Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 7 noiembrie 2016

Despre predicile și conferințele Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

În 2006, când Romeo Petrașciuc a venit la mine ca să ia textul cărții Predica de pe munte a Domnului nostru Iisus Hristos și să mi-l publice la editura lui, la Agnos, mi-a adus și un dar de cărți. Atunci i-am cunoscut scrisul Părintelui Constantin. El și Lucian Grozea fiind „consilierii editoriali” ai traducerii mele din Sfântul Augustin de Hippo.

Între cărțile primite atunci, Îndumnezeirea maidanului și Praznicar mi l-au făcut cunoscut pe omul și predicatorul Necula de la Sibiu.

Inițial mi s-a părut…o speranță. O speranță a teologiei românești, o nouă gură de aer, cu un limbaj updatat momentului, cu viziune pentru viitor.

Iar mie mi se aprinde imediat inima când aud că cineva scrie, traduce, publică teologie ortodoxă. Și e normal să mi se aprindă inima…când văd că marasmul crește și muncitorii teologiei nu apar.

Însă, trecând vremea, rău trecând…l-am tot văzut, audiat, citit pe Părintele Constantin, adică timp de 10 ani de zile…și dumnealui nu a făcut decât să-mi plictisească entuziasmul. Pentru că locvacitatea sa bună oriunde, modul său de a intra în pâine imediat, felul în care știe să se facă plăcut mulțimilor…nu sunt însoțite și de muncă de cercetare, de foarte multă muncă de cercetare, care să țâșnească în predici, dar și în conferințe, și cu atât mai mult în cărțile sale.

Căci Necula cel tânăr reîncălzește aceeași ciorbă oriunde se duce. De ce? Pentru că e produsul predicatorial al anilor 70-80 ai secolului trecut, perioadă în care se predica atemporal, atotștiutor, fără muncă de cercetare și fără dileme.

Cum se predica pe atunci? E nevoie doar să deschizi Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Cântare de biruință cântând. Predici și meditații duhovnicești radiodifuzate, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2012, 454 de pagini, cartonată, una din cărțile sale pe care o am azi la dispoziție…și afli. Ediția de față e a doua, pentru că prima oară, potrivit paginii 5, cartea a apărut în anul 2.000. Și în acest volum găsim, potrivit p. 6 a cărții, și predica sa „rostită ca șef de an IV”. Adică pe când era student în anul al 4-lea la Facultatea de Teologie din Sibiu, unde acum e Profesor.

Așadar, cum se predica în ultimele două-trei decenii socialiste ale secolului trecut? Toată lumea cita ediția sinodală a Scripturii, pentru că erau puțini cei care știau cum arată ea în limba greacă. Aproape nimeni nu făcea muncă de cercetare înainte ca să predice, ci luau textul evanghelic și ziceau câte și de toate despre el, deși mulți se rezumau la a repeta, în cuvintele lor, Evanghelia zilei.

Preoții nu aveau prea multă cunoaștere teologică și patristică, nici nu îi interesa să aibă, iar predica era atemporală, pentru că nu se referea la problemele curente și era atotștiutoare, pentru că se predica despre orice, fără să te pregătești asiduu în prealabil.

Lucru care, din păcate, în multe Biserici ale României se face la fel. La fel ca atunci.

Pare că nimic nu s-a schimbat. Sunt rari cei care au dileme, întrebări, care merg la sursele credinței lor, pentru că majoritatea predicatorilor ortodocși…„se inspiră” din alte cărți de predici, care, și ele, sunt făcute „fără prea mult efort”.

Numai că Părintele Constantin, fratele nostru, este Conferențiar Universitar, adică nu un…„Preot de rând”. Dar în conferințele și în predicile sale Sfinția sa se prezintă ca un atotștiutor căruia nu îi place studiul, căci, dacă i-ar fi plăcut, adesea el s-ar fi văzut. Pentru că nu ar fi îndrăznit să se ducă la o conferință…fără o minimă bibliografie parcursă și fără inteligența creatoare a unei munci de cercetare pe tema dată.

Iar conferințele sale, pe care eu și oricare dintre dumneavoastră le puteți viziona oricând online, au, adesea, teme grele, grele de tot…la care nici 6 luni de studiu nu e de ajuns pentru ca să te încumeți să le susții. Pentru că temele sunt alese de cei care îl invită și care vor mult și repede și bine…iar conferențiarul public Constantin Necula vine la toate cu lecția neînvățată.

O, da, bineînțeles, publicul neștiutor din sală și din fața ecranului computerului sau al telefonului, crede că Părintele Necula a zis marea cu sarea, îl aplaudă, îl ovaționează, pentru că el știe să le capteze atenția, așa cum se uitau toți, odinioară, și în gura Părintelui Cleopa!

Cleopa, pe lângă Stăniloae, părea „mai deștept” pentru publicul larg, pentru că vorbea mult și sfătos. Numai că Ilie Cleopa, de la Sihăstria, vorbea din ceea ce citise, scrisese și tradusese Stăniloae la masa lui de scris, mică și aglomerată de cărți, și alți câțiva teologi români. Când se terminau cărțile, se termina și știința teologică a lui Cleopa.

Și cam așa stau lucrurile și cu Părintele Necula: dumnealui vă vorbește din amintirile sale personale și din ce mai frunzărește pe ici pe colo, în puținele momente de nemers cu avionul sau mașina. Dar nu se ocupă…de instruirea dumneavoastră teologică în cărțile și în conferințele sale. Pentru că instruirea…cere timp, oboseală și „prostia” de-a sta mult timp la masă, ca să citești, să traduci, să cauți, să înveți, să fii capabil să spui ceva autentic, real, clar și folositor.

O conferință serioasă cere minim 6 luni de studiu.

Și pentru ea te închizi în camera ta de lucru câteva ore bune pe zi…și te pregătești, dacă vrei să fii „învățătorul României”. Mult vrei, mult ți se cere!

Însă Părintele Necula, universitarul, ca și „fenomenul” Puric, ca și „fenomenul” Danion Vasile, ca și „fenomenul” Părintele Savatie Baștovoi au fost, unul după altul, meteoriții teologici ai României, care nu au avut nevoie să se pregătească pentru ca să vorbească…pentru că ei s-au bazat doar pe citiri anterioare.

Pentru aceștia conferința nu se scrie mai înainte și apoi o vorbești, ci invers: faci conferința, o înregistrezi, apoi ea devine și carte.

O teologie frugală pentru o ortodoxie care se înfulecă fără discernământ.

Vii, vorbești, nu ai istoria muncii de cercetare în spate, aceea punctuală, care e sine qua non pentru orice conferință, nu prezinți nimic publicului mai înainte ca să scoți cuvinte pe gură…și publicul e foarte mulțumit!

Doar „minoritari” ca mine, căruia nu îmi place să mă mint și să îl mint pe cel din fața mea, poate că mai observă această situație. De aceea, în speranța că voi mai găsi și alți „minoritari” ai înțelegerii, articolul de față e opinie personală…și nu „atac la persoană”. Fac parte dintre aceia care nu mai sunt în corul entuziaștilor, ci al celor care deplâng moartea unei speranțe.

De aceea, acest articol e unul funebru, pentru că e vorba despre moartea entuziasmului meu vizavi de Părintele Profesor Constantin Necula.

Care este textul rugăciunii Tatăl nostru în Lc. 11, 2-4?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

32. Care este textul rugăciunii Tatăl nostru în Lc. 11, 2-4?

Tot conform BYZ, textul rugăciunii e acesta: „Tatăl nostru, Care [ești] în ceruri, sfințească-se numele Tău! Să vină Împărăția Ta! Să se facă voia Ta, precum în cer, [așa] și pe pământ! Pâinea noastră cea de azi, dă-ne nouă în toată ziua! Și ne iartă nouă păcatele noastre, căci și [noi] le iertăm lor, [la] tot datornicul/ greșitul nostru!  Și să nu ne duci pe noi întru ispită, ci ne izbăvește pe noi de cel rău!”.

Iar acesta e textul pe care l-am tradus: „Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς, ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά Σου. Ἐλθέτω ἡ Βασιλεία Σου. Γενηθήτω τὸ θέλημά Σου, ὡς ἐν οὐρανῷ, καὶ ἐπὶ τῆς γῆς. Τὸν ἄρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον δίδου ἡμῖν τὸ καθ᾽ ἡμέραν. Καὶ ἄφες ἡμῖν τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν, καὶ γὰρ αὐτοὶ ἀφίεμεν παντὶ ὀφείλοντι ἡμῖν. Καὶ μὴ εἰσενέγκῃς ἡμᾶς εἰς πειρασμόν, ἀλλὰ ῥῦσαι ἡμᾶς ἀπὸ τοῦ πονηροῦ”.

Psalmul 30, cf. LXX

1. Întru sfârșit, psalmul lui David, al extazului [εἰς τὸ τέλος ψαλμὸς τῷ Δαυιδ ἐκστάσεως].

2. În[tru] Tine, Doamne, am nădăjduit, [ca] să nu mă rușinez întru veac. În[tru] dreptatea Ta, izbăvește-mă și mă scoate!

3. Pleacă spre mine urechea Ta! Grăbește să mă scoți! Fii mie întru Dumnezeu apărător [Θεὸν ὑπερασπιστὴν] și întru casă de scăpare [οἶκον καταφυγῆς], [pentru ca] să mă mântuiesc!

4. Că tăria mea și scăparea mea ești Tu și pentru numele Tău mă vei povățui și mă vei hrăni.

5. Mă vei scoate din cursa aceasta, pe care mi-au ascuns-o mie, că Tu ești apărătorul meu.

6. Întru mâinile Tale îmi voi pune duhul meu. Răscumpăratu-m-ai, Doamne, Dumnezeul adevărului,

7. urât-ai pe cei care păzesc deșertăciuni în zadar, iar eu în Domnul am nădăjduit.

8. Mă voi bucura și mă voi veseli în[tru] mila Ta, că ai privit la smerenia mea [și] ai mântuit din nevoi sufletul meu

9. și nu m-ai închis întru mâinile vrăjmașului, [ci] ai pus în [loc] larg picioarele mele.

10. Miluiește-mă, Doamne, că mă necăjesc! Tulburatu-s-a în[tru] mânie ochiul meu, sufletul meu și pântecele meu,

11. că s-a sfârșit în[tru] durere viața mea și anii mei în[tru] suspine, a slăbit în[tru] sărăcie tăria mea și oasele mele s-au tulburat.

12. La toți vrăjmașii mei m-am făcut ocară și vecinilor mei foarte și frică cunoscuților mei. Cei care mă văd [mă vedeau] afară au fugit de mine.

13. Am fost uitat ca un mort de inima [lor], m-am făcut ca un vas stricat,

14. că am auzit ocara multora [din cei care] pribegesc împrejur, când se adună ei împreună asupra mea [și ca] să ia sufletul meu s-au sfătuit.

15. Iar eu în Tine am nădăjduit, Doamne. Zis-am: „Tu ești Dumnezeul meu”.

16. În mâinile Tale [sunt] vremurile mele [οἱ καιροί μου]. Izbăvește-mă din mâna vrăjmașilor mei și de cei care mă vânează pe mine!

17. Arată fața Ta peste robul Tău! Mântuiește-mă în[tru] mila Ta!

18. Doamne, să nu mă rușinezi că Te-am chemat, [ci] să se rușineze cei neevlavioși și să se coboare întru Iad.

19. Mute să fie buzele cele viclene, care vorbesc împotriva celui Drept fărădelege, în mândrie și [în] batjocură!

20. Cât [este] de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o celor care se tem de Tine, [pe care] ai făcut-o celor care nădăjduiesc în[tru] Tine înaintea fiilor oamenilor!

21. Îi vei acoperi pe ei în[tru] ascunsul feței Tale [κατακρύψεις αὐτοὺς ἐν ἀποκρύφῳ τοῦ προσώπου Σου] de tulburarea oamenilor. Îi vei acoperi pe ei în[tru] cort de cearta limbilor [σκεπάσεις αὐτοὺς ἐν σκηνῇ ἀπὸ ἀντιλογίας γλωσσῶν].

22. Binecuvântat [este] Domnul, că a minunat mila Lui în cetatea îngrădirii [ἐθαυμάστωσεν τὸ ἔλεος αὐτοῦ ἐν πόλει περιοχῆς].

23. Iar eu am zis în[tru] extazul meu [ἐγὼ δὲ εἶπα ἐν τῇ ἐκστάσει μου]: „Așadar, lepădat [sunt] de la fața ochilor Tăi [ἀπέρριμμαι ἄρα ἀπὸ προσώπου τῶν ὀφθαλμῶν Σου]”. Pentru aceasta ai ascultat glasul rugăciunii mele când să strig [am strigat] eu către Tine [ἐν τῷ κεκραγέναι με πρὸς Σέ].

24. Iubiți pe Domnul toți Cuvioșii Lui! Că adevăruri caută Domnul [ὅτι ἀληθείας ἐκζητεῖ Κύριος] și îi răsplătește cu prisosință pe cei care fac mândrie [καὶ ἀνταποδίδωσιν τοῖς περισσῶς ποιοῦσιν ὑπερηφανίαν].

25. Îmbărbătați-vă și să se întărească inima voastră, toți cei care nădăjduiți în Domnul!

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers, Tratat despre taine [11]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ilarie de Poitiers

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

XXXII Iarăși asemănare

Mare [lucru] este în acestea care s-au întâmplat sub Patriarhi, încât să fie cuprinsă urmarea lucrurilor, ca nimic să nu fie în discordanță cu ei în acestea, care mai apoi se împlinesc în Domnul, nici prin loc, nici prin timp, nici prin motiv.

Căci în El, chipul care a fost mai înainte [preînchipuirea] atinge forma adevărului absolut și se arată ca imagine a aceleiași forme, a cărei preînchipuire este.

Căci faptele, desigur, au propria lor realitate – care era produsă, într-adevăr, în conformitate cu lucrările trupești – dar însuși adevărul [realitatea] acesta al oamenilor era preînchipuirea faptelor și a lucrării dumnezeiești.

Și aceasta se făcea astfel spre adevărata învățătură a nădejdii noastre și a credinței, ca să nu se afle nimic în lucrurile lui Dumnezeu, care să nu fie văzut ca și cum ar fi fost mai înainte pregătit în [prin] înseși vârstele [epocile istorice] și moravurile/ obiceiurile și acțiunile oamenilor.

Căci, deși s-a arătat tuturor, în cuvântul de mai sus, că, până la ieșirea poporului din Egipt, faptele lui Moisis se potriveau/ se armonizau cu faptele [împlinite] sau în Domnul sau prin Domnul, totuși încă, acum, preînchipuirea duhovnicească este legată de realitatea trupească [concretă].

XXXIII. Preînchipuirea lemnului [a Sfintei Cruci]

Adică, în pustiu, poporul a însetat, apa este amară, este murmur în [împotriva] conducătorului, este arătat lemnul și prin scufundarea lui se face apa dulce și în aceasta se arată și îndreptarea și judecata și încercarea.

Și apoi se vine la 12 izvoare de ape și 70 de arbori de palmier și se stă lângă ape[1].

Deși îndrăznirile [rele ale] împotrivitorilor le tulbură mințile și rătăcirea necredincioșilor le oprește puterea înțelegerii lor prin împiedicarea neascultării, totuși nu vor putea să ignore puterea unei lucrări [dumnezeiești] atât de mari.

Căci ce importanță avea lemnul în sine [sau] ce putere deținea materia neînsuflețită în sine ca să șteargă amărăciunea [amaritudinem] [și] ca să producă dulceață [dulcedinem], ca să adauge și să ia firea/ ceea ce este natural [naturam], precum acesta, încât să fie simțit dulce ceea ce înfiora/ scârbea [pe oameni], în mod trist [prin amărăciunea sa]?

Și pentru că în aceasta, care se întâmpla în prezent/ acum, capacitatea de a transforma firea din ceva în altceva este a puterii lui Dumnezeu, atunci este de crezut să nu fi fost nevoie de ajutorul lemnului pentru schimbarea apei, decât dacă se depășea [în mod simbolico-profetic] utilitatea lui[2].

XXXIV. Dar pentru că Dumnezeu putea toate, proiectează acum lucrarea Sa tainică rezervată [pentru a se împlini] în vremuri[le viitoare].

Căci, de fapt, pentru poporul care rămânea în pustiu, apa era nefolositoare și chiar am găsit că popoarele adesea au fost numite cu numele de ape, când zice: „Te-au văzut pe Tine apele, Dumnezeule, și s-au temut” (Ps. 76, 17); și din nou: „Toate apele, bateți din mâini [aplaudați]! [Omnes aquae, plaudite manibus]” (Ps. 46, 2 și Ps. 97, 8)[3].

Deci, amarul se face dulce prin sfințenia lemnului [care prefigura Sfânta Cruce]: sau apele înseși prin firea lor amare, sau întregul popor stând în pustiu și neprimind încă țara făgăduită, prin murmurare[4], pe care a produs-o din încăpățânare/ insolență/ neascultare.

Căci nu a oprit numai [calitatea de] a fi amar, ci l-a schimbat în a fi dulce. Așadar, lemnul și în apa prezentă [în Vechiul Testament] lucrează, și în popoarele numite cu numele apelor este folositor prin sfințenia puterii sale[5].


[1] Care îi preînchipuiau pe Sfinții Apostoli.

[2] Lemnul nu avea nimic de-a face cu îndulcirea apei. Dumnezeu putea face minunea și fără să fie folosit lemnul. Însă a fost folosit acest lemn pentru a se atrage atenția asupra caracterului său simbolic, profetic, pentru a fi avertizați cei din viitor că lemnul reprezintă ceva foarte important.

[3] Editorii francezi indică Ps. 46, 2 și Ps. 97, 8. Însă, în cazul celui dintâi, atât în LXX, cât și în VUL, se spune „toate popoarele” și nu „toate apele”. Iar la Ps. 97, 8 e vorba de „râuri”: „flumina plaudent manu” (VUL) sau „ποταμοὶ κροτήσουσιν χειρὶ” (LXX). Se pare că Sfântul Ilarie a avut traduceri diferite.

[4] Din cauza cârtirii.

[5] A Sfintei Cruci.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno