Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a.

***

Introducerea în atmosfera Crăciunului se face într-un mod varlaamian, într-unul dintre puţinele fragmente narative din didahiile lui Antim:

Eşit-au – zice – poruncă de la chesariul Avgust, să se scrie toată lumea, adecă fieştecine numele său, la moşiia sa şi la locul naşterii sale, să şi-l spue. Drept aceia, din pricina aceştii porunci, s-au suit şi Iosif din Galilea, din cetatea Nazaretului, la Iudea, în cetatea lui David, care să chiamă Vithleem (pentru că era el din casa şi din moşiia lui David), să se scrie, cu Mariia cea logodită lui, muiare, fiind grea [1].

Şi din acest mic fragment se poate observa că Antim ar fi putut fi un bun povestitor, căci limba română se aşterne docil sub pana lui şi sub forma naraţiunii, dar probabil că firea lui impetuoasă şi poetică l-a înclinat adesea spre rostirea în cascade, spre eliberarea unor zăgazuri nebănuite, la acea dată, ale limbii române, nemaipunând la socoteală pretenţiile artei oratorice.

Unul dintre cercetătorii care s-au aplecat asupra operei lui Antim cu atenţie, Mihai Rădulescu, sesiza că primele informaţii despre naşterea Domnului sunt date în termenii simpli şi expeditivi ai unui recensământ sau, „ca-ntr-un roman de Stendhal, nume şi înregistrări seci de stare civilă”[2], tactică literară care însă ni-l revelează pe „scriitorul Antim”[3].

Motivul pentru care autorul a recurs la acest pasaj narativ este aşadar mult mai subtil, pentru că face trecerea spre o atmosferă cu totul specială, pe care o surprinde cu desăvârşită artă. Această atmosferă a nativităţii este plină în acelaşi timp de candoare şi de înţelepciune supraomenească, de pace şi de entuziasm, este copleşită de o lumină milostivă, o lumină ca o lacrimă care se revarsă ca să îmbrăţişeze întreg pământul.

Din cuvintele lui Antim se resimte până la noi tremurul sfiiciunii lui de a privi spre un asemenea tablou dumnezeiesc – pe care n-am ezitat să-l transformăm în versuri, pentru a observa mai bine minunatele sale valenţe poetice –, a cărei primă secvenţă conservă acelaşi ton narativ, dar recurge la sonorităţi lirice evidente:

Că era pre la miezul ernii,
când pământul şi apele sunt îngheţate de ger
şi de vânturile cele reci;
şi Fecioara tânără şi ruşinoasă,
care nici din casă nu era obicinuită a eşi,
şi, fiind aproape de a naşte,
purcede pre o cale grea şi cu anevoe ca aceasta.
Şi, apropiindu-să de Vithleem,
doară s-ar fi găsit vreo casă cuvioasă,
ca să nască Fecioara aceasta într-însa,
iară însuşi Iubitoriul de sărăcie, Domnul,
au pohtit într-o coşare smerită, ca să Se nască.

Şi era noapte,
care noapte era mai luminată decât soarele,
întru care au răsărit Soarele Dreptăţi.
Însă eu mai bine voiu numi zioa aceia a fi noapte
întru care omul cel dintâi, Adam,
au pohtit a fi asemenea lui Dumnezeu.
Şi noaptea aceasta,
întru care au strălucit
Lumina cea cerească în lume, Noul Adam,
o voiu numi zio.

Iar Sfânta Fecioară aştepta, cu mare pohtă,
ceasul acela întru care,
pre Dumnezeu ca un Prunc
să-L ia în braţele sale
şi cu mâinile sale să-L cuprinză
şi cu ţâţele sale să-L aplece,
fiind, drept aceia, toate întru linişte şi întru tăcere.

Făcându-şi noaptea calea sa jumătate,
eşit-au aici,
în lumina aceasta a noastră,
ca un Mire din cămara Sa;
eşit-au, zic, nădejdea tuturor vecilor,
bucuriia Îngerilor,
mântuirea neamurilor,
scularea celor morţi,
izvorul milii,
rădăcina vieţii.
Eşit-au Cuvântul Tatălui,
cu Trupul îmbrăcat,
din trupul Fecioarei;
eşit-au gol,
pentru ca să ne îmbrace pre noi,
sărac, ca să ne îmbogăţească,
smerit ca să ne înalţe la ceriu,
ca un Prunc,
ca să ne facă pre noi desăvârşit
şi să ne dea noao bucuriia cea vecinică. (…)

Precum căldura soarelui
trage aburul de pe pământ, în sus
şi de acolo să pogoară roao
şi face pământul de rodeşte şi să veseleşte,
aşa şi preacuratul sângele Fecioarei,
cu puteria Sfântului Duh,
făr’ de nicio sămânţă de bărbat,
zemislindu-se, s-au făcut,
trupul Domnului Hristos,
Carele eşind la lumină,
ca Cela ce iaste Lumina cea adevărată,
minunat-au veselit tot neamul omenesc;
şi născându-L, L-au făcut mai frumos
decât ar fi fost înfrumuşeţat
cu tot feliul de bunătăţ.
Că El iaste izvorul bunătăţilor.
Făr’ de nicio stricăciune a fecioriei sale
şi făr’ de nicio simţire de durere
au strălucit în lume acest Sfânt Prunc
[4].

Se poate cu uşurinţă observa demersul lui Antim. Întâi îşi pregăteşte auditoriul pentru a fi martor la cea mai mare minune a lumii întâmplată vreodată, sau cum spune, într-o altă predică, singurul lucru întâi supt soare (nou), care nu s-au mai făcut, nici să va mai face [5], introducându-şi publicul în acea atmosferă de aşteptare pe care, mai mult sau mai puţin conştient, o trăia întreaga lume, dar pe care mai ales Cea care urma să Îl nască pe Hristos, Prea Curata Fecioară, o simţea intens.

De remarcat că autorul ţine să fie cunoscute şi unele amănunte calendaristice şi anume că Mântuitorul S-a născut „pre la miezul ernii” şi atunci când noaptea îşi făcuse „calea sa jumătate”. În iarna lumii şi în noaptea ei, mai mult, atunci când e iarna mai grea şi noaptea mai adâncă, Se naşte Cel ce este Lumina lumii şi Soarele ei plin de căldura iubirii dumnezeieşti. Dumnezeu Se naşte la mijlocul iernii şi la mijlocul nopţii, atunci când frigul şi întunericul sunt aprige şi mai ales, când umanitatea este amorţită şi îngreunată de somn cu totul, ca sugestie pentru conştiinţa umanităţii, pentru condiţia ei spirituală.

Nu ştim cum era clima în Iudeea la acea vreme, dar Antim recurge la detalii pe care ascultătorii săi le recunosc cu siguranţă, ca făcând parte din ambianţa vieţii lor, afirmând că „pământul şi apele sunt îngheţate de ger şi de vânturile cele reci” – îngheţul sugerându-ne iarăşi paralizia duhovnicească – iar Domnul Se naşte într-o „coşare[[6]] smerită”.

Pentru românii care poate nu vor fi ştiind cum arată un staul pauper improvizat într-o peşteră, mitropolitul lor a găsit acest echivalent, „coşare smerită”, descriind, în acelaşi timp, şi un peisaj foarte familiar lor.

Despre iernile reci şi geroase care se abăteau peste ţara noastră a dat mărturie şi Varlaam, într-o secvenţă cu evidente virtuţi estetice, care este citată în aproape toate istoriile literaturii: Cumu-s iarna viscole şi vânturi reci şi vremi geroase, de carile se îngreuiază oamenii şi sunt supăraţi în vremea iernei, iar dacă vine primăvara ei se uşurează de acelea de toate şi se veselesc, căci c-au trecut iarna cu gerul şi s-au ivit primăvara cu caldul şi cu seninul, aşa şi în vremea de demult au fost viscole şi vânturi de scârbe şi de dosăzi pre oameni ca şi într-o vreme de iarnă [7]. Dacă Varlaam a excelat ca povestitor, Antim este liric şi poetic într-un mod covârşitor.

Făcând observaţii deosebit de pertinente asupra virtuţilor de peisagist ale lui Antim, termen care nu este solicitat în accepţiunea sa modernă, Mihai Rădulescu vede în iarna descrisă de Antim un peisaj interior şi simbolic, fără legătură cu adevărata climă a iernilor din Ţara Sfântă:

„Iarna, aşa cum o descrie, o ştie an după an, din tinereţe, din sânge. Este o iarnă interioară, neschimbată, stihie dezlănţuită de temerile omului în aşteptarea anotimpului alb. (…) În acest miez de iarnă au loc două călătorii cu caracter neobişnuit: călătoria Fecioarei şi a lui Iosif, conduşi după cum Domnul au pohtit, deci o călătorie mistică iar alta cosmică: făcându-şi noaptea calea sa jumătate.

