Zi: 17 noiembrie 2016

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române [20 noiembrie 2016]

Leave a comment

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi Preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2016 în Patriarhia Română ca An al omagierii Educaţiei religioase a tineretului creștin ortodox și comemorării Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti. Aceste două teme au o însemnătate deosebită pentru misiunea și lucrarea Bisericii în zilele noastre, reflectând două realități importante: mai întâi, este vorba de fenomenul secularizării societății contemporane, care prin contrast pune în evidență necesitatea formării spirituale a tinerilor şi orientarea lor spre însuşirea valorilor perene, prin intermediul și cooperarea dintre Familie, Biserică şi Şcoală; în al doilea rând, în anul 2016, s-au împlinit 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, teolog, tipograf, ctitor de lăcașuri de cult, personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi și înțelept Mitropolit al Țării Românești.

Iubiţi fraţi și surori în Domnul,

Noul Testament dă mărturie despre faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a preţuit mult pe tineri. Cele trei minuni ale învierii din morți, pe care El le-a înfăptuit în timpul vieții Sale pământești, au fost săvârșite pentru a reda viață unor tineri: fiului văduvei din Nain, fiicei lui Iair și prietenului său Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta și Maria. Prin aceste învieri, Domnul Iisus Hristos ne arată că tinereţea este simbolul frumuseţii vieţii veşnice, descoperită și trăită în Împărăţia cerurilor (cf. Matei 22, 30).

Totodată, Noul Testament ne spune că mulți dintre ucenicii care L-au urmat pe Hristos au fost tineri. De asemenea, și în cazul Sfântului Apostol Pavel, între cei care l-au ascultat și l-au urmat, se aflau numeroși tineri, pe care Apostolul Neamurilor îi menționează în epistolele sale: Tihic, Trofim, Terţiu, Tit și Timotei.

Ultimii doi au devenit episcopi în Creta și în Efes. Pe tânărul episcop Timotei, Sfântul Apostol Pavel îl îndemna: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale, ci fă-te pildă credincioşilor prin cuvânt, prin purtare, prin dragoste, prin duh, prin credință, prin curăție” (1 Timotei 4, 12). În prima sa epistolă, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cel mai tânăr dintre apostolii Domnului Iisus Hristos, se adresează tinerilor cu aceste sfaturi: „Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că sunteți tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi ați biruit pe cel viclean (…) Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 14, 17).

Și astăzi, Biserica îi consideră pe tineri ca fiind darul lui Dumnezeu pentru familie, Biserică și societate, îi îndeamnă să-l descopere pe Hristos și îi sprijină mai ales pe acei tineri credincioşi şi harnici, care participă intens la viaţa şi activităţile misionare ale Bisericii, desfășurate în plan spiritual, educaţional, cultural şi social-filantropic, individual sau prin organizaţiile de tineret.

Promovarea educației religioase constituie un act de mărturisire a identității spirituale a sufletului familiei românești și a tradiției învățământului românesc, educație care a început în școlile înființate de Biserică în apropierea lăcașurilor de cult. Educaţia religioasă a tinerilor începe în familie, continuă la școală și la Biserică, acolo unde tinerii simt iubirea și binecuvântarea lui Hristos pentru ei. De aceea, astăzi, mai mult ca oricând, este necesar ca Familia, Școala și Biserica – acești factori determinanți pentru educarea caracterului moral-religios al copiilor – să coopereze concret și constant în vederea realizării unei educaţii integrale, deopotrivă ştiințifice şi spirituale, profesionale şi morale, în special pentru creşterea copiilor şi a tinerilor în iubirea de părinți, de Dumnezeu și de semeni.

Întrucât poporul român este un popor eminamente religios, educația religioasă nu poate lipsi din programul şcolilor, tocmai pentru că studiul religiei corespunde nevoii comunităţii româneşti locale şi naţionale de a-şi păstra bogăţia şi identitatea spirituală şi de a transmite valori spirituale permanente tinerei generaţii. Disciplina școlară Religie a avut întotdeauna, în cadrul sistemului public de învăţământ, un rol important în procesul de formare a competenţelor şi a aptitudinilor moral-sociale.

Din acest motiv, dat fiind contextul social actual sensibil, în sprijinul disciplinei școlare Religie, în anul 2015, părinții copiilor au înființat Asociația Părinți pentru Ora de Religie (APOR), iar profesorii de religie au înființat Asociația Profesorilor de Religie (APR). Mai mult, pentru promovarea importanței educației religioase, Patriarhia Română a venit în întâmpinarea tinerilor și cu proiectele catehetice „Hristos împărtăşit copiilor” şi „Alege şcoala!”, prin care s-a dorit cultivarea unei legături vii între copii și comunitatea creștin-ortodoxă rugătoare, mărturisitoare şi solidară cu cei aflaţi în dificultate.

Tot acest efort a stat sub semnul bucuriei şi al dragostei părintești a Bisericii lui Hristos, care îi cheamă neîncetat pe tinerii ei, ca să fie mărturisitori ai iubirii milostive a lui Hristos pentru umanitate şi misionari ai Bisericii în lume, după cum odinioară, însuși Domnul Iisus Hristos i-a chemat pe ucenicii Săi la apostolat, adică la misiune.

Trebuie remarcat faptul că roadele acestui susținut efort depus de Biserică s-au exprimat mai ales printr-o frumoasă și demnă pildă de misiune desfășurată de către tineri, și anume „Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi din toată lumea”, eveniment organizat de Patriarhia Română, în luna septembrie a acestui an, care a adunat în București 2.500 de tineri, atât din România, cât și din diferite ţări ale lumii.

Întâlnirea, care s-a întins pe perioada a 4 zile (1-4 septembrie 2016), s-a dovedit necesară și utilă în primul rând pentru că a oferit tinerilor prezenți posibilitatea de a identifica problemele specifice generației lor şi de a propune posibile soluții.

Entuziasmul, dăruirea şi cooperarea de care au dat dovadă tinerii la această întâlnire sunt repere care scot în evidenţă dorinţa implicării active a tinerilor în viaţa Bisericii şi a societăţii, precum şi importanţa organizării unor astfel de evenimente în continuare, pentru că adevărata bucurie se naşte din comuniunea inimilor, iar maturizarea se realizează prin comunicare şi conlucrare în comunitate.

Astfel, în societatea secularizată şi individualistă de astăzi, un tânăr credincios care cultivă prin rugăciune și fapte bune iubirea faţă de Dumnezeu și de aproapele devine exemplu pentru toţi ceilalţi tineri, precum și un curajos mărturisitor şi misionar implicat activ în viaţa Bisericii lui Hristos şi a semenilor.

Iubiţi fii şi fiice în Domnul,

O educație sănătoasă, integrală, care își propune ca obiectiv formarea tinerelor caractere, nu poate fi separată de puterea exemplului. În Biserica Ortodoxă, exemple sau pilde de viaţă curată, de iubire smerită și milostivă ne sunt oferite de către sfinţii lui Hristos. În acest sens, bucuria întâlnirii și comuniunii cu tinerii a fost completată în anul acesta, 2016, cu solemnitatea comemorării împlinirii a 300 de ani (1716-2016) de la moartea martirică a unui erudit sfânt ierarh: Antim Ivireanul, fost Mitropolit al Țării Românești (1708-1716).

Sfântul Antim Ivireanul, deși georgian de origine, rămâne în memoria Bisericii Ortodoxe Române ca o personalitate cu daruri multiple și calități deosebite: teolog erudit, cunoscător al multor limbi străine, orator elocvent, creator de limbă liturgică și tipograf experimentat, caligraf, sculptor, arhitect și ctitor de biserici. Totodată, el a fost un bun păstor şi chivernisitor al Bisericii, cu spirit social-filantropic şi aplecare spre nevoile concrete ale credincioşilor pe care i-a păstorit.

Lucrarea sa pastorală cea mai intensă a constat în tipărirea cărţilor liturgice, a cărţilor de învăţătură adresate poporului dreptcredincios și conducătorilor acestuia, dar și a cărţilor de îndrumare pentru preoţi.

Sfântul Antim Ivireanul a lăsat posterităţii o bogată moştenire tipografică, în total 63 de volume, dintre care 21 în limba română, iar altele în limbile greacă, slavonă, arabă și georgiană, pentru a ajuta și pe ortodocșii aflați sub stăpânire otomană. Remarcabilă este şi opera sa omiletică, Didahiile, prin care, cu multă măiestrie, a făcut dovada calităților sale de orator talentat, dar şi de profund trăitor şi împlinitor al Evangheliei lui Hristos.

Mănăstirea Antim din Bucureşti, ctitorită de el (1713-1715), este şi ea o expresie elocventă a măiestriei artistice a mitropolitului, iar Testamentul (Așezământul) scris de el oferă mărturie cu privire la dragostea părintească pe care marele ierarh a nutrit-o faţă de păstoriţii săi lipsiţi de cele materiale.

În semn de prețuire și de recunoaștere a bogatei sale activități pastorale, pentru viața sa sfântă și pentru cununa de martir pe care acest mare ierarh a primit-o, în luna septembrie a anului 1716, pe malul râului Tungia, lângă Adrianopole (Edirne, Turcia), dar și pentru că a iubit mult Biserica Ortodoxă și poporul român pe care îl păstorea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 canonizarea Mitropolitului Antim Ivireanul și pomenirea lui în fiecare an, la data de 27 septembrie.

Dreptmăritori creştini,

Postul Naşterii Domnului, cunoscut în tradiția românească şi ca Post al Crăciunului, constituie un bun prilej de pregătire duhovnicească și de sfințire a gândurilor, a trupului şi sufletului nostru prin Tainele Spovedaniei şi Împărtăşaniei. Însă, această pregătire spirituală, mai ales în perioada postului, se cere a fi întregită cu fapte de milostenie, semne ale iubirii milostive față de cei aflați în nevoi.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne învață că adevărata credinţă este ,,credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). De aceea, Biserica Ortodoxă a cultivat neîncetat trăirea dreptei credințe și faptele iubirii milostive izvorâte din aceasta. Sfântul Antim Ivireanul a vorbit în scrierile sale despre măreția și puterea milosteniei, amintind că: „Prin milostenie (să) îmblânzim pe Dumnezeu, dând cu dragoste milă din agonisirile noastre cele drepte lipsiților, săracilor, străinilor, bolnavilor și celor ce sunt în închisori. Și atunci vom fi și noi miluiți de Dumnezeu, după cum zice în cuprinsul celor zece fericiri”.

Așadar, mai ales într-o vreme de criză spiritual-morală și economico-financiară, suntem chemați să rămânem neclintiţi în dreapta credinţă şi în faptele cele bune, care izvorăsc din iubirea milostivă, punându-ne nădejdea în Dumnezeu „Care ne dă cu belşug toate spre îndulcirea noastră” (1 Timotei 6, 17).

De aceea, adresăm și în acest an clerului și credincioșilor Sfintei noastre Biserici îndemnul părintesc de a organiza în parohii, în mănăstiri, la protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a veni în întâmpinarea și mângâierea tuturor celor aflați în suferință și în lipsuri: familii defavorizate cu mulți copii, familii sinistrate, copii aflați în orfelinate, bătrâni și bolnavi, persoane singure internate în cămine de bătrâni, în spitale ș.a.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an multă dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti în această lucrare sfântă de ajutorare a celor aflați în nevoi, vă mulțumim pentru generozitatea arătată prin fapte de milostenie în anii precedenți. Totodată, ne rugăm Milostivului Dumnezeu să vă dăruiască sănătate și mântuire, pace și bucurie, precum și mult spor duhovnicesc și ajutor în toată fapta bună. În felul acesta ne vom pregăti mai bine pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire milostivă pentru oameni şi pentru mântuirea lor.

