Marin Beșteliu, Tudor Arghezi – poet religios, ediția a II-a, ediție îngrijită și prefațată de Sorina Sorescu, Ed. Aius Printed, Craiova, 2014.

*

Beșteliu nu își dă seama că e penibil când face afirmații de genul: „Mai ales opera confirmă faptul că poetul a trăit clipe de grație ale sublimării mistice în care ființa s-a îndumnezeit, dar și neputința trecerii pragului spre credința copleșitoare” (p. 74). Pentru că cine ajunge la simțirea harului și la îndumnezeire nu mai își pune vreodată problema…trecerii pragului spre credință, fiindcă acel prag a fost trecut demult, dacă a existat vreodată.

Însă autorul nu stăpânește termenii și conceptele Teologiei ortodoxe, ci doar are impresia că i-a înțeles. De aceea îi și folosește în mod defectuos.

Regăsesc și în această carte acea idee falsă de care m-am izbit de multe ori, și anume că ființa omului modern este diferită de a celui medieval sau de a celui antic și că are nevoie de…o altă abordare teologică: „Mai pot funcționa, în cazul său [al lui Arghezi, adică], criteriile dogmatice în definirea omului religios? [Ca și cum omului modern ar trebui să facem niște „dogme speciale”, numai pentru el. Sau poate că ar trebui să Se întrupeze și să Se răstignească Dumnezeu pentru fiecare epocă istorică în parte: o dată pentru „omul antic”, încă o dată pentru cel „medieval”, din nou pentru „omul modern”, iarăși pentru „omul postmodern” etc.] Nu cumva tiparul canonic, dacă îl aplicăm, vine din afară și impune exigențe care nu aparțin ființei lui reale? Teologia ezită să răspundă la aceste întrebări [s. n. ?!], dar ele există. Cugetători credincioși din afara bisericii [?!] n-au ezitat să le problematizeze, pledând pentru asumarea lor de creștinismul modern” (p. 75).

Există „cugetători credincioși din afara bisericii”? Eu cred că sunt doar vanitoși mofturoși

Ontologia umană nu se schimbă în funcție de epocă. Dacă „omul modern” pretinde ca Biserica să-și schimbe dogmele și canoanele lăsate de Dumnezeu și să inventeze un „creștinism modern”…el uită că oamenii pot pretinde multe, dar Dumnezeu nu Se va „conforma” niciodată cu pretențiile lor nesimțite și egoiste.

De altfel, în psalmii și în poemele sale religioase și chiar în toată opera sa, problema capitală a lui Arghezi nu sunt dogmele și canoanele Bisericii, ci…de ce nu-i răspunde lui Dumnezeu. Arghezi n-a avut vreodată probleme cu vreo dogmă. Dacă ar fi contestat vreo dogmă sau vreun canon bisericesc, acest lucru s-ar fi văzut cu prisosință.

Plecând de la filosofările lui Berdiaev, Beșteliu revarsă o avalanșă de întrebări, care și-ar fi aflat imediat răspunsul dacă autorul nostru ar fi citit…ceva mai mult decât pe Berdiaev.

Cum ar fi: „ființa umană a epocii noastre mai este aceeași cu cea a Vechiului sau Noului Testament? […] Îi mai este accesibilă omului modern calea sfințeniei? […] Apoi, dacă inspirația provoacă stări sufletești extatice, este ea o cale prin care harul divin se coboară asupra poetului?…” (p. 79).

„Inspirația” nu provoacă „stări sufletești extatice”. Inspirația, dacă este autentică și nu o înșelare, este adusă de harul dumnezeiesc. Poetul, ca orice creștin botezat ortodox, poate să aibă multe momente în viață în care să fie ajutat și inspirat de harul dumnezeiesc, inclusiv în procesul de creație, în poezia sa. El poate simți acest ajutor dumnezeiesc, dar de aici și până la simțirea harului, ca stare duhovnicească permanentă, sau până la vederea luminii dumnezeiești în extaz e cale lungă.

Și nu pentru că un poet sau un artist nu le-ar putea simți sau trăi pe acestea din urmă, ci pentru că – în cazul lui Arghezi – efortul lui de înduhovnicire și îndumnezeire nu a fost destul de mare pentru a ajunge la ele.

Numai că nedumeririle infantile ale lui Beșteliu sunt ale celui care este la grădiniță în materie de Teologie. Și că cineva este în acest stadiu e una, dar când vrea să se și propună drept cunoscător, atunci…avem exegeți veleitari care discută despre subiecte pe care nu le-au aprofundat deloc.

E adevărat însă că mulți confundă, fără rest, inspirația artistică/ creatoare cu harul dumnezeiesc, adică, cu trăirile duhovnicești ale Sfinților, cu revelațiile dumnezeiești. Cum recent am văzut că face și Sorin Dumitrescu în cazul lui Nichita Stănescu (pentru ultima perioadă de creație a poetului), amestecând lucrurile într-un mod inadmisibil, tocmai pentru că nu cunoaște îndeajuns (precum pretinde) Teologia Ortodoxă, ca și Beșteliu, și face un „ghiveci” din lucruri pe care nu ar fi trebuit să ajungă niciodată să le confunde.

Adevărul este – cum avertizam și altădată – că toate aceste „întrebări filosofice” au pornit de la afirmarea, în Occident, a echivalenței dintre condiția creatorului de artă cu a celui care trebuie să stabilească un canal de comunicare cu Dumnezeu. Pentru că, odată cu schisma romano-catolică, Occidentul a rupt relația directă cu Dumnezeu, în mod dogmatic.

Iar Berdiaev „filosofează” în abstract, fără să aibă nicio experiență duhovnicească. Și tocmai pe acesta l-a ales Beșteliu drept reper „ortodox”.

Să mergem mai departe…

Critica literară nu a dat prea multă atenție semnificațiilor religioase ale poeziei lui Arghezi, deși l-a considerat un poet mare (p. 86).

Arghezi spunea că „poezia există în individ, versul pe hârtie” (cf. p. 88).

„Arghezi afirmă că poezia rezultă din durere și dramă, adică dintr-o experiență sufletească intensificată” (ibidem).

Arghezi: „Cu poezia se întâmplă același lucru ca și cu o rugăciune scrisă de un închinător ca pentru el. Devenind publică, o citește fiecare pentru el însuși, adică: o citesc toți pentru toți; este individuală, dar pentru acest motiv e generală” (cf. p. 89).

Iar Beșteliu comentează: „Comparația cu rugăciunea este primul indiciu al includerii în poetica argheziană a unei mentalități religioase asupra artei” (ibidem).

Did you like this? Share it: