus, subliniind vechimea impresionantă a acestui topos marin şi rezistenţa sa până în literatura modernă – considerăm că, indiferent dacă Antim a făcut aceste călătorii sau nu şi indiferent dacă a trecut sau nu prin astfel de furtuni devastatoare, mitropolitul nostru era capabil de expunerea artistică a unor astfel de peisaje şi nu avea nevoie, în mod neapărat, de o experienţă personală care să îl inspire în descrierea acestui fenomen natural.

Și aceasta deoarece avea în urma sa o enormă tradiţie ortodox-bizantină, al cărei punct de plecare este chiar din primele veacuri creştine – dacă nu cu mult mai devreme, din perioada veterotestamentară – care asociază viaţa omului pe pământ cu o călătorie  printr-o mare vijelioasă, al cărei singur ţărm şi liman este Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu, viaţa veşnică.

Deoarece nu este scopul nostru în lucrarea de faţă, nu insistăm în a mai prezenta exemple în acest sens, dar ele sunt fără de număr, în toate cărţile de cult şi în literatura ortodoxă. Un atare topos creştin putea fi cu uşurinţă impropriat şi dezvoltat în mod poetic de autor, servind aceloraşi ţeluri religioase ale ierarhului.

Varlaam avea aceeaşi concepţie ca şi Antim, scriind că marea iaste această lume cu valuri multe. Că aceastâ lume cu adevărat să închipuiaşte mărei, că marea pururea iaste cu fricâ şi cu trudâ, fârâ pace şi fârâ credinţâ: unde-i moarte, acolo arată viiaţâ; când dâ dulceaţă, atunci amârăşte. Pururea iaste prinsa schimbare şi furtuni de scrâbe şi valuri de lăcomii şi necurâţii [2]. […]

Călătoria noastră în această lume iaste foarte sărguitoare, ca o apă repede ce cură. Aşa şi noi curâm şi ne apropiem de moarte, şi dzilele noastre trec ca o umbră de nuâr fărâ de ploae. Ca corabia pre mare ce o bate văntul spre margine, ca o piatrâ din deal la vale cănd să răntună şi nu să poate opri, aşa merge de tare şi viiaţa noastrâ cătrâ moarte. (…)

Călătoreşti în ceastâ lume cum ai înota pre o mare cu valuri şi cu vănturi rele, unde sămt în toate dzile furtuni de scărbe. De o parte bat valurile boalelor şi a neputinţelor, de altă parte valurile năpâştilor şi a sărăciilor, de altă parte valurile nevoilor ş’a greutăţilor celor mai mari [3].

Şi tot el numeşte Iadul marea cea de foc [4] şi matca focului de veci [5], în timp ce omul, deca trece luciul mărei aceştiia, atunci să izbâveşte de toatâ usteninţa şi de toată frica. Cu bunâ nădejde să odihneşte decia, fărâ de nice o trudâ, veselindu-se pururea întru Împărăţiia ace de sus…[6].  

În acelaşi sens, în poemul Viiaţa lumii al lui Miron Costin, de patru ori apare identitatea între deşertăciunea lumii acesteia şi spuma mării: Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu / Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu? (…); Nu-i nimic să stea în veci, toate trece lumea, / Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume. (…); Pre toţi [împăraţii] i-au stinsu cu vreme, ca pre nişte spume. (…); Ia aminte, dară, o, oame, cine eşti pe lume / Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume [7].

Iar în predoslovia la Letopiseţul Ţărei Moldovei, acelaşi autor mărturisea că la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebueşte [8], notaţie în care este evidentă sinonimia metaforică dintre „valuri” şi cumplite aceste vremi [9], pe care era nevoit să le trăiască. Şi iarăşi, în aceeaşi carte, se adresează cititorului cu aceste cuvinte: Crede neputinţii omeneşti, crede valurilor şi cumplitelor vremi…[10].

Peisajul marin al lui Antim se aseamănă, după cum s-a remarcat, cu „felul în care contemplă Costin priveliştea convulsivă a lumii”[11].

Puterea descriptivă a lui Antim o întrece însă pe cea a lui Varlaam şi a lui Miron Costin. Antim demonstrează o extraordinară forţă de vizualizare a lucrurilor, care are, în ceea ce-i priveşte pe ascultători sau cititori, rol participativ, implicator în evenimente, emoţionând puternic.

Ceea ce este interesant la mitropolitul nostru, este faptul că, nu numai atunci când descrie fapte reale, evenimente concrete, ci şi atunci când formulează alegorii – chiar dacă ele pornesc de la un sens scripturistic literal, iniţial, precum cea în care suprapune fenomenul spiritual al închinării idolatre, potopului (ca realitate evenimenţială concretă în Scriptură) este la fel de convingător prin realismul imaginilor, prin forţa plasticizantă impresionantă.

Un mare poet al peisajului marin interpretat în acelaşi mod simbolic, cu aceleaşi semnificaţii, alături de Antim, Varlaam şi Costin, este şi Dimitrie Cantemir. În romanul său alegoric terminat în 1705 (dar publicat abia în 1883), am aflat mai multe fragmente ilustrative ale acestui topos marin.

Un prim tablou se apropie foarte mult, ca demers stilistic şi psihologic, de realizarea lui Antim: Aşedară, dulful cu corăbiieriul vorovind şi încă cuvântul bine nesfârşind, vântul crivăţului dimpotriva căii corăbiii a sufla, marea a să înfla şi valurile ca munţii a să râdica începură (căci şi timpul iernii, când soarele din tropicul Himerinos spre tropicul Therinos să întoarce era).

Corăbiierii, volbura carea asupră le vine şi primejdiia carea în cap li să pune, vădzind, unii funele întindea, alţii vetrilile strângea (ce groaza morţi mintea uluieşte şi primejdiia fără de veste toate simţirile amurţeşte). De care şi bieţii corăbiieri cuprindzindu-să, unii la adânc, alţii la margine mântuinţa arăta. (…) …holbura corabiia a învârtiji şi valurile pe deasupra a o năbuşi începură, şi aşe, în mica ceasului, vântul cel de dulf sămănat din pufnet vivor şi din stropitură gârle înlăuntrul şi pe deasupra vasului izvorâră, carea, cu undele fierbând şi amestecându-să, din faţa apii în fundul mării să muta…[12].

Remarcăm, de asemenea, şi un alt fragment ieroglific, infiltrat (ca şi antecedentul) de un lirism irepresibil – şi nici noi nu ne putem abţine de a nu-l contempla în versuri:

Că duhurile muritorilor asemenea sint
vânturilor clătitului aier,
carile și plăcut, și împotrivă
a sufla pot.

Inimile corăbii
pre nestătătoare lucrurile tâmplărilor
ca pre umerile mărilor
plutesc,

sfârșitul lucrurilor liman,
întrarea la liman,
aflarea lineștii
și scăparea din furtună
ieste.

Deci precum adese s-au vădzut
că cu nepaza cârmaciului și cu lenevirea corăbierilor,
acmu în sinul limanului întrați fiind,
aceia pat,
de carea între groznice undele valurilor au scăpat.

Într-acesta chip și lucrurile voastre,
ca un vas de multe valuri
și din multe părți izbit și strânciunat,
acmu la limanul adăpostirii
și la lineștea odihnirii
să fie agiuns socotesc.

Cea mai multă primejdie,
precum să vede, au trecut.
Rămas-au acmu ca în adăpost,
pentru paza vivorului,
fierul să să arunce,
pândzele să să învălească,
funele să să întărească
și vasul, cu nerumpte odgoane,
la margine legându-să,
să să sprijenească,

ca nu cândailea, despre uscat
vivorul duhurilor fără veste scornindu-să,
iarăși mările odată călătorite
și valurile mai denainte trecute
a le poftori să silească,
unde de nu cea de tot prăpădenie,
însă cea mai rea decât cea dintâi primejdie,
poate să să tâmple.

Iată, deoparte,
Inorogul singur cârmaciu,
singur vasul voii sale încotro ar pofti
a-l porni
știe și poate,
carile, în liman întrând,
cu ce odgon și la ce stâncă vasul s-ar lega,
singur din sine voii
și alegerii noastre au lăsat.

Deci despre aceasta parte fără prepus sint
că în adăpostul odihnii vasul inimii sale,
fără nici o primejdie,
cu groase odgoane, cu tari funi
și la credincioase locuri
să va lega,
unde, neclătit rămâind,
vivor cât de repede, furtună cât de mare
și holbură cât de năprasnă a-l mai urni
nu va putea

(că mai pre lesne ieste vântului
o mie de odgoane a rumpe
și o mie de fiiară a smulge,
decât sufletului cinstei purtătoriu
din cuvântul dat a să întoarce) [13].

Îi dăm aşadar dreptate lui Nichita Stănescu, care îl descoperea pe Cantemir ca pe „primul şi cel mai mare poet român” şi „un mare înaintaş al lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, un mare înaintaş egal cu urmaşii săi şi deci mai tulburător”[14].

Nu credem că Nichita s-a lăsat dus de valul entuziasmului şi nu a cântărit cu mare seriozitate gravitatea afirmaţiilor sale, atunci când a aşezat literatura veche pe acelaşi piedestal poetic, ba chiar cu o treaptă mai sus, faţă de lirica românească modernă şi de monştrii ei sacri, intangibili pentru mulţi, care s-ar feri ca de o erezie de la a face afirmaţii de genul celei a lui Nichita Stănescu.

Divanul lui Cantemir ne înfăţişează, în mai multe ocazii, aceeaşi imagine ca şi Varlaam, a lumii ca o mare pe care omul călătoreşte şi se află permanent în primejdie: Şi ca cum cu vasul pre mare, aşé în primejdie cu sufletul în trup eşti, că dzice Eclisiiasticul: „Carii vâslesc pre mare povestesc primejdiile ei” gl. 43, sh. 28). Şi Apostolul dzice: „Cu cât mai mult suntem în trup, ne înstreinăm de la Domnul” (Corinth, Cartea 2 glav.5, sh. 6) [15].


[1] Idem, p. 179-180.

[2] Varlaam,  op. cit., p. 156-157.

[3] Idem, p. 334-335. [4] Idem, p.  158. [5] Ibidem. [6] Ibidem.

[7] Miron Costin, Opere, vol. I şi II, ediţie critică îngrijită de P. P. Panaitescu, col. Scriitori români, EPL, Bucureşti, 1965, p. 115, 116, 117 şi 119 din vol. II.

[8] Idem, vol. I, p. 4. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 167.

[11] Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Ed. Universalia, Bucureşti, 2000, p. 51.

[12] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 158-159.

[13] Idem, p. 369-370.

[14] Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, f. a., p. 11, 13.

[15] Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 78.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén