Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 12 noiembrie 2016

De ce nu este Dumnezeu întru nebunia noastră [Ps. 21, 3, LXX]?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

37. De ce nu este Dumnezeu întru nebunia noastră [Ps. 21, 3, LXX]?

Pentru că nebunia [ἄνοιαν] de care vorbește aici Sfântul David, Profetul, este păcătuirea noastră. Orice păcat este o nebunie, pentru că el nu e conform cu rațiunea, cu binele, cu dreptatea, cu sfințenia lui Dumnezeu.  Și de aceea Dumnezeu nu este în nebunia/ în păcătuirea noastră: pentru că păcatul nu se face cu ajutorul lui Dumnezeu, ci împotrivindu-ne voii Lui și ajutorului Său. Iar orice păcat trebuie spovedit în Taina Mărturisirii și pentru fiecare în parte trebuie să ne pocăim.

Ecclisiastis, cap. 5, cf. LXX

1. Nu te grăbi împotriva gurii tale și inima ta nu o grăbi să scoată cuvânt înaintea feței lui Dumnezeu! Că Dumnezeu [este] în cer și tu pe pământ. Pentru aceasta să-ți fie cuvintele tale puține!

2. Că visul vine în multă buimăcire [ὅτι παραγίνεται ἐνύπνιον ἐν πλήθει περισπασμοῦ] și glasul celui nebun [este] în mult[e] cuvinte.

3. Precum ai să te rogi rugăciune lui Dumnezeu, [tot la fel] să nu întârzii să o înapoiezi pe ea, că nu este voie în cei nebuni. [Dar] tu, câte ai să te rogi, înapoiază!

4. [Mai] bine este să nu te rogi decât să te rogi și să nu înapoiezi.

5. Să nu dai gura ta [ca] să păcătuiască trupul tău și să nu zici înaintea feței lui Dumnezeu că „neștiință este”[1]. Ca să nu urgisească Dumnezeu în glasul tău și să nu nimicească lucrurile mâinilor tale,

6. că în mulțimea viselor și a deșertăciunilor și a cuvintelor multe [petreci]. [Așa] încât, [fiind] împreună cu Dumnezeu, teme-te!

7. Dacă ai să vezi în țară învinuirea neadevărată a săracului și jefuirea judecății și a dreptății, să nu te minunezi [μὴ θαυμάσῃς] de lucru[l acesta], că[ci] cel înalt peste cel înalt se păzește [ὑψηλὸς ἐπάνω ὑψηλοῦ φυλάξαι] și cei înalți [sunt] peste ei [καὶ ὑψηλοὶ ἐπ᾽ αὐτούς] [toți].

8. Și prisosirea pământului [καὶ περισσεία γῆς], lucrând [εἰργασμένου], în to[a]t[e] este împărat al câmpului [ἐν παντί ἐστι βασιλεὺς τοῦ ἀγροῦ].

9. Iubind argintul, nu se va sătura de argint. Și cine a iubit roadele în mulțimea lor? Încă și aceasta [este] deșertăciune.

10. În[tru] mulțimea bunătății, [ei] s-au înmulțit mâncând-o pe ea [ἐν πλήθει τῆς ἀγαθωσύνης ἐπληθύνθησαν ἔσθοντες αὐτήν]. Și care [este] bărbăția celui de lângă ea [καὶ τί ἀνδρεία τῷ παρ᾽ αὐτῆς]? Că[ci] însă [nu este] decât a vedea [cu] ochii lui [ὅτι ἀλλ᾽ ἢ τοῦ ὁρᾶν ὀφθαλμοῖς αὐτοῦ].

11. Dulce [este] somnul robului, [chiar] dacă puțin și [chiar] dacă mult va mânca, dar celui care s-a săturat să fie bogat, nu îi este îngăduit lui să doarmă.

12. Este o boală pe care am văzut-o sub soare: bogăția păzindu-se celui de a-l lui, întru răutatea lui [πλοῦτον φυλασσόμενον τῷ παρ᾽ αὐτοῦ εἰς κακίαν αὐτοῦ].

13. Și va pieri bogăția aceea în[tru] buimăcirea celui rău [καὶ ἀπολεῖται ὁ πλοῦτος ἐκεῖνος ἐν περισπασμῷ πονηρῷ]. Și a născut fiu și nimic nu este în mâna lui.

14. Precum gol a ieșit din pântecele maicii sale [καθὼς ἐξῆλθεν ἀπὸ γαστρὸς μητρὸς αὐτοῦ γυμνός], [tot așa el] se va întoarce [ἐπιστρέψει], [pentru ca] să meargă [după] cum vine [a venit] [τοῦ πορευθῆναι ὡς ἥκει]. Și nimic nu va lua în[tru] osteneala lui, pentru ca să meargă în[tru] mâna lui.

15. Și încă [spun]: aceasta [este] o boală rea. Căci precum a venit, așa va și pleca. Și ce [este] prisosirea lui, pentru care se ostenește întru vânt [μοχθεῖ εἰς ἄνεμον]?

16. Încă și toate zilele lui [sunt] în întuneric și [în] jale, și [în] mânie multă și [în] boală și [în] amărăciune.

17. Iată, pe care eu l-am văzut [a fi] bine [și] care este bine: să mănânci și să bei și să vezi bunătatea în toată osteneala lui[, a omului]! Căruia, dacă are să se ostenească sub soare, [în] numărul zilelor vieții lui, pe care Dumnezeu i le-a dat lui, [îi va fi bine], că[ci] aceasta [este] partea sa.

18. Încă și [la] tot omul [îi va fi bine], căruia Dumnezeu i-a dat lui bogăție și averi, și l-a împuternicit pe el să mănânce din ea și să își ia partea lui și să se veselească în osteneala lui. [Căci] aceasta este darul lui Dumnezeu.

19. Că[ci] nu se va [vor] pomeni [ca] multe zilele vieții lui, că[ci] Dumnezeu îl tulbură pe el în veselia inimii lui [ὅτι ὁ Θεὸς περισπᾷ αὐτὸν ἐν εὐφροσύνῃ καρδίας αὐτοῦ].


[1] Că ai păcătuit din neștiință.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [83]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a.

***

Predica se încheie cu o rugăciune, nu înainte însă ca Antim să interpreteze darurile magilor, în mod simbolic, ca fiind cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea: în locul aurului, să-I aducem credinţă dreaptă, ca unui Împărat ce iaste al ceriului şi al pământului şi al tuturor adâncurilor; în locul tămâei să-I aducem dragoste curată, ca unui Dumnezeu vecinic; şi în loc de zmirnă să-Ii aducem nădejdia cea bună, că El iaste toată nădejdia lumii [1].

Este lesne de observat că mitropolitul este adeptul unor incursiuni hermeneutice profunde şi al unor interpretări care, de cele mai multe ori, îmbracă ele însele un veşmânt poetic mai degrabă criptic pentru o conştiinţă modernă, secularizată.

El nu încurajează niciodată povestirile largi, fără ecou teologic hermeneutic, nici chiar atunci când tema zilei i-ar permite ample digresiuni narative, ci face să alterneze discursul teologic explicit cu interpretarea poetico-alegorică şi – ca în cazul de faţă – cu mici pasaje ilustrând o naraţiune incipientă, motivaţie mai degrabă pentru un declic liric.

În această predică – dar şi în general, în Didahii –, nici discursul teologic şi nici povestirea nu sunt lipsite de valenţe şi conotaţii poetice remarcabile, pretext pentru o hermeneutică scripturistică impresionantă, după cum în alte omilii, complexitatea figurilor de stil constituia o trambulină pentru soluţionarea metaforică a altor alegorii şi simboluri.

Autorul îşi concepe omilia aceasta ca succesiune a mai multe tipuri de poezie, trecând cu eleganţă de la poemul ritmat şi uneori chiar rimat, în care un rol foarte mare îl au repetiţiile, enumeraţiile şi paralelismul sintactic, la fraza cadenţată şi care are un ritm interior şi o cezură interioară, logică, de la naraţiunea lirică, la tabloul liric şi la o panoramare poetică a spaţiului, de la alegoria poetic-contemplativă la poemul mistico-teologic, ajungând, de la pasajele cu accente imnologice din debut la psalmodia rugăciunii finale.

Categoriile acestea cunosc variaţii şi intersectări dintre cele mai originale, în rândul celorlalte didahii, precum şi alternări consecutive în cadrul aceluiaşi discurs. „Didahiile lui Antim Ivireanul au (…) o remarcabilă poliritmie, un joc neprevăzut al cadenţelor. Avem în vedere nu numai variaţia ritmică de la o predică la alta, ci, lucru cu adevărat izbitor, şi pe aceea din interiorul unei singure predici”[2].

Rugăciunea finală este o întoarcere a atenţiei predicatorului către publicul său, care a fost destinatarul acestei alocuţiuni omiletice. Suntem convinsă că Antim putea fi cu adevărat hipnotizant pentru ascultătorii săi şi că forţa lui, de a-i transpune într-un plan spiritual al vieţii, la un nivel mai puţin accesibil omului obişnuit, era fascinantă.

Autorul nostru este un predicator care ştie, în mod corect, că obiectul adresării sale nu este numai intelectul sau că nu vizează numai latura afectiv-emotivă a personalităţii umane, ci el încearcă – şi reuşeşte – permanent să-şi echilibreze discursul pentru a nu solicita raţionalitatea în dauna afectivităţii şi nici invers.

„Momentele de beatitudine ale revelaţiei, de apoteoză mistică, ambitusul sublimităţii imnice şi sunetul elegiac, acutele interogaţii („întrebăciuni”) retorice şi apostrofele învolburate se intercalează cu paragrafele analitice, cu buchetul lor de noime şi de învăţăminte”[3].

De multe ori, putem spune, ne-a fost greu să discernem între fragmentele prozaice şi cele poetice – dacă ne este permisă această dihotomie –‚ deoarece autorul îmbracă aproape toată omilia într-un lirism subsidiar şi rezistent, ce constituie „armura” nevăzută împotriva cuvântului banal, inexpresiv, împotriva aplatizării mesajului evanghelic, a cărui „contemporaneitate” percutantă cere să fie reflectată în datele unui limbaj actualizat şi revelator şi care este, nu în ultimul rând, poetic.

Dimpotrivă, expresivitatea poetică reprezintă, în plan lingvistico-oratoric, un mod de reprezentare concretă şi corectă a acestui mesaj, al cărui relief şi înălţime mistică este neapărat să fie autentic proporţionate în faţa publicului creştin.

Alternanţa între secvenţele poetice şi cele mai puţin infuzate de lirism, conferă impresia de autenticitate şi echilibru. Autorul ştie că păstrarea unei singure tonalităţi a discursului ar deveni, inevitabil, pedantă, oricât de grav ar fi mesajul, iar receptarea acestuia ar fi coruptă, la intensitatea şi valoarea soteriologică pe care predicatorul este obligat să o aducă la cunoştinţa publicului. Aceasta este însă o discuţie la care vom mai reveni.

Între toate virtuţile literare ale lui Antim, lirismul a fost evidenţiat de toţi exegeţii şi admirat cu prisosinţă, întrucât forţa poetică a excursurilor sale este unică în literatura română veche.

Impresionat de aceasta, Gabriel Ştrempel vorbea de „poemul în proză al primei sale cuvântări”[4] – cea de la întronizarea întru mitropolit –‚ de „un adevărat nou imn Acatist”[5] în prima predică la Adormirea Maicii Domnului, considerând că „toate didahiile la sărbătorile Precistii sunt pline de o poezie sfântă cu totul specială şi atent concepută”[6], de faptul că a doua didahie la Crăciun este „un poem închinat măririi lui Hristos şi Fecioarei Maria, de un rar patetism”[7].

De asemenea, considera că nu am putea găsi „în elocinţa românească veche o pagină mai desăvârşit închegată ca cea din a doua predică la Naşterea Domnului[8], precum şi de faptul că, în general, „Antim ne uimeşte prin însuşirea limbii române în toate nuanţele ei şi prin folosirea acestei limbi în redarea celor mai alese imagini pe care un poet al acelor vremi le-ar fi putut trăi”[9], dăruind literaturii noastre „nenumărate pagini de poezie, adevărate poeme în proză”[10]. Şi, conchide el: Didahiile sunt „o operă de înălţător lirism”[11].

Subscriind cu toată inima acestor afirmaţii – şi nu numai acestora, ci şi altora, asemănătoare, pe care le-au făcut toţi cercetătorii anteriori ai operei antimiene –, am încercat să le demonstrăm cu prisosinţă, prin reconfigurarea sub forma unor versuri libere, a unor texte întinse din didahiile sale, pentru a putea observa cu uşurinţă pecetea poetică aşezată, într-o măsură covârşitoare, asupra acestei opere.

Demersul nostru nu este singular, nici revoluţionar. A apelat la acelaşi procedeu Eugen Negrici, dar şi Nichita Stănescu, ultimul poetizând în acelaşi mod mai multe pasaje din Cantemir şi Neculce şi afirmând explicit şi implicit că istoria poeziei româneşti îi cuprinde şi pe „marii poeţi dinafara prozodiei”[12] şi că de multe ori există poezii care conţin mai puţin lirism decât alte opere în proză şi care fac dovada unor efuziuni lirice fulminante.

*

III. 6. 1. 6. Lumea ca lumină şi podoabă. Tabloul cosmic

Motto:

„Apoi a fost adusă-n fiinţă, pentru cei muritori, lumea cea  muritoare,
Când trebuia să ia fiinţă podoaba stelelor şi crainicul lui Dumnezeu
Şi prin podoabă şi prin mărire şi palatul chipului dumnezeiesc”[13].

„Lumea este o operă de artă, pusă înaintea tuturor
spre a fi privită şi contemplată”[14].

Când un mare poet sau un mare scriitor îşi gândeşte opera, „el o face din punctul de vedere al unei concepţii despre lume”[15], considera, pe drept cuvânt, Tudor Vianu.

Pentru a putea înţelege mai bine principiile oratorice şi scriitoriceşti ale lui Antim Ivireanul, trebuie să căutăm mai întâi să cunoaştem modul în care el privea lumea. Motivul pentru care ne oprim asupra concepţiei sale despre univers este atât pentru a studia viziunea sa cosmologică, cât şi pentru a ne apleca asupra unor fragmente literare care abundă în alegorii şi metafore şi care ne relevă un stilist desăvârşit.

Faptul de a-l integra pe Antim în rândul ierarhilor scriitori, extrăgând de aici concluzia finală asupra principiilor sale estetico-literare şi teologico-filosofice, fără o cercetare acrivică a textelor, pentru a urmări liniile de forţă ale operei sale, înseamnă o privire oarecum superfluă şi care se poate dovedi irelevantă pentru a scoate la lumină unele aspecte ale didahiilor.

Considerăm că nu este inutil a ne apropia şi a încerca să studiem perspectivele cugetării antimiene, care ne pot dezvălui temele principale, subiectele de mare importanţă ale gândirii sale, asupra cărora insistă şi revine cu abnegaţie, constituind coloana vertebrală a predicilor.

Vom începe prin a detalia – sprijinindu-ne pe texte – sensul creaţiei universale la Antim.


[1] Idem, p. 201.

[2] Eugen Negrici, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 32.

[3] Florin Faifer, loc. cit., p. 238.

[4] Antim Ivireanul, op. cit., p. 172.

[5] Idem, p. 177. [6] Idem, p. 201. [7] Idem, p. 176. [8] Idem, p. 200. [9] Idem, p. 199. [10] Idem, p. 202. [11] Idem, p. 198.

[12] Nichita Stănescu, Cartea de recitire, op. cit., p.11-12 ş. u.

[13] Din poemul Despre lume, în Opere dogmatice ale Sfântului Grigorie de Nazianz, traducere din limba greacă, studii şi note de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2002, p. 150.

[14] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986,  p. 78.

[15] Tudor Vianu, Studii de stlistică, ediţie îngrijită cu studiu introductiv şi note de Sorin Alexandrescu, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1968, p. 377.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno