În 2006, când Romeo Petrașciuc a venit la mine ca să ia textul cărții Predica de pe munte a Domnului nostru Iisus Hristos și să mi-l publice la editura lui, la Agnos, mi-a adus și un dar de cărți. Atunci i-am cunoscut scrisul Părintelui Constantin. El și Lucian Grozea fiind „consilierii editoriali” ai traducerii mele din Sfântul Augustin de Hippo.

Între cărțile primite atunci, Îndumnezeirea maidanului și Praznicar mi l-au făcut cunoscut pe omul și predicatorul Necula de la Sibiu.

Inițial mi s-a părut…o speranță. O speranță a teologiei românești, o nouă gură de aer, cu un limbaj updatat momentului, cu viziune pentru viitor.

Iar mie mi se aprinde imediat inima când aud că cineva scrie, traduce, publică teologie ortodoxă. Și e normal să mi se aprindă inima…când văd că marasmul crește și muncitorii teologiei nu apar.

Însă, trecând vremea, rău trecând…l-am tot văzut, audiat, citit pe Părintele Constantin, adică timp de 10 ani de zile…și dumnealui nu a făcut decât să-mi plictisească entuziasmul. Pentru că locvacitatea sa bună oriunde, modul său de a intra în pâine imediat, felul în care știe să se facă plăcut mulțimilor…nu sunt însoțite și de muncă de cercetare, de foarte multă muncă de cercetare, care să țâșnească în predici, dar și în conferințe, și cu atât mai mult în cărțile sale.

Căci Necula cel tânăr reîncălzește aceeași ciorbă oriunde se duce. De ce? Pentru că e produsul predicatorial al anilor 70-80 ai secolului trecut, perioadă în care se predica atemporal, atotștiutor, fără muncă de cercetare și fără dileme.

Cum se predica pe atunci? E nevoie doar să deschizi Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Cântare de biruință cântând. Predici și meditații duhovnicești radiodifuzate, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2012, 454 de pagini, cartonată, una din cărțile sale pe care o am azi la dispoziție…și afli. Ediția de față e a doua, pentru că prima oară, potrivit paginii 5, cartea a apărut în anul 2.000. Și în acest volum găsim, potrivit p. 6 a cărții, și predica sa „rostită ca șef de an IV”. Adică pe când era student în anul al 4-lea la Facultatea de Teologie din Sibiu, unde acum e Profesor.

Așadar, cum se predica în ultimele două-trei decenii socialiste ale secolului trecut? Toată lumea cita ediția sinodală a Scripturii, pentru că erau puțini cei care știau cum arată ea în limba greacă. Aproape nimeni nu făcea muncă de cercetare înainte ca să predice, ci luau textul evanghelic și ziceau câte și de toate despre el, deși mulți se rezumau la a repeta, în cuvintele lor, Evanghelia zilei.

Preoții nu aveau prea multă cunoaștere teologică și patristică, nici nu îi interesa să aibă, iar predica era atemporală, pentru că nu se referea la problemele curente și era atotștiutoare, pentru că se predica despre orice, fără să te pregătești asiduu în prealabil.

Lucru care, din păcate, în multe Biserici ale României se face la fel. La fel ca atunci.

Pare că nimic nu s-a schimbat. Sunt rari cei care au dileme, întrebări, care merg la sursele credinței lor, pentru că majoritatea predicatorilor ortodocși…„se inspiră” din alte cărți de predici, care, și ele, sunt făcute „fără prea mult efort”.

Numai că Părintele Constantin, fratele nostru, este Conferențiar Universitar, adică nu un…„Preot de rând”. Dar în conferințele și în predicile sale Sfinția sa se prezintă ca un atotștiutor căruia nu îi place studiul, căci, dacă i-ar fi plăcut, adesea el s-ar fi văzut. Pentru că nu ar fi îndrăznit să se ducă la o conferință…fără o minimă bibliografie parcursă și fără inteligența creatoare a unei munci de cercetare pe tema dată.

Iar conferințele sale, pe care eu și oricare dintre dumneavoastră le puteți viziona oricând online, au, adesea, teme grele, grele de tot…la care nici 6 luni de studiu nu e de ajuns pentru ca să te încumeți să le susții. Pentru că temele sunt alese de cei care îl invită și care vor mult și repede și bine…iar conferențiarul public Constantin Necula vine la toate cu lecția neînvățată.

O, da, bineînțeles, publicul neștiutor din sală și din fața ecranului computerului sau al telefonului, crede că Părintele Necula a zis marea cu sarea, îl aplaudă, îl ovaționează, pentru că el știe să le capteze atenția, așa cum se uitau toți, odinioară, și în gura Părintelui Cleopa!

Cleopa, pe lângă Stăniloae, părea „mai deștept” pentru publicul larg, pentru că vorbea mult și sfătos. Numai că Ilie Cleopa, de la Sihăstria, vorbea din ceea ce citise, scrisese și tradusese Stăniloae la masa lui de scris, mică și aglomerată de cărți, și alți câțiva teologi români. Când se terminau cărțile, se termina și știința teologică a lui Cleopa.

Și cam așa stau lucrurile și cu Părintele Necula: dumnealui vă vorbește din amintirile sale personale și din ce mai frunzărește pe ici pe colo, în puținele momente de nemers cu avionul sau mașina. Dar nu se ocupă…de instruirea dumneavoastră teologică în cărțile și în conferințele sale. Pentru că instruirea…cere timp, oboseală și „prostia” de-a sta mult timp la masă, ca să citești, să traduci, să cauți, să înveți, să fii capabili să spui ceva autentic, real, clar și folositor.

O conferință serioasă cere minim 6 luni de studiu.

Și pentru ea te închizi în camera ta de lucru câteva ore bune pe zi…și te pregătești, dacă vrei să fii „învățătorul României”. Mult vrei, mult ți se cere!

Însă Părintele Necula, universitarul, ca și „fenomenul” Puric, ca și „fenomenul” Danion Vasile, ca și „fenomenul” Părintele Savatie Baștovoi au fost, unul după altul, meteoriții teologici ai României, care nu au avut nevoie să se pregătească pentru ca să vorbească…pentru că ei s-au bazat doar pe citiri anterioare.

Pentru aceștia conferința nu se scrie mai înainte și apoi o vorbești, ci invers: faci conferința, o înregistrezi, apoi ea devine și carte.

O teologie frugală pentru o ortodoxie care se înfulecă fără discernământ.

Vii, vorbești, nu ai istoria muncii de cercetare în spate, aceea punctuală, care e sine qua non pentru orice conferință, nu prezinți nimic publicului mai înainte ca să scoți cuvinte pe gură…și publicul e foarte mulțumit!

Doar „minoritari” ca mine, căruia nu îmi place să mă mint și să îl mint pe cel din fața mea, poate că mai observă această situație. De aceea, în speranța că voi mai găsi și alți „minoritari” ai înțelegerii, articolul de față e opinie personală…și nu „atac la persoană”. Fac parte dintre aceia care nu mai sunt în corul entuziaștilor, ci al celor care deplâng moartea unei speranțe.

De aceea, acest articol e unul funebru, pentru că e vorba despre moartea entuziasmului meu vizavi de Părintele Profesor Constantin Necula.

Did you like this? Share it: