Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 10 noiembrie 2016

Predică la Duminica a 25-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

societatea românească actuală e caracterizată de două mari patimi: „individualismul acerb și pasivitatea”[2]. Dacă individualismul acerb strânge totul numai pentru sine, face avere și își extinde bunurile și proprietățile continuu, pasivitatea sau lenea stă la televizor și pământurile sunt lăsate nemuncite sau așteaptă ajutorul social pentru ca să trăiască de pe o zi pe alta în mizerie.

Pentru că îmbogățirea galopantă a oamenilor care știu să se descurce are drept revers al monedei lâncezeala celor care nu au nicio perspectivă asupra vieții lor. Și nu au nicio perspectivă luminoasă asupra vieții lor pentru că nu mai cred în ei înșiși. Sunt demoralizați interior. Văd inechitățile sociale de tot felul și se iau la ceartă, în ei înșiși, cu ele. Și nedreptățile câștigă mai întotdeauna! Însă niciodată nu vom putea învinge nedreptățile sociale, căci ele sunt în afară de noi și mai puternice decât noi, dar putem să ne învingem pe noi înșine.

Căci pasivitatea, nedorința de a mai face ceva cu viața noastră, e o autoînșelare cu ideea că „noi nu suntem buni la nimic”. Și preferăm să credem gogorița asta, în loc să căutăm în noi înșine și în jurul nostru puterea și ocaziile de a face ceva cu noi și cu viața noastră.

Iar dacă suntem oamenii lui Dumnezeu, dacă credem în ajutorul Lui și în bunătatea oamenilor, ocaziile/ oportunitățile sociale vor fi numeroase. Numai să ne placă munca, să fim oameni de cuvânt și să fim recunoscători.

Căci problema antreprenorului/ a patronului român sau a celui de oriunde e una singură: nu mai rămâne om în timp ce banii lui se înmulțesc. Iar dacă își înțelege problema lui capitală, aceea că banii l-au făcut să vadă prioritățile vieții în mod fals, el poate redeveni om și poate să facă afaceri pentru oameni.

De ce să faci afaceri pentru oameni și nu doar pentru tine? Pentru că îți e mai bine ție, celui care le faci. Înveți să devii milostiv cu banii tăi și să te simți împlinit, înveți să faci din ei relații reale cu oamenii și astfel participi la binele real al oamenilor, ajungi să fii un om care inspiră la lucruri bune.

Să fiu destul și suficient de concret! Ce poate face un om cu bani, care are, să zicem, o afacere prosperă în zona produselor alimentare sau în zona imobiliară, ca să facă și afaceri pentru oameni? Păi el poate finanța, în diverse sate și orașe, proiecte folositoare comunității. Unui sat îi trebuie un pod, altui sat îi trebuie o bibliotecă, altui sat îi trebuie reparată școala. Într-un oraș e nevoie de un nou parc, în alt oraș e nevoie de o grădiniță, în altul de cantină socială. Și dacă acționează în mod direct și dezinteresat, el dă nădejde oamenilor.

Iar afaceristul creștin nu trebuie să aștepte reduceri de impozit de la stat pentru ca să facă bine semenilor lui, ci el trebuie să se lase condus de Dumnezeu, pentru ca banii pe care îi strânge să bucure pe cât mai mulți și nu numai pe sine.

Însă, pentru că descurcăreții se tot descurcă, iar oamenii care nu se pricep la afaceri tot sărăcesc, asta face ca România să fie un titanic care se scufundă milimetru cu milimetru. Pentru că cei care trăiesc la limita sărăciei sau cu bani puțini sunt majoritari în România. Și titanicul nostru se scufundă, pentru că nu facem nimic să îi ajutăm pe cei demoralizați, pe cei care au renunțat să mai lupte…pe premisa falsă că „toți sunt corupți”.

Cine îi poate ajuta pe cei care nu mai vor să se ajute pe ei înșiși? Statul și marii afaceriști. Proiectele conjugate ale Statului și ale oamenilor cu capital pot scoate o țară din descurajare, din pasivitate, din letargie. Locurile de muncă, salariile rezonabile, respectarea legii și egalitatea de șanse sunt cele care scot o țară din declin.

Și Statul și afaceriștii au de câștigat dacă oamenii închid televizorul sau computerul, se dau jos din pat sau se ridică de la masă…și își găsesc un loc de muncă. Pentru că munca înseamnă viața unei țări. Și această viață reală a țării trezește încrederea în viață a oamenilor și în ei înșiși.

Însă Statul român are și el o perspectivă pasivă asupra dezvoltării economice și intelectuale a României, deși, la nivel de discurs, îi place dinamismul. Așteaptă să vină investitori străini în România, în loc să facă din români proprii lor investitori. Și așteptăm să vină străini cu idei pentru că nu investim în Școala românească. Iar dacă oamenii noștri pleacă în străinătate ca să muncească e pentru că Statul român se simte ca un bloc după cutremur: insecurizat și fără perspective reale de subzistență.

Însă unde pleacă românii? Cu precădere în țări și mai individualiste la nivel financiar. Iar dacă fac bani și trimit bani acasă e pentru că nu se gândesc decât la bani și la familia lor.

Țările unde ajung sunt pentru ei doar vaca de muls. Nu îi interesează cultura, religiozitatea, istoria acelei țări, ci ei doar profită de avantajul economic al acesteia. Și e normal ca băștinașii să îi considere pe migranți un popor de termite: care vin să mănânce tot și să plece. Vin la bine și pleacă la rău. Pentru că migrarea oamenilor „spre bine”…e doar individualism acerb. Se duc în altă parte…pentru că acasă, la ei, cred că nu își pot împlini egoismul financiar.

Însă dusul și întorsul acesta egoist, pur financiar, ca și lenea atotcuprinzătoare sunt excrescența necredinței. Cei ce sunt cu ochii numai după bani sau care își pierd viața în lene sunt oameni necredincioși. Pentru că oamenii cu adevărat credincioși fac din banii lor o cale continuă spre oameni și urăsc lenea.

Iar lenea, indiferența, ipocrizia, individualismul sunt arătate ca 4 patimi urâte, demonice, de către Evanghelia de azi [Lc. 10, 25-37].

Căci ce a vrut să facă un legiuitor [νομικός] [Lc. 10, 25, BYZ]? A vrut să Îl ispitească pe Domnul. Și ca să ispitești pe cineva trebuie să fii…ipocrit. Trebuie să fii un om prefăcut, care spui una și faci alta, care întrebi una pentru ca să ajungi să întrebi altceva, pentru că, în definitiv, pe tine te interesează altceva decât pretinzi că te interesează.

Și Domnul știa că acel cunoscător al legii era un…ipocrit. Dar pentru ca să îi dea lui și nouă o lecție veșnică despre lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii, Domnul îl întreabă despre lege [Lc. 10, 26], legiuitorul răspunde corect [Lc. 10, 28], vorbind despre esența legii: iubirea față de Dumnezeu și față de oameni [Lc. 10, 27], după care, același, a fost din nou nesimțit cu Domnul…

De ce? Pentru că „vrând a se îndrepta pe sine [θέλων δικαιοῦν ἑαυτὸν]” [Lc. 10, 29], el L-a întrebat pe Domnul: „Și cine este aproapele meu [Καὶ τίς ἐστίν μου πλησίον]?” [Lc. 10, 29, BYZ].

Ca și când el ar fi știut…cine este Dumnezeul lui. Dar pentru că, în capul lui, el credea că „știe” cine e Dumnezeu, dar se făcea că nu știe cine e aproapele lui, tocmai de aceea era și ipocrit, șarlatan.

Căci ipocrizia e viață în minciună. Și când minți ca un nesimțit, când minți în continuu…vrei, în același timp, să fii perceput ca un om cinstit, onorabil, aparte.  Tocmai de aceea și legiuitorul a vrut „să se îndrepteze pe sine” în fața Domnului, adică să pară „cunoscător” al lucrurilor, când el venise și era în ipostaza de întrebător despre lucruri de taină.

Și pentru a-i smeri mintea lui plin de slavă deșartă și de ascundere păcătoasă în fața oamenilor, Domnul îi vorbește și ne vorbește despre…Sine. Căci El este Samaritisul [Σαμαρείτης] [Lc. 10, 33] milostiv din această Evanghelie.

De ce îi vorbește despre Sine? Pentru că El e cu adevărat bun. Și El este Samaritisul neamului omenesc, Străinul cel bun și milostiv, Care a venit și ne-a iubit pe noi până a murit pentru noi, pentru că El, Fiul Tatălui, a asumat firea noastră, și a devenit ceea ce nu era, adică om, rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu.

Fiindcă El a venit la noi tocmai pentru că…ne-a văzut robia și boala noastră, cauzate de păcatele noastre, și I s-a făcut milă de noi [Lc. 10, 33]. Și prin aceasta ne-a arătat tuturor că Dumnezeu nu este indiferent față de viața și nevoile noastre.

Și dacă El nu este ipocrit și nici indiferent față de noi, dacă El nu S-a lenevit să coboare la noi și nu este individualist, ci comunional, dorind mântuirea tuturor în comuniunea Bisericii, înseamnă că lenea, indiferența, ipocrizia și individualismul sunt patimi, sunt rele și nu lucruri bune ale oamenilor.

Iar viața și slujirea Bisericii confirmă acest lucru! Cum? Prin aceea că Biserica nu este ipocrită când vorbește despre interiorul omului. Ea spune care e patimă și care e virtute și nu laudă patima, ci o condamnă. Pentru că patima, în sine, e un cancer. E o boală care ne omoară. Și oricât am spune noi cuvinte „frumoase” despre curvie, furt, minciună, nesimțire, indiferență etc., ele sunt lucruri rele și urâte.

Biserica nu e leneșă! Ea e mereu în slujire și în dăruire iubitoare față de oameni. Ea îmbrățișează continuu oamenii și îi întărește în bine, în viața sfântă și curată. De aceea nu poate promova nici indiferența față de om și nevoile lui, nici partizanatul față de o ideologie sau de alta, nici individualismul discreționar, nici extremismul revanșard, pentru că ea promovează pacea, unitatea și comuniunea.

Cum promovează Biserica pacea între oameni? Prin aceea că ea trăiește potrivit poruncii iubirii față de oameni și a iertării față de cei care ne greșesc. Și cine e în Biserică și își trăiește statutul de fiu al Bisericii, acela iubește unitatea Bisericii și comuniunea ei. Căci noi ne adunăm cu toții la slujbă, participăm împreună la Slujbele Bisericii și prin aceasta arătăm că suntem uniți și împreună-frați în slujirea lui Dumnezeu.

Însă ce înseamnă ca cineva să lupte împotriva Bisericii, ca membru al Bisericii? Înseamnă să vadă problema nu în el, ci în ceilalți. Și când considerăm că ceilalți sunt „de vină” pentru neînțelegerile noastre, pentru lipsa noastră de sens, pentru neîmplinirea noastră, deși suntem mădulare ale Bisericii, atunci nu mai căutăm mântuirea noastră…ci păruta „îndreptare de sine”.

De ce nu ne mai căutăm mântuirea, când începem să fim ipocriți și căutăm să ne îndreptățim pe noi înșine? Pentru că mântuirea e ontologică și nu lingvistică! Mântuirea e ce devenim noi, în mod real, dacă împlinim poruncile lui Dumnezeu și nu e…ceea ce ne prefacem noi că am fi.

Șarlatania ipocrită se crede „sfântă” fără să trăiască sfânt. Ea crede că pustiul de vorbe poate înlocui faptele, viața plină de sfințenie. Însă nimic și nimeni nu poate înlocui sfințenia dintr-un om! Dacă un om e Sfânt, e Sfânt nu pentru că vrem noi, nu pentru că o spunem noi, nu pentru că o spun mulți, ci el e Sfânt pentru că el trăiește cu Dumnezeu în sfințenie. Tot la fel, un om talentat, priceput la ceva anume, e bun pentru că poate să facă anumite lucruri, adică să picteze, să scrie, să inventeze, să construiască, și nu pentru că „îl lăudăm” noi sau „vrem” noi ca el să fie așa.

El este așa…pentru că este astfel. Și de aceea, minciuna nu are nicio consistență. Dar munca, dăruirea, fapta bună au consistență, pentru că ele îi schimbă în bine pe oameni.

Și de aceea și Samaritisul cel bun, Care nu a fost indiferent ca preotul și ca levitisul [λευΐτης] [Lc. 10, 31-32], văzându-l și făcându-I-se milă [Lc. 10, 33] de cel căzut între tâlhari [λῃσταῖς περιέπεσεν] [Lc. 10, 30], apropiindu-Se [προσελθὼν] [Lc. 10, 34] prin întruparea Lui, prin faptul că S-a făcut om ca noi, afară de păcat, „i-a legat rănile lui [κατέδησεν τὰ τραύματα αὐτοῦ], turnând ulei și vin [ἐπιχέων ἔλαιον καὶ οἶνον]” [Lc. 10, 34, BYZ].

I-a legat rănile lui, ale omului păcătos, căzut între tâlharii de demoni, care l-au dezbrăcat pe om de slava lui Dumnezeu și l-au rănit cu răni de moarte [Lc. 10, 30]. Pentru că Domnul a venit la umanitatea căzută în păcate multe, robită de demoni, pentru ca să o scoată din lanțurile patimilor demonice și să o mântuiască.

Și El ne leagă rănile pe care ni le fac păcatele noastre, aidoma unui cuțit care ne străpunge carnea și cele din noi. Căci dacă ne place ceva, în mod pervers, atunci ne place să ne sinucidem lent prin păcatele noastre. Pe când Dumnezeu dorește contrariul acestui lucru: El dorește ca noi să fim vii, să fim sănătoși duhovnicește. De aceea, ne leagă mereu rănile în Taina Sfintei Spovedanii, când noi ne spunem păcatele cu inimă îndurerată, iar El ne umple de har, ca un Preamilostiv.

Căci fără iertarea Lui continuă, viața este un chin. Un chin greu de purtat. Dar prin iertarea Lui, prin eliberarea Lui continuă, noi ne umplem de uleiul slavei Lui, pentru că bem continuu vinul iubirii Lui.

Căci după ce ne umplem de uleiul Spovedaniei, bem vinul veseliei în Euharistie. Pentru că El ne vindecă de bolile noastre sufletești și trupești prin iertarea Lui și prin unirea cu El, Cel euharistic, Cel care Se dăruie pe Sine pentru ca noi să avem viața Lui, viață dumnezeiască.

Însă Tainele vieții veșnice sunt în Biserică! În Biserica Lui și nu oriunde! Iar Biserica, în Evanghelia de azi, este hanul sau ospătăria [πανδοχεῖον] [Lc. 10, 34, BYZ], unde Domnul îl duce pe om și îi poartă de grijă [Lc. 10, 34]. Biserica e hotelul mântuirii pentru toți cei osteniți de păcate și care au găsit mântuirea Lui sau spitalul duhovnicesc în care ei sunt vindecați de patimile lor de către Domnul.

Pentru că lupta cu păcatul nu e de 3 ore sau 3 zile, ci e de-o viață. O viață întreagă ne luptăm cu noi, pentru ca să nu mai păcătuim, și tot ne biruie păcatele când și când.

Tocmai de aceea trebuie să stăm în spitalul Bisericii, dacă vrem să avem viață! Trebuie să stăm aici, în hanul mântuirii, dacă vrem adevărata odihnă din partea patimilor!

Căci aici, în Biserică, sunt cei doi dinari [δύο δηνάρια] ai vieții duhovnicești: Scriptura și Tradiția Bisericii. Și noi nu putem să trăim fără una sau fără cealaltă, pentru că ambele sunt un tot unitar. Dacă nu avem Scriptura, nu avem o mare parte din revelația dumnezeiască, adică din ce ne-a spus Dumnezeu despre Sine și despre noi și despre întreaga Lui creație. Iar dacă nu avem Tradiția, nu avem partea nespusă în Scriptură și care a fost păstrată în Biserică, nu avem cultul Bisericii, nu avem Sfinții și istoria Bisericii, adică viața și sfințenia Bisericii.

Dar dacă suntem în Biserica Lui, în Biserica Cincizecimii, atunci cei doi dinari ai vieții sunt în mâna noastră și ei ne învață să ne mântuim. Dar și cei din Biserică se cheltuie pentru mântuirea noastră și lor le va răsplăti Domnul când Se va întoarce întru slava Lui [Lc. 10, 35], pentru ca să judece viii și morții.

Iar dacă ne cheltuim pentru oameni, dacă viața și resursele noastre sunt un dar pentru viața oamenilor, atunci suntem ca Dumnezeu și Biserica Lui: primitori, iubitori, îngăduitori, miloși, iertători, binefăcători ai oamenilor.

Și cine face bine oamenilor, se face tot mai bun interior, după cum, cel care muncește tot mai mult, se experimentează tot mai mult în ceea ce face. Și dacă ne experimentăm în mai multe meserii și științe tocmai pentru ca să fim proprii oamenilor, pentru ca să îi ajutăm și mai mult, atunci vom fi răsplătiți și mai mult de Stăpânul și Domnul nostru.

Căci El știe motivul pentru care noi învățăm și muncim și ne dăruim. El știe că noi învățăm, muncim și ne dăruim pentru El și nu de ochii lumii. Și El astfel ne și răsplătește: în adâncul nostru, cu mult har, pe care nu îl văd cei orbiți de slava deșartă.

Și când legiuitorul a fost constrâns, prin forța exemplului, ca să mărturisească ceea ce știa deja, el a spus: aproapele lui a fost „cel care a făcut milă cu el [ὁ ποιήσας τὸ ἔλεος μετ᾽ αὐτοῦ]” [Lc. 10, 37, BYZ].

Ceea ce înseamnă că a fi neom, a fi o răutate de om, un subom înseamnă a nu avea milă de om.

Și Domnul ne trimite pe toți, în lume, ca să fim oameni de omenie [Lc. 10, 37]! Pentru că El ne trimite să avem milă față de oameni, respect față de ei, recunoștință față de ei, iubire față de ei.

Iar Sfântul Patriarh pomenit astăzi, înainte de începutul postului, adică Sfântul Ioannis Hrisostomos, este exemplu de adevărat om, de om pentru oameni! Pentru că el este un om al slujirii, al muncii, al dăruirii, al răbdării, al iertării, al teologiei.

El este…și nu a fost! Pentru că el, împreună cu toți Sfinții Lui, sunt vii la Domnul, în Împărăția Sa, și sunt preaminunați în viața Bisericii și a întregii lumi.

El, Sfântul Ioannis Hrisostomos, prin prezența lui duhovnicească, prin Sfintele sale Moaște, prin cărțile sale, e mereu prietenul nostru cel preabun. Pentru că a iubit nespus prietenia și predica, cele două mari brațe ale omului duhovnicesc.

Căci ce înseamnă să fii capabili de o prietenie de conștiință, de o prietenie duhovnicească? Înseamnă să te dărui, cu sinceritate totală, celui care Îl caută pe Dumnezeu în viața și în experiența ta. Să te faci o cale spre Dumnezeu pentru cei care Îl caută pe El.

Iar a predica mult și profund ce înseamnă? A iubi nespus oamenii! A avea grijă de ei. A le dori aici binele duhovnicesc, cât și mântuirea veșnică.

Și pentru că a predicat adevărul, Sfântul Ioannis a suferit pentru adevăr. Pentru adevărul pe care l-a mărturisit. De aceea a adormit ca mare Patriarh și Teolog al Bisericii, dar și ca Mărturisitor al Dumnezeului treimic, deși a murit în exil, pe 14 septembrie 407, la 58 de ani[3]. A murit la Comana [Κόμανα][4], în Pontos [Πόντος][5],  în Turcia de azi, în apropiere de satul Gümenek[6], dar e pururea viu și ne ajută nouă întru toate.

Iar dacă, în scurta sa viață, el, Patriarhul Bisericii, Sfântul Ioannis, Părintele nostru, a făcut un efort ascetic și teologic uriaș, copleșitor, cu atât mai mult acum, când nu are nevoie de avion sau de rachetă să călătorească, ci, duhovnicește, ajunge imediat la noi, el lucrează la mântuirea întregii lumi și la zidirea continuă a Bisericii.

Și Biserica, deși, în trecut, a avut numeroase Dumnezeiești Liturghii, scrise de diverși Sfinți Părinți, a ales-o și o prețuiește în mod categoric pe a Sfântului Ioannis Hrisostomos, pentru că, într-un an liturgic, Liturghia lui e cea mai slujită Liturghie a Bisericii, din cele 4 pe care le mai păstrează în uz.

Ce ne spune întreaga viață de muncă, de slujire, de asceză, de oboseală continuă a Sfântului Ioannis Hrisostomos, Teologul?

Că în ani puțini se pot face lucruri care să uimească secole. Că asceza e cel mai serios și personalizant lucru al vieții noastre, pentru că ea ne cizelează duhovnicește. Că scrisul teologic este o oboseală sfântă și îndumnezeitoare nu numai pentru noi, ci pentru mulți, din multe secole. Că predica e adevărata hrană a Bisericii și că ea are nevoie de luminarea și vederea lui Dumnezeu și de o continuă curățire de patimi și instruire teologică, literară și filosofică. Că predica are nevoie de cunoașterea reală a omului și a vieții lui și că milostenia e cea care îndulcește oamenii, îi umple de bucurie sfântă.

Și, în definitiv, că viața ortodoxă e o mergere până la capăt cu Domnul slavei, o viață responsabilă, o viață plină de conștiință.

De ce Sfântul Ioannis Hrisostomos nu a fost fanatic, extremist, nesupus, individualist? Pentru că, pentru el, Biserica era cel mai sfânt și prețios lucru de pe fața pământului și el a luptat toată viața pentru unitatea Bisericii. Tocmai de aceea, când a fost nedreptățit, el s-a supus hotărârilor nedrepte. Și pentru că L-a lăsat pe Dumnezeu ca să Își facă voia Lui întru el, nu persecutorii lui au învins…ci el, cel care părea „învins”!

Iar Sfântul Ioannis nu era individualist, pentru că el împărțea viața și învățătura Bisericii împreună cu toți ceilalți creștini. Predicile lui sunt o mărturie vie a grijii, a iubirii, a responsabilității lui față de oameni, o părintească și continuă povățuire spre viața veșnică.

Iar dacă vrem să îl urmăm pe Patriarhul Bisericii, pe Ioannis Cel-cu-gură-de-aur, trebuie să Îl urmăm pe Întâiul și Cel-mai-înainte-de-veci Patriarh al Bisericii: pe Hristos Domnul. Căci și Ioannis tot pe El L-a urmat, până la adormirea sa, când a adormit spunând: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate [Δόξα τῷ Θεῷ πάντων ἕνεκεν]!”[7].

Adică și pentru bune și pentru rele. Și pentru ce i-a plăcut și pentru ce nu i-a plăcut. Căci și noi trebuie să facem la fel: să Îi mulțumim Domnului pentru tot ce trăim, dar să ne asumăm păcatele și patimile ca fiind doar ale noastre. Că nu Dumnezeu ne-a învățat să păcătuim, ci noi am păcătuit, desconsiderând voia Lui.

Așadar, iubiții mei, începe Postul Nașterii Domnului! Începe marți, 15 noiembrie 2016, și avem multe dezlegări la pește, pentru neputința noastră cea mare. Însă, cine poate și vrea sau nu are toată ziua bani de pește poate posti și când e dezlegare la pește. Căci dezlegările sunt pentru cei neputincioși și bolnavi. Dar pentru cei în putere și cu exces de energie, postul calmează mintea, dar și trupul, și ne face să vedem smerit lucrurile.

Vă doresc numai bine, multă sănătate și pace și să postim cu bucurie duhovnicească! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 9 noiembrie 2016, zi de miercuri, cu 8 grade la ora 5.00.

[2] Varujan Pambuccian, citat de Agerpres, 8 noiembrie 2016, cf. http://www.agerpres.ro/economie/2016/11/08/varujan-pambuccian-romania-are-doua-probleme-majore-individualismul-acerb-si-pasivitatea-19-12-08.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/John_Chrysostom.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Comana_Pontica.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Pontus_(region).

[6] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Comana_Pontica.

[7] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/John_Chrysostom.

Care este profeția hristologică din Eccl. 4?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

34. Care este profeția hristologică din Eccl. 4?

Prin luminarea lui Dumnezeu, când am tradus capitolul al 4-lea din Ecclisiastis, mi-am dat seama că Eccl. 4, 14 este o profeție hristologică. Lucru pe care nu l-am mai citit nicăieri altundeva.

Textul e următorul: „Că[ci] din casa celor legați/ închiși va ieși [ca] să împărățească [ὅτι ἐξ οἴκου τῶν δεσμίων ἐξελεύσεται τοῦ βασιλεῦσαι], că[ci] încă și în[tru] împărăția lui s-a născut sărac [ὅτι καί γε ἐν βασιλείᾳ αὐτοῦ ἐγεννήθη πένης]”.

Care este casa celor legați sau închiși? Este lumea noastră. Căci noi eram închiși sub păcatele noastre și eram robi demonilor înainte de a ne răscumpăra Domnul și a ne curăți de ele. Și El S-a născut din casa oamenilor, fiind Dumnezeu și om, pentru ca să împărățească peste oameni. Și El S-a născut pe pământ ca un Împărat sărac, pentru ca să ne conducă spre mântuire întru marea Lui chenoză.

Dar, totodată, murind pe Cruce pentru păcatele noastre, El neavând păcat, S-a coborât în Iad și, din Iad, din casa celor legați, a ieșit să împărățească și împărățește peste întreaga Lui creație.

Cum se poate înțelege textul de la Eccl. 4, 12?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

33. Cum se poate înțelege textul de la Eccl. 4, 12?

În LXX, acest verset arată astfel: „Și dacă are să se întărească cel singur [καὶ ἐὰν ἐπικραταιωθῇ ὁ εἷς], doi vor sta împotriva lui [οἱ δύο στήσονται κατέναντι αὐτοῦ] și funia cea întreită nu se va rupe repede [καὶ τὸ σπαρτίον τὸ ἔντριτον οὐ ταχέως ἀπορραγήσεται].

Cine este cel singur? Cel care se nevoiește duhovnicește și care și-a simplificat și însingurat viața lui pentru Domnul, ca să Îi slujească Lui întru toate. Și el e întărit de Dumnezeu, cu harul Său, căci numai El ne întărește întru toate nevoințele vieții noastre. Și funia cea întreită este viața noastră duhovnicească, care e plină de harul Dumnezeului nostru treimic. Și ea nu se va rupe repede, pentru că nevoitorul ortodox, cel plin de smerenie și de fapte bune, nu dorește să se despartă vreodată de Dumnezeul inimii sale. Căci el se luptă mereu cu doi dușmani, care îi stau împotrivă: diavolul și lumea. Și îi biruiește cu harul lui Dumnezeu, înțelegând pe fiecare zi că în Dumnezeu e tăria, pacea și împlinirea lui.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [81]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a.

***

Întorcându-ne la tabloul naşterii, atmosfera aşteptării este foarte serenă, iar nerăbdarea care parcă pluteşte în aer, nu impietează cu nimic asupra calmităţii care domneşte în această noapte aparte. Cosmosul cinsteşte pe Creatorul său prin tăcere, printr-o pace adâncă, „fiind… toate întru linişte şi întru tăcere”.

Cuvântul necuvântător care este lumea iraţională – alogos logos‚ cum îl numea Origen – tace în faţa Logosului creator şi Îl primeşte pe Dumnezeu-Cuvântul în tăcere. Dumnezeu Se smereşte şi Cuvântul tace făcându-Se Om şi venind ca pre un jărtăvnic pre pământ [1], fiind Mielul lui Dumnezeu, carele rădică păcatul lumii [2], de aceea şi creaţia Sa, universul întreg, tace primindu-L.

Dumnezeu-Cuvântul vine pe pământ ca un Prunc, ca cineva care încă nu cuvântează, nu acuză, pogorându-Se ca tăcere, ca pace deplină, ca milă şi iubire, fiind „Cuvântul Lui [al lui Dumnezeu] ieşit din tăcere, Care în toate a bineplăcut Celui ce L-a trimis”[3], iar cosmosul se transformă într-o tăcere gânditoare, într-o „com-pătimire” cu Cel ce a luat firea omenească din Fecioară şi pătimeşte naştere ca om.

Acatistul Bobotezei vorbește despre tăcere și la Epifanie: Sfântul Ioan Botezătorul „a tăcut în fața Ta, când ai venit la Iordan, deoarece Tu Însuți i-ai spus: Dacă vorbești celor nelegiuiți și celor păcătoși, botează-mă repede, în tăcere. Nu se cuvine ca gura omului să grăiască cu glas despre Cel ce a venit, Cuvântul lui Dumnezeu, și despre taina ce s-a săvârșit, pentru că Îngerii lui Dumnezeu cu frică I-au stat înainte și toată făptura s-a cutremurat” (Condacul al 6-lea).

Dosoftei descrie lumea aşteptând-şi Domnul şi Creatorul în tăcere, înaintea Judecății Sale: Şi Tu, Doamne, de demult Ţ-ai dat cuvântul / Că eşti Domnul ce-a să giudece pământul. / Cu tăcere toată lumea stă de-aşteaptă [4].

Personificând noaptea, care îşi merge drumul său, şi, după ce şi-a făcut „calea sa jumătate”, s-a văzut „mai luminată decât soarele, întru care au răsărit Soarele Dreptăţii”, Antim personifică, de fapt, un univers întreg, o lume, lumea în totalitatea sa, cuprinsă de întuneric şi luminată de naşterea lui Hristos.

Noaptea aceasta nu mai este un fenomen calendaristic obişnuit, pentru că se transformă într-un timp atipic, dar şi într-un simbol al umanităţii care şi-a parcurs jumătate din istorie, adică acea perioadă cuprinsă între căderea Protopărinţilor şi venirea lui Mesia, în îngheţ spiritual şi în întuneric moral şi teologic, necunoscând pe Dumnezeul cel adevărat. Acesta iese în întâmpinarea omului ca să restaureze lumea în sensul şi în starea ei primordială de lumină: „eşit-au aici, în lumina aceasta a noastră”.

Expresia lui Antim o regăsim şi în poemul epopeic neterminat Mihaida, al lui Ion Heliade Rădulescu, într-un tablou poetic care are afinităţi sensibile cu atmosfera nativităţii din omilia antimiană: Îşi împlinise noaptea pe jumătate cursul / Şi pare că făcuse o pauză solemnă. / Iar somnul învârtise aureea sa vargă / Şi adormise-ntreaga natură restătută. / Tăcerea pretutindeni domnea în maiestate / Şi luna era plină de toată strălucirea-i [5].

Dar şi la Dimitrie Bolintineanu: Se-nalţă luna plină, e noaptea jumătate (Cleopatra şi Cezar); Şi noaptea prefumată ce-n raze străluceşte / Îşi face jumătate al ei curs fericit (La Elora)[6].

Şi Antim spune nu numai atât, ci şi că Dumnezeu a „ieşit” – adică S-a arătat, S-a făcut văzut, nu mai e „Deus otiosus”, „Deus absconditus”, Dumnezeu necunoscut – „ca un Mire din cămara Sa”, dezvăluindu-Se în ipostaza de Mire, pentru o umanitate epuizată şi dezamăgită de erosuri contradictorii şi de eresuri iluzorii.

Prima ipostază pe care o învederează autorul, este deci, cea de Mire. Lumea – cosmosul întreg – Îl aştepta ca pe Cuvântul său Creator, Maica Fecioară Îl aştepta ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul său, iar Hristos vine către toţi ca un Mire, şi nu numai ca un Mire, ci şi ca Unul care iese „din cămara Sa”, ca un îndrăgostit, ca Unul care este numai iubire – căci dragostea iaste singur Dumnezeu [7].

Antim spune că Dumnezeu-Cuvântul este Cel ce iese „ca un Mire din cămara Sa”, ceea ce constituie o parafrază la Ps. 18, 5, 7: „în soare şi-a pus locaşul Său; şi El e ca un Mire ce iese din cămara Sa. (…) Şi nu este cine să se ascundă de căldura Lui”. Aceste versete au un evident sens eshatologic, pe lângă cel soteriologic, dar Antim le interpretează şi cu privire la naşterea Domnului, făcând legătura dintre prima şi a doua venire a lui Hristos. Deşi Se arată acum ca un Prunc, El este Mirele care va veni la sfârşitul lumii, în slavă mare, în slava cămării de nuntă, care este Împărăţia Sa.

Această slavă nu o văd la naşterea Lui oamenii adormiţi în noaptea lumii, dar o percep îngerii (şi o fac cunoscută celor care stau treji, păstorilor). Dumnezeu vine ca un Mire deoarece această lume e mireasa Lui – cum tălmăceşte în alte predici Antim –, iubita Lui logodnică [pe care] o răscumpăra şi o curăţiia pre dânsa cu scăldarea nepreţuitului Său sânge şi foarte frumoasă, făr’ de nicio hulă sau întinăciune o făcea [8].

Despre faptul că nunta are sens eshatologic pomeneşte însuşi autorul într-o altă interpretare, în care afirmă că: A patra [numire a Mântuitorului] să chiamă veselie, că aşa zice Ioann la Apocalipsis, în 19 capete: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să dăm mărire Lui, că au venit nunta Mielului (adecă a lui Hristos) şi muiarea Lui s-au gătit spre Sine” (adecă Beserica)[9]. De aceea, întrupându-Se Hristos, „eşit-au aici, în lumina aceasta a noastră, ca un Mire din cămara Sa”.

În lumina palidă care este lumea, Mirele ei vine ieşind din lumina cămării Sale veşnice, din cămara slavei Sale, „eşind la lumină ca Cela ce iaste Lumina cea adevărată”. Există numeroase versete în Vechiul Testament care vorbesc în mod tainic despre naşterea lui Hristos şi, fără doar şi poate, adâncul  teolog Antim le cunoştea, dar el se opreşte aici în mod semnificativ asupra unui loc prefigurat de către Apocalipsă şi îl interpretează în sensul nativităţii.

Bănuim că Antim precizează în primul rând că Pruncul este Mirele ceresc, chiar mai înainte de a spune că este Cuvântul Tatălui, pentru a arăta că El este Începutul şi Sfârşitul: Cel ce S-a născut din Fecioară în iesle este Mirele, Care va veni şi la sfârşitul lumii, Cel care a fost la începutul lumii Dumnezeu Cuvântul, Care a creat lumea prin cuvânt.

Între „Mire” şi „Cuvântul Tatălui” se află şi alte numiri ale Sale, ca „nădejdea tuturor vecilor, bucuriia Îngerilor, mântuirea neamurilor, scularea celor morţi, izvorul milii, rădăcina vieţii”, acestea referindu-se la El ca Dumnezeu din veşnicie şi Mântuitor al lumii.

În aceste pasaje ierarhul-artist a îmbinat cu talent şi într-un mod foarte inspirat, oratoria, naraţiunea, descrierea şi poezia ca stare interioară, ca dispoziţie lirică intrinsecă.

„Mijesc în didahiile Ivireanului şi muguri narativi (…), însă firul epic, subţiat şi lăsat în umbră de spectacolul ideii şi de mizanscena oratoriei, se fluidifică sub arcanele unui lirism alegoric, somptuos şi cu vână de dramatism. Amprenta de naturaleţe, cu turnura oralităţii, dar şi un rafinament al simplităţii, coexistă cu perioadele încărcate în tropi…”[10].