Tema călătoriei, exprimată mai mult sau mai puţin direct, o vom întâlni frecvent. Iată o mai precisă îmbinare a termenului clar cu o altă noţiune duhovnicească, dar şi cu aluzii la anotimp: călătoriia sfântului post [[8]]. Este interesant că iarna era iarnă mai sus, în măsura în care pregătea primăvara naşterii minunate. Anotimpul pe care îl simţim aici nu este nici iarna, nici primăvara, nici vara, nici toamna. Este anotimpul aşteptării, al îngenuncherii, al pocăinţei”[9].

Despre faptul că Antim are abilităţi de peisagist este un lucru evident şi pe care l-am dovedit deja şi într-un moment anterior al acestei lucrări, când am vorbit despre tabloul mării. Peisajele sale însă nu sunt statice, pur plastice, expozitive, simple pasteluri şi nici nu transmit o elementară încântare sau înfiorare în faţa naturii. Dimpotrivă, peisajul antimian este simbolic şi alegoric, aşa cum am văzut că sunt şi portretele sale. Iarna antimiană este una interioară, după cum şi furtunile maritime erau expresia unui intempestiv conflict interior cu răul şi cu moartea adusă de păcat.

Trebuie însă să facem observaţia că, pentru scriitorii din vechime, metafora era prin excelenţă simbolică, iar anotimpurile, în special iarna şi primăvara, au avut întotdeauna conotaţii psihologice şi duhovniceşti profunde, iar în acest sens am oferit deja un exemplu din Varlaam şi putem adăuga un altul de la Miron Costin:

Ce cum floarea şi pomeţii şi toată verdeaţa pământului stau ovilite de brumă cădzută peste vreme, şi apoi, după lină căldura soarelui, vinu iară la hirea şi la frâmseţele sale cele împiedecate de răceala brumei, aşea şi ţara, după greutăţile ce era la Radul-vodă (…), au venitu fără zăbavă ţara la hirea sa, şi până la anul s-au împlutu de tot bivşugul şi s-au împlut de oameni [10].

Miron Costin recurge la metafora desprimăvărării tot în sens alegoric. Admiraţia faţă de frumuseţea naturii este una reală, la toţi scriitorii noştri vechi, dar aflată în subsidiar, pentru că de la această admiraţie şi laudă adusă cosmosului, ei urcă spre lauda adusă Creatorului.

Nu există, aprecia Eugen Negrici, în literatura noastră veche „formulări canonice puse exclusiv în slujba frumosului artistic”.[11] Paradigma anotimpurilor (la fel ca şi dinamismul alternanţei zi-noapte) este utilizată în mod alegoric adesea, fiind sugestivă în a ilustra evoluţia, mai ales în plan interior, a omului.


[1] Ibidem.

[2] Mihai Rădulescu, op. cit,, p. 18.

[3] Ibidem.

[4] Opere, p. 196-197.

[5] Idem, p. 30. (Eccl. 1, 9.)

[6] Coşar, coşare (pop.) = îngrăditură de nuiele pentru adăpostul vitelor, cailor şi al oilor; staul; (…) locuinţă ciobănească primitivă; casă proastă, fără ferestre, bordei, cf. ***DAR (Dicţionar de arhaisme şi regionalisme), alcătuit de Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Ed. Saeculum vizual, Bucureşti, 2002, p. 118.

[7] Varlaam, op. cit., p. 30.

[8] Opere, p. 36.

[9] Mihai Rădulescu, op. cit., p. 17 şi 19.

[10] Miron Costin, Opere, vol. I op. cit., p. 71-72.

[11] Prof. univ. dr. Eugen Negrici, Abordarea literaturii vechi, în vol. Lucrările Simpozionului: Preţuitori ai arhivelor şi ctitori de biblioteci şi muzee (consacrat împlinirii a 285 de ani de la moartea tragică a Mitropolitului Ţării Româneşti Antim Ivireanul [1716-2001]), coordonator: Conf. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Universitatea din Bucureşti, Credis-2002, p. 15.

Did you like this? Share it: