Zi: 13 noiembrie 2016

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a.

***

Autorul nostru scrie, într-un pasaj pe care l-am putea considera un mic poem creaţionist:

Dumnezeu însă, carele numai cu un cuvânt au făcut şi au zidit toate lucrurile cele văzute şi nevăzute, poate cu adevărat, cu a Lui preaputernicie, să facă stele mai luminoase decât acestea ce strălucesc pre ceriu şi lună mai iscusită decât aceasta ce ne povăţuiaşte noaptea şi soare mai strălucitoriu şi mai luminat decât acesta, carele stinge cu lumina lui toate celialalte lumini şi ceriuri mai mari şi mai largi în rotocolime şi pasări mai cu dulce glasuri şi flori mai cu multe mirosuri şi copaci mai nalţi şi mai roditori şi vânturi mai sănătoase şi văzduhuri mai de folos şi hiară mai multe la număr şi mai de multe feliuri şi mai multe lumi decât aceasta ce lăcuim poate să zidească în mărime şi în meşterşug mai minunate…[1].

Comentând, am putea spune că acest pasaj emană impresia de armonie, de echilibru impresionant al universului, care, prin înţelepciunea zidirii sale, arată pe Ziditor. Universul este smerit, oricât ne-ar părea nouă de „infinit”, este limitat în „rotocolimea” lui, este supus Creatorului său.

Soarele şi luna nu sunt „personaje” personificate la întâmplare, ci amândoi aştrii sunt lumini care ne povăţuiesc la Lumină, care ne învaţă să iubim lumina dumnezeiască: lumina mai presus de orice lumină – spre aceasta ne îndeamnă soarele, „carele stinge cu lumina lui toate celialalte lumini” –, lumina care ne luminează calea atunci când ne rătăcim în noaptea păcatului – spre aceasta ne învaţă luna „ce ne povăţuiaşte noaptea”.

Această tâlcuire ne-o lămureşte, de fapt, tot Antim, într-o altă predică, la Sfinții Apostoli Petru şi Pavel, unde afirmă că soarele luminează zioa, că iaste şi semnul darului, adică al celor drepţi, iar luna luminează noaptea, că iaste semnul păcatului [2], adică al celor care au nevoie de lumina povăţuirii.

Dumnezeu ne-a făcut un mare dar: o lume, un univers frumos, care parcă ne veghează, ne priveghează. Aceasta este o idee predominantă la Antim: soarele, luna, stelele, ne veghează, ca nişte „ochi materiali” ai lui Dumnezeu, pururea deschişi asupra noastră. Aţintind spre noi aceşti ochi de foc, El ne lasă să înţelegem că ne priveşte totdeauna şi ne poartă de grijă. Dumnezeu fiind tot ochiu [3], a făcut luminătorii cereşti spre a ne aduce aminte că El însuşi este Lumină şi Ochi Atoatevăzător.

E o învăţătură deosebită a lui Antim, despre Pronia cerească, pe care o mai întâlnim şi în cazania la Sfântul Nicolae:

Aşa au vorbit sfântul, apoi, pe urmă, după ce au ascuns soarele toate razele lui şi s-au stins de tot lumina zilei între întunerecul nopţii şi când ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toţ ochii lui, atâta cât nici luna nu priveghiia, niciuna din stelele cele mai mici avea deşchise tâmplele lor cele de argint, atunce, ca când ar fi fost nu făcător de bine, ci ca un hoţ, aleargă cu mare grabă la acea săracă de casă, şi aruncând în lăuntru (…) mulţi galbeni, au gonit cu aceasta sărăciia şi tot răul şi tot cugetul necuvios şi au mântuit fecioria celor 3 fecioare din cursele diavolului [4].

Întâlnim această învățătură şi în predica la Sinții Apostoli Petru şi Pavel, unde Sfântul Pavel este asemănat cu luna, despre care Antim spune că: Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau filosofii să aibă luna. Şi întâi zic cum că luna iaste podoaba nopţii, asămânătoare soarelui şi stăpâna mării [5]. Această ultimă personificare ne aduce aminte de Eminescu, după cum a remarcat Al. Piru[6].

Antim descoperă frumuseţea ingenuă a universului, splendoarea lui, care provoacă o anamneză, o rememorare a frumuseţii Paradisului, pentru că este în consonanţă cu starea de spirit a omului, căci este un cosmos gânditor şi o natură protectoare, aşa cum am văzut în predica la Sfântul Nicolae.

După cum natura, mediul ambiant, nu era niciodată ostilă Protopărinţilor în Eden, ci le era supusă – conform referatului Genezei –, la fel şi pe Sfântul Nicolae îl ajută aştrii cereşti, care îşi ascund lumina lor, pentru a trece cu vederea fapta Sfântului, căruia îi repugnau laudele. Deşi această lume este cea „căzută”, depreciată prin păcatul uman, ea şi-a păstrat o parte din caracterul originar, paradisiac.

În fragmentele citate mai sus nu se poate să nu observăm „caracterul priveghetor” al cerului ce, „de osteneală, au închis spre somn toţ ochii lui”, cu care, se subînţelege, ne priveşte de obicei, cu mii de ochi aprinşi; al lunii ce „ne povăţuiaşte noaptea”, ne priveghează, fiind „podoaba nopţii” şi „stăpâna mării”, a mării vieţii noastre înviforate, într-o atitudine în acelaşi timp maiestoasă şi afectuoasă; al stelelor, care nu îşi mai deschid „tâmplele lor cele de argint”, spre a nu mai vedea şi a nu mai „cugeta” fapta cea bună a Sfântului, deoarece el nu vroia să fie cunoscută.

Trebuie să remarcăm „tâmplele cele de argint” ca fiind o metaforă care ne trimite cu gândul la puritatea şi nevinovăţia creaţiei, cât şi la un îndemn subînţeles al lui Antim care se îndreaptă către oameni, sugerându-le a avea „tâmple” sau minte „de argint”, gânduri curate, înalte şi preţioase, sau, altfel spus, a-şi regăsi inocenţa primordială.

Ochii sunt tâmplele cu care contemplăm lumea. (De altfel, românescul tâmplă [= iconostas, catapeteasmă] şi a contempla provin din acelaşi izvor etimologic, din templum, însemnând templu, biserică.) Cerul cu catapeteasma de argint a stelelor sale reprezintă o imagine simbolică a Împărăţiei celei veşnice, în care strălucesc stelele gânditoare şi pururea veghetoare ale sfinţilor.

Soarele însuşi stinge cu lumina lui celelalte lumini sau îşi ascunde razele sale, el fiind lumina care cuprinde în braţele sale tot pământul şi vede pretutindeni. Vom observa şi mai clar aceste semnificaţii puţin mai departe.

Universul întreg este un templu, plin de făclii gânditoare, o Biserică a slăvirii lui Dumnezeu. Şi nu este astfel Biserica, cea spirituală? Vom arăta detaliat pe parcurs că acesta este modul în care o percepe Antim.

Observăm că, pentru Antim, soarele, luna şi stelele erau ochii gânditori ai cerului, ochii lui osteniţi de priveghere, aţintiţi peste pământ şi mare, şi care, chiar „stelele cele mai mici”, deschid cugetării „tâmplele lor cele de argint”.

E o contemplaţie adâncă, pe care ne-o încifrează în metafore, ierarhul-poet, sau, mai degrabă, ne-o descifrează, arătându-ne tainele creaţiei. Dumnezeu ne-a dăruit un univers raţional, după Chipul Cuvântului care l-a creat şi care este însăşi Înţelepciunea şi Raţiunea.

„Căci… privind la cer şi văzând podoaba orânduirii lui şi lumina stelelor, ne gândim la Cuvântul care le-a rânduit”[7]. Un univers a cărui esenţă, deşi alterată de căderea Protopărinţilor noştri, păstrează din plin frumuseţea originară şi prin evocarea căruia Antim vrea să ne trezească nostalgia, după Raiul zidit pentru om.

Frumuseţea şi raţionalitatea universului Îl evocă pe Creatorul său şi ele sunt reflexe ale frumuseţii luminii dumnezeieşti. Antim are predilecţie pentru personificarea aştrilor, a „luminătorilor cereşti”, pentru că el gândeşte lumea ca pe o creaţie a Luminii, a lui Dumnezeu Cuvântul care este Lumina lumii (In. 1, 9; 8, 12).

Făcând o paralelă între iconografia răstignirii în care apar soarele şi luna, şi viziunea antimiană asupra celor doi aştri, Mihai Rădulescu realiza o observaţie extrem de pertinentă asupra faptului că lumina lunii este, de fapt, tot lumina soarelui, dar reflectată[8].

Luna este, prin urmare, un simbol al prezenţei nesesizabile a soarelui în noapte, şi deci al prezenţei lui Dumnezeu în lume, prezenţă reflectată de „lumina” lunii, adică de frumuseţea cosmică.

De asemenea, după cum soarele se reflectă noaptea în lună, aşa se reflectă lumina lui Dumnezeu în oglinda Sfinţilor Săi, care luminează apoi în lume şi în noaptea necredinţei omeneşti.

Această lume, dacă nu este înduhovnicită, atunci nu este decât un trup aproape inert, o materie goală şi moartă, „netocmită”, ce nu are viaţă în sine, dacă nu primeşte viaţă de la razele harului dumnezeiesc, aşa după cum luna nu are lumină proprie. Iconografia bizantină conţine această concepţie, iar Antim excelează în a o încripta în metafore astrale, siderale, întrucât metafora este icoana scriitorului.

„Dacă noi putem cunoaşte şi gândi lucrurile, este pentru că ele sunt chipuri create plasticizate ale raţiunilor unei Raţiuni personale supreme. Dacă le putem exprima prin cuvinte este pentru că sunt cuvinte plasticizate ale Cuvântului adresate nouă. (…) Cuvântul personal a pus în faţa noastră gândirea Sa sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate, la nivelul raţiunii şi al putinţei noastre de exprimare, cu o putere creatoare pe care noi nu o avem”[9].

Noi contemplăm şi admirăm universul şi ne putem exprima bucuria şi entuziasmul, pentru că de la început, acest univers imens a fost creat pe măsura conştiinţei noastre. Frumuseţea universului izvorăşte din faptul că el este „chipul gândirii Sale”: acest lucru îl vedem cu claritate la Antim.

Soarele, luna, stelele, pământul şi toate câte sunt pe el, sunt imagini, expresii ale iubirii Sale pentru om, pentru care au fost create astfel. Picturalitatea lui Antim în a surprinde aştrii cereşti sau alte aspecte ale naturii, se datorează faptului că el înţelege aceste elemente ca fiind tot icoane ale frumuseţii şi iubirii dumnezeieşti.

Dacă Antim alege să metaforizeze, să plasticizeze cuvintele şi expresiile, atunci când vrea să surprindă frumuseţea lumii, o face pentru a ne arăta că lumea este creată în chip plastic.

Dacă nu ar fi aşa, nici noi nu am putea să materializăm cuvântul pentru a-l transforma în rostire creatoare sau în operă de artă, dăruindu-i capacitatea de a surprinde chipul adevărat al existenţei.

„Limbii, sumă a unor cuvinte cu incontestabile posibilităţi creatoare, i se vor atribui funcţii însemnate în procesul de cunoaştere a lumii”[10], începând chiar de la scriitorii isihaşti (iar Antim este un isihast, un apărător al vederii luminii divine), pentru care „textul devine un soi de icoană”[11].

Textul este o icoană stilizată şi interpretativă a lumii iar lumea este o icoană cosmică a cuvântului dumnezeiesc, a ceea ce Antim numeşte cuvântul cel de bună vestire [12]. „După cum scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, «zidirea este explicarea Scripturii, iar Scriptura este explicarea zidirii»”[13].

Chipul tăcut al universului, în înfiorătoarea – pentru unii, precum Pascal, dar şi pentru toată modernitatea – lui imensitate este însă o imagine cuvântătoare, ba chiar intimă şi prietenoasă pentru tradiţia bizantină.

În lume totul este logos, totul este cuvânt, inclusiv lumea însăşi. „Chiar tăcerea, pe care isihaştii o recomandau insistent, implică un acut simţ al cuvântului, un respect deosebit faţă de nebănuitele lui capacităţi şi, desigur, trebuinţa unei interpretări şi definiri exacte.”[14] Făcând o analogie, tăcerea universului are nevoie de o interpretare exactă a icoanei vii care este lumea.

Universul este o creaţie a Cuvântului creator şi un comentariu exhaustiv al Cuvântului divin, o icoană a textelor sfinte, şi, în virtutea acestei afirmaţii, înţelegem de ce „«picto-poezia», «picto-literatura», în genere, au avut în Antim un practicant inventiv”[15], deoarece el privea pictura ca pe o imagine a celor scrise, iar cele scrise, ca pe o ilustrare a unei realităţi foarte concrete.

Mai mult decât atât, „opera lui Antim se constituie ca o demonstraţie a capacităţii plastice a limbii române”[16], pentru că opera lui reprezintă o transpunere în inefabilitatea cuvântului, a plasticităţii care caracterizează materia universului, materie care a apărut la porunca lui Dumnezeu Cuvântul.

Acest chip al universului este „expresiv” şi „luminos”, în faţa sufletului şi a „ochilor” minţii; deşi este material, se adresează inefabilităţii, componentei noastre spirituale. Antim personifică foarte mult elementele acestui univers (soarele, luna, stelele, marea, pământul, etc.), tocmai pentru că ele sunt creaţiile unei Raţiuni personale absolute şi au fost astfel aduse în fiinţă, la existenţă, încât să vorbească raţiunii omeneşti.

Deşi ele nu au fiinţă raţională şi volitivă, sunt însă personalizate – iar în opera antimiană abundă personificările – prin unicitatea lor, prin frumuseţea sublimă şi prin pecetea harică, prin care pot să deschidă ochii conştiinţei umane ca să-L cunoască pe Creatorul lor.

---

[1] Opere, p. 19.

[2] Idem, p. 63. [3] Idem, p. 92. [4] Idem, p. 52. [5] Idem, p. 59.

[6] Al. Piru, Literatura română veche, EPL, București, 1961, p. 305.

[7] Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, op. cit., p. 81.

[8] Cf. Mihai Rădulescu, op. cit., p. 34.

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. IBMBOR, ediţia a II-a, Bucureşti, 1997, p. 9.

[10] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. I, Ed. Universităţii Bucureşti, 1994, p. 56.

[11] Ibidem.

[12] Opere, p. 194.

[13] Arhim. Daniil Gouvalis, Minunile creaţiei, trad. din limba greacă de Cristina Băcanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001, p. 167.

[14] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. I, op. cit., p. 56.

[15] Idem, p. 431.

[16] Eugen Negrici, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 7.