Îmbrăţişându-vă cu dragoste părintească, vă împărtăşim binecuvântarea apostolică:

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Cor. 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

†Daniel,

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Corneliu, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix (Serbia)

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului

† Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei.

Este vreun sens mistic în referirea la pâine și vin din Eccl. 9, 7?

4 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

41. Este vreun sens mistic în referirea la pâine și vin din Eccl. 9, 7?

Da, există un sens mistic aici, pentru că avem de-a face cu un loc profetic! Pentru că aici ni se vorbește în mod tainic despre Dumnezeiasca Euharistie, dar și despre starea interioară, duhovnicească, pe care o trăim, atunci când ne împărtășim cu Domnul.

În LXX, textul scriptural e următorul: „Vino [și] mănâncă în[tru] veselie pâinea ta [δεῦρο φάγε ἐν εὐφροσύνῃ ἄρτον σου] și bea în[tru] inimă bună vinul tău [καὶ πίε ἐν καρδίᾳ ἀγαθῇ οἶνόν σου]! Că[ci] acum a binevoit Dumnezeu [întru] lucrurile tale [ὅτι ἤδη εὐδόκησεν ὁ Θεὸς τὰ ποιήματά σου]”.

Iar adevărata noastră pâine și adevăratul nostru vin, al tuturor celor credincioși, sunt Trupul și Sângele Domnului. Și de aceea noi venim întru veselie duhovnicească și întru inimă bună, spovedită, împăcată cu Dumnezeu și cu oamenii, pentru ca să ne împărtășim cu Domnul și să trăim împreună cu El în noi. Și când ne împărtășim cu El, atunci El binevoiește în toate ale noastre, pentru că ne lăsăm povățuiți de El, din noi înșine, din intimitatea cu El, spre tot lucrul bun.

Tocmai de aceea e nevoie să ne împărtășim continuu cu Domnul: pentru ca să ne lăsăm, pe fiecare zi, povățuiți de către El și să nu mai trăim după voia noastră, ci după voia Lui și după delicatețea Lui și după sfințenia Lui.

Însă, dacă nu ne împărtășim cu Domnul decât de două-trei ori pe an, cum să simțim cum e El și ce vrea El de la noi? Cum să simțim veselia dumnezeiască a unirii cu El, dacă noi stăm departe de El, și cum să ne sfințească și să ne vindece interior Domnul, dacă noi nu ne atingem de El? Dar dacă ne atingem de El și Îl primim în noi, El ne învață toate ale Sale. Pe fiecare zi El ne învață întreaga Lui bunătate și milostivire, cunoaștere și sfințenie. Și astfel, în mod mistic, noi suntem învățați de către Domnul și schimbați și modelați și sfințiți și transfigurați de către El, pentru că El e în noi sfințenia și tăria noastră.

Unde se află capul Sfântului Apostol Filippos?

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

40. Unde se află capul Sfântului Apostol Filippos?

Se află în Mănăstirea Sfânta Cruce din Omodos [Όμοδος], din insula Cipru[1]. Și se păstrează astfel[2]:

capul Sfantului Apostol Filippos

[1] Cf. http://leipsanothiki.blogspot.ro/2013/10/148.html.

[2] Am preluat imaginea de aici: http://2.bp.blogspot.com/-g0WNioCovJQ/UlBoRAFVh1I/AAAAAAAAOlQ/zusdBOyrnxs/s640/1.jpg.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [87]

2 comments

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a.

***

Am întărit cu exemple din Cazania lui Varlaam şi