Repetiţiile şi enumeraţiile au rol melodic, ele urmărind să instaureze, prin ritmicitate şi senzaţie psalmodică, o atmosferă spirituală de rugăciune şi contemplaţie, pe fondul unei linişti universale, al unei păci cosmice dominante. În această linişte contemplativă „izbucneşte” Lumina, dar, în mod paradoxal, fără zgomot, fără a provoca stupefacţie în ordinea lumii, ci cu multă delicateţe şi discreţie.

Antim alege să pună în evidenţă două dogme esenţiale cu privire la acest eveniment, şi anume cea a chenozei Fiului lui Dumnezeu şi cea a naşterii Sale din Fecioară, prin două tehnici diferite şi anume: prima prin antiteză, iar a doua prin alegorie.

Antiteza este dublă: pe de-o parte între modul în care Dumnezeu preferă a Se revela lumii, în contradicţie cu aşteptările luciferice ale imaginaţiei umane, iar pe de altă parte, această antiteză subliniază contrastul între firea umană decăzută şi cea restaurată prin întruparea Sa: „eşit-au gol, pentru ca să ne îmbrace pe noi, sărac, ca să ne îmbogăţească, smerit, ca să ne înalţe la ceriu, ca un Prunc, ca să ne facă pe noi desăvârşit…”.

În ceea ce priveşte alegoria – sau comparaţia alegorică – prin care autorul explică naşterea Mântuitorului din Fecioară şi de la Duhul Sfânt, aceasta este plină de candoare şi de sfială evlavioasă iar comparaţia cu felul în care se formează şi se pogoară roua pe pământ, precum şi selecţia acestor elemente diafane şi gingaşe ca „aburul” sau „roua”, sunt menite să sugereze inefabilul absolut al acestui fapt, pentru care îi este interzis minţii să depăşească distanţa unei alegorii suave, vălurind ca o catapeteasmă taina cea mai presus de fire şi dumnezeiască a înomenirii, a naşterii Domnului.

În continuarea predicii, autorul pune accentul pe minunea naşterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioară şi pe relaţia Maicii Domnului cu Fiul Său, Cela ce iaste începutul fecioriei şi întru tot curat [11].

Sfânta Fecioară naşte într-un mod cu totul diferit de restul femeilor, pentru că naşte fără dureri, fapt care îi prilejuieşte lui Antim o nouă tâlcuire printr-o comparaţie alegorică:

Obicei iaste, în multe părţi, ca tot cela ce ar aduce roadă noao de vânzare iaste iertat de toată datoria vămii lui. Drept aceia, vrednic lucru au fost să fie şi Sfânta Fecioară mântuită de toată vama datoriei naşterii sale, că numai ia singură au adus lumii roadă noao.

Că toate muerile câte au născut în lume au adus roduri vechi, zemislite în tina păcatului celui strămoşesc [o metaforă plină de sensuri şi reverberaţii adânci – n.n.]; iar Acesta pre carele L-au născut Sfânta Fecioară cu adevărat iaste roadă noao, că iaste om zemislit din Duhul Sfânt şi nu numai om singur, ce şi Dumnezeu [12].

Naşterea fără de dureri şi păzirea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu nu sunt explicate, în mod întâmplător, prin îmbrăcarea lor cu acest veşmânt alegorico-teologic.

Autorul predicii Îl numeşte pe Hristos „Noul Adam”, dar şi „roadă noao”, pentru că El este Arhetipul adevărat al lui Adam, cât şi adevăratul pom al vieţii, „rădăcina vieţii”, cum zice Antim, Hristosul euharistic fiind considerat, în tradiţia Bisericii, ca antidotul acelui rod vechi din care au mâncat Protopărinţii şi au introdus în lume durerea suferinţei, a degradării şi a morţii. De aceea, faptul că s-a ivit în lume această roadă frumoasă [13] este însoţit de absenţa durerii şi a stricăciunii, fiind începutul vindecării pentru întreaga lume.

Ar mai fi de precizat aici, că în limba mai veche decât cea a lui Antim, în limba lui Varlaam, de exemplu, „rod” era un termen sinonim cu „neam, generaţie, urmaşi”. Acesta din urmă afirmă, în predica la Naşterea Domnului, că Hristos S-a întrupat ca să scoaţâ tot rodul omenesc din toatâ râutatea care agonisisâ şie pentru neascultarea sa [14].

În virtutea sensului etimologic şi teologic al termenului „rod”, intenţionalitatea lui Antim se luminează şi mai mult, căci e neîndoielnic că acesta cunoştea şi sensul mai vechi al acestui cuvânt, care pentru noi nu are aceleaşi conotaţii ca pentru mitropolit şi contemporanii săi.


[1] Opere, p. 30.

[2] Idem, p. 67.

[3] Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către magnezieni, în col. PSB, vol. I, traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 167.

[4] Dosoftei, Opere 1 (versuri), op. cit., p. 171.

[5] I. Heliade Rădulescu, Poezii. Proză, op. cit., p. 113.

[6] Dimitrie Bolintineanu, Opere III. Poezii, op. cit., p. 118 şi 167.

[7] Opere, p. 39. Cf. I In. 4, 16: Dumnezeu este iubire.

[8] Idem, p. 14. [9] Idem, p. 127.

[10] Florin Faifer, loc. cit., p. 238.

[11] Opere, p. 198.

[12] Ibidem. [13] Ibidem.

[14] Varlaam, op. cit., p. 402.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno