Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 8 noiembrie 2016

Marin Beșteliu: Tudor Arghezi – poet religios [2]

Marin Beșteliu, Tudor Arghezi – poet religios, ediția a II-a, ediție îngrijită și prefațată de Sorina Sorescu, Ed. Aius Printed, Craiova, 2014.

*

Beșteliu nu își dă seama că e penibil când face afirmații de genul: „Mai ales opera confirmă faptul că poetul a trăit clipe de grație ale sublimării mistice în care ființa s-a îndumnezeit, dar și neputința trecerii pragului spre credința copleșitoare” (p. 74). Pentru că cine ajunge la simțirea harului și la îndumnezeire nu mai își pune vreodată problema…trecerii pragului spre credință, fiindcă acel prag a fost trecut demult, dacă a existat vreodată.

Însă autorul nu stăpânește termenii și conceptele Teologiei ortodoxe, ci doar are impresia că i-a înțeles. De aceea îi și folosește în mod defectuos.

Regăsesc și în această carte acea idee falsă de care m-am izbit de multe ori, și anume că ființa omului modern este diferită de a celui medieval sau de a celui antic și că are nevoie de…o altă abordare teologică: „Mai pot funcționa, în cazul său [al lui Arghezi, adică], criteriile dogmatice în definirea omului religios? [Ca și cum omului modern ar trebui să facem niște „dogme speciale”, numai pentru el. Sau poate că ar trebui să Se întrupeze și să Se răstignească Dumnezeu pentru fiecare epocă istorică în parte: o dată pentru „omul antic”, încă o dată pentru cel „medieval”, din nou pentru „omul modern”, iarăși pentru „omul postmodern” etc.] Nu cumva tiparul canonic, dacă îl aplicăm, vine din afară și impune exigențe care nu aparțin ființei lui reale? Teologia ezită să răspundă la aceste întrebări [s. n. ?!], dar ele există. Cugetători credincioși din afara bisericii [?!] n-au ezitat să le problematizeze, pledând pentru asumarea lor de creștinismul modern” (p. 75).

Există „cugetători credincioși din afara bisericii”? Eu cred că sunt doar vanitoși mofturoși

Ontologia umană nu se schimbă în funcție de epocă. Dacă „omul modern” pretinde ca Biserica să-și schimbe dogmele și canoanele lăsate de Dumnezeu și să inventeze un „creștinism modern”…el uită că oamenii pot pretinde multe, dar Dumnezeu nu Se va „conforma” niciodată cu pretențiile lor nesimțite și egoiste.

De altfel, în psalmii și în poemele sale religioase și chiar în toată opera sa, problema capitală a lui Arghezi nu sunt dogmele și canoanele Bisericii, ci…de ce nu-i răspunde lui Dumnezeu. Arghezi n-a avut vreodată probleme cu vreo dogmă. Dacă ar fi contestat vreo dogmă sau vreun canon bisericesc, acest lucru s-ar fi văzut cu prisosință.

Plecând de la filosofările lui Berdiaev, Beșteliu revarsă o avalanșă de întrebări, care și-ar fi aflat imediat răspunsul dacă autorul nostru ar fi citit…ceva mai mult decât pe Berdiaev.

Cum ar fi: „ființa umană a epocii noastre mai este aceeași cu cea a Vechiului sau Noului Testament? […] Îi mai este accesibilă omului modern calea sfințeniei? […] Apoi, dacă inspirația provoacă stări sufletești extatice, este ea o cale prin care harul divin se coboară asupra poetului?…” (p. 79).

„Inspirația” nu provoacă „stări sufletești extatice”. Inspirația, dacă este autentică și nu o înșelare, este adusă de harul dumnezeiesc. Poetul, ca orice creștin botezat ortodox, poate să aibă multe momente în viață în care să fie ajutat și inspirat de harul dumnezeiesc, inclusiv în procesul de creație, în poezia sa. El poate simți acest ajutor dumnezeiesc, dar de aici și până la simțirea harului, ca stare duhovnicească permanentă, sau până la vederea luminii dumnezeiești în extaz e cale lungă.

Și nu pentru că un poet sau un artist nu le-ar putea simți sau trăi pe acestea din urmă, ci pentru că – în cazul lui Arghezi – efortul lui de înduhovnicire și îndumnezeire nu a fost destul de mare pentru a ajunge la ele.

Numai că nedumeririle infantile ale lui Beșteliu sunt ale celui care este la grădiniță în materie de Teologie. Și că cineva este în acest stadiu e una, dar când vrea să se și propună drept cunoscător, atunci…avem exegeți veleitari care discută despre subiecte pe care nu le-au aprofundat deloc.

E adevărat însă că mulți confundă, fără rest, inspirația artistică/ creatoare cu harul dumnezeiesc, adică, cu trăirile duhovnicești ale Sfinților, cu revelațiile dumnezeiești. Cum recent am văzut că face și Sorin Dumitrescu în cazul lui Nichita Stănescu (pentru ultima perioadă de creație a poetului), amestecând lucrurile într-un mod inadmisibil, tocmai pentru că nu cunoaște îndeajuns (precum pretinde) Teologia Ortodoxă, ca și Beșteliu, și face un „ghiveci” din lucruri pe care nu ar fi trebuit să ajungă niciodată să le confunde.

Adevărul este – cum avertizam și altădată – că toate aceste „întrebări filosofice” au pornit de la afirmarea, în Occident, a echivalenței dintre condiția creatorului de artă cu a celui care trebuie să stabilească un canal de comunicare cu Dumnezeu. Pentru că, odată cu schisma romano-catolică, Occidentul a rupt relația directă cu Dumnezeu, în mod dogmatic.

Iar Berdiaev „filosofează” în abstract, fără să aibă nicio experiență duhovnicească. Și tocmai pe acesta l-a ales Beșteliu drept reper „ortodox”.

Să mergem mai departe…

Critica literară nu a dat prea multă atenție semnificațiilor religioase ale poeziei lui Arghezi, deși l-a considerat un poet mare (p. 86).

Arghezi spunea că „poezia există în individ, versul pe hârtie” (cf. p. 88).

„Arghezi afirmă că poezia rezultă din durere și dramă, adică dintr-o experiență sufletească intensificată” (ibidem).

Arghezi: „Cu poezia se întâmplă același lucru ca și cu o rugăciune scrisă de un închinător ca pentru el. Devenind publică, o citește fiecare pentru el însuși, adică: o citesc toți pentru toți; este individuală, dar pentru acest motiv e generală” (cf. p. 89).

Iar Beșteliu comentează: „Comparația cu rugăciunea este primul indiciu al includerii în poetica argheziană a unei mentalități religioase asupra artei” (ibidem).

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [79]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a.

***

III. 6. 1. 5. Cuvânt la Naşterea Domnului sau cascadele poeziei

Am ales această predică, Cuvânt de învăţătură în 25 ale lunii dechemvrie la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos [1], în mod demonstrativ, pentru a ilustra un fapt comun omiliilor antimiene şi anume calitatea lor poetică excepţională – remarcată, de altfel, de absolut toţi cercetătorii operei sale –‚ precum şi felul în care se poate compune o omilie printr-o succesiune de tablouri plastice, impregnate de un mare talent vizionar şi poetic, deosebite între ele compoziţional şi – uneori – chiar tematic, dar care converg într-o unitate pictural-literară plină de măiestrie şi savoare.

Această predică este un poem unitar, compus din tablouri care se integrează în mod fascinant unei viziuni deosebit de complexe şi constituie un mic compendiu al procedeelor literare şi oratorice la care apelează Antim în Didahii.

Ca atare, putem observa în această omilie o gamă foarte variată de tehnici poetice, fiind în foarte mare parte pasibilă de versificare.

Nu este unica omilie care are această calitate, ci mai degrabă am spune că este un fapt simptomatic pentru liricul Antim – şi cred că am demonstrat, în parte, acest lucru, apelând la sugestia versificaţiei (a așezării textului sub formă de versuri), ori de câte ori ni s-a părut că un fragment este revelator din punct de vedere poetic.

Antim reuşeşte să unească sensul revelator din teologie cu sensul revelator al limbii şi al expresiei poetice, pentru a atinge sensibilitatea ascultătorilor, prin înălţime şi frumuseţe, prin supleţe teologică şi subtilitate literară. El redă logosului filiaţia sa în Logos, reconstituind universul limbii după universul spiritului, conştient că numai un paradis al cuvântului poate vorbi lumii despre Paradisul divin şi despre cunoaşterea paradisiacă a lui.

Oratorul ecleziastic porneşte, în acest excurs omiletic, de la o temă extrasă din pericopa evanghelică, şi anume vestea cea bună a naşterii Mântuitorului lumii. Plecând de la prezentarea temei care urmează să fie tratată, Antim formulează mai întâi o introducere cu caracter mai general, urmată de o succintă prezentare a evenimentului naşterii Sale, în raport cu istoria de până atunci a lumii – mai ales a acelei lumi care Îl aştepta.

Omilia aceasta este splendidă de la un capăt la altul. Este una dintre acele predici care pot fi considerate adevărate bijuterii oratorice, în care măiestria, rafinamentul şi subtilitatea autorului seamănă cu ale celui ce încrustează mici diamante în aur, cu o tehnică desăvârşită, şi vom avea în vedere, în continuare, tocmai aceste fragmente diamantine din punct de vedere literar.

Anunţul iniţial atrage atenţia asupra faptului că urmează a se vorbi despre o minune nemaiauzită şi despre o bucurie mare care stinge toată jalea, toată întristăciunea şi toată lacrăma de pe faţa pământului [2]  – de unde se vede că expresia „a stinge jalea” este destul de veche, dar şi că mitropolitul era foarte intim cu limba română.

Urmează o alegorică precizare asupra omiliei ce va urma, privită ca un „ospăţ sufletesc”, temă alegorică prezentă şi în alte predici, dar care aici îmbracă un veşmânt metaforic de o mare frumuseţe:

Aş pohti însă aceste cuvinte să le întinz ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre şi să vă fac un ospăţ sufletesc, după putinţă, puind în loc de bucate, cu multe feliuri de bunătăţi drese, cuvântul cel ce bună vestire şi, în loc de băutură veselitoare, să dreg în păharul preaînţeleptelor capetelor voastre cuvântul cel de mare bucurie, pentru care lucru cerem putere de la Hristos, Carele înţelepţeşte pre cei neînvăţaţi, ca să ne lumineze mintea şi să ne dea ajutor ca să putem îndulci cu ospăţul vorbelor inimile şi auzurile celor ce vor ospăta sufleteşte [3].

Asupra acestui fragment, de o subtilitate inimitabilă, vom zăbovi însă într-un alt capitol, când vom detalia concepţia lui Antim despre rolul omiliei, aşa cum reiese din Didahii.

După acest fragment cu rol de captatio benevolentiae, autorul revine la tema sa, pentru a demonstra – într-un evident sens ascendent al predicii –, ceea ce a afirmat: noutatea absolută a minunii naşterii Domnului.

Antim porneşte însă această demonstraţie în sens invers: de la firescul acestui eveniment – datorat persoanei care Se năştea, în acord cu Care inclusiv naşterea nu putea fi decât, în mod natural, minunată – către sensul ei supranatural, din perspectiva umanităţii.

Expunerea primului motiv pentru care este minunată această naştere, îi prilejuieşte lui Antim un adevărat mic poem în proză, a cărei concizie este însă invers proporţională cu intensitatea emoţională a expresiei:

„Şi au născut pe Fiiul său Cel Întâi Născut şi L-au înfăşat pre Dânsul şi L-au pus în iasle, pentru că nu avea ei loc în casă.” Că ce iaste mai minunat decât a zăcea în iasle Domnul tuturor? Şi nu fu Lui alt loc în lume? Ce iaste mai minunat decât o mărire ca aceasta, să fie aruncat la locul dobitoacelor? Şi pentru căci văd îngerii pre Domnul ceriurilor, aruncat în gunoae, cântă: mărire lui Dumnezeu, Celui din nălţime [4].

Este evident că dramatismul pronunţat al acestui tablou derivă din antiteză şi din sensul interogaţiilor retorice, o antiteză pe care autorul o subliniază, accentuând însă latura sa luminoasă, pogorârea întregii măreţii dumnezeieşti în „gunoaele” lumii.

Bucuria naşterii Pruncului divin înnobilează creaţia şi străluminează întunericul egoist al existenţei pământene, iar „aruncarea” Lui la „locul dobitoacelor” de către indiferenţa umană, nu face decât să mărească lumina acestei naşteri minunate vegheate de îngeri. Pe de altă parte, procedeele retorice şi antiteza îndeplinesc rolul de a chintesenţia un subiect moral, a cărui desfăşurare autorul nu o doreşte în acest moment.

Alte motive pentru care este minunată naşterea Sa sunt prezentate, într-un mod caracteristic pentru Antim, printr-un fragment în care predomină repetiţiile şi enumeraţiile cu tonalităţi incantatorii, rostite ca o psalmodie, conţinutul frazelor fiind profund teologic, dar inserat într-o haină poetico-retorică policromă:

Că am câştigat astăzi pre Judecătoriul ceriului şi al pământului, carele surpând zapisul răutăţilor noastre, S-au milostivit de au rupt şi legăturile.

Câştigat-am astăzi, pre Domnul, carele jugul cel vechiu al robiei noastre, de pe grumazii noştri fărămându-l, întristăciunea lumii au veselit-o, cu slobozirea cea vecinică. Câştigat-am pre Împăratul cel blând carele, în toată lumea călcând cu paşii dreptăţii cereşti, tirăniia vrăjmaşului celui răpşitoriu au sfărâmat-o.

Astăzi au strălucit noul Adam, carele nu iaste lăcuitoriu, ci Domn şi Stăpân Raiului, pre carele frumoseţia pomului celui oprit nu-L va înşăla, şarpele nu-L va vicleni, muiarea nu-L va amăgi.

Astăzi au răsărit lumina întru întuneric.

Astăzi, pre Acela de carele să tulbura ceriul şi ceriul ceriurilor, avându-L lumea, neştiind L-au câştigat [5].

Această partitură, încărcată de expresii metaforice, în tradiţia imnelor ortodoxe, şi care ar putea constitui foarte bine un tropar – sau mai multe – într-o slujbă bisericească (şi există nenumărate asemenea piese cantabile în Didahii), nu este decât începutul, introducerea la ceea ce va fi cu adevărat relatarea propriu-zisă a naşterii, substanţa predicii, pentru care auditoriul creştin este pregătit îndelung, fiind mai întâi introdus în atmosfera propice evenimentului relatat, cât şi în tainele unei teologii profunde. Publicul este educat din punct de vedere emoţional şi intelectual-duhovniceşte pentru ca receptarea sa să fie optimă.

Înainte de a ajunge la momentul propriu-zis al naşterii Domnului, Antim aşterne răgazul a câteva minute de acalmie cugetătoare, timp în care enumeră câteva dintre cele mai mari minuni din Vechiul Testament, de până la venirea Sa, pentru ca ascultătorii săi să aibă un termen de comparaţie şi să reflecteze la absoluta noutate a întrupării şi a naşterii Fiului lui Dumnezeu pe pământ.

Dar nici măcar această enumeraţie – care ar fi putut să fie foarte simplă – nu este deloc lipsită de conotaţii metaforice, fiind presărată cu epitete şi personificări ce atestă obişnuinţa ierarhului de a nu lăsa niciun colţişor din grădina sa omiletică să fie lipsit chiar şi de câteva flori ale figurilor de stil, spre delectarea celor avizi de miresmele cuvintelor şi de sensurile lor profunde, fără ca autorul să exagereze vreodată cu ornamentaţia stilistică sau să dea sentimentul saturaţiei sau al disproporţiei prin abuz de procedee retorico-stilistice.

Adâncirea în interpretarea teologică face ca senzaţia de saţietate stilistică să se dilueze până la a dispărea într-un apetit perpetuu renăscut pentru ecloziunea unor noi sensuri ale cuvintelor. Zice deci Antim:

Văzut-au Sfinţii, strămoşii noştri, minuni mari şi fără de număr; că Marea Roşie, desfăcându-se în doao le-au făcut cale; focul, ca un stâlp luminându-le noaptea, le-au slujit, norul, de arşiţa şi de zăduful zilii i-au umbrit [a se observa nu numai ritmul, dar şi rima – n.n.]; ceriul, hrană îngerească le-au dat; piatra cea vârtoasă, păhar dulce li-au deschis; Iordanul, curgerile sale cele repede, spre fugă li-au întors; zidurile cele tari ale vrăjmaşilor, de glasul trâmbiţelor au căzut; soarele, pre ceriu zăbovind cu călătoriia, au mărit zioa pentru izbândă [6].

De remarcat că toate aceste minuni amintite de autor au avut loc într-o perioadă de timp compactă, într-un spaţiu istoric aparte, care se referă la ieşirea din Egipt a poporului ales, sub conducerea Sf. Moise, la peregrinarea sa prin pustie şi, în sfârşit, la ajungerea în Ţara Făgăduinţei a evreilor îndrumaţi de Sfântul Isus Navi.

Nu cred că este întâmplătoare această selecţie realizată de mitropolit, pentru conştiinţa creştină: ea pregăteşte venirea lui Mesia, prin aceste simboluri veterotestamentare care au prefaţat, în mod tainic, destinul noului popor ales, cel creştin – întrucât creştinii sunt noul Israil şi norodul cel ales a lui Dumnezeu [7].

Minunile de mai sus sunt simboluri mistice mesianice, anunţând Naşterea Domnului şi mântuirea oamenilor. Am avea multe de spus, dacă am dori să detaliem, căci nici nu am intrat bine în hăţişul acestei vaste simbolistici, neexplicitată aproape niciodată definitiv de către autor – subînţelegându-se că publicul creştin ştie foarte bine despre ce este vorba.

O ultimă afirmaţie – care nu are totuşi, puterea de a prevesti revărsarea de entuziasm şi poezie ce va urma – pune capăt acestor lungi fragmente pregătitoare, după care Antim ne va introduce brusc în contemporaneitatea evenimentului divin.

Astfel, mitropolitul avertizează, mai întâi, că nici limba omenească [8], nici îngerii, carii vestesc noao astăzi [9], nu pot da mărturie cum se cuvine despre această naştere, şi de aceea se va întrece pe sine în a fi cât mai expresiv, pentru a putea surprinde măcar o icoană palidă din acea măreţie.


[1] Opere, p. 194.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 195. [5] Ibidem. [6] Idem, p. 195-196. [7] Idem, p. 208. [8] Idem, p. 196. [9] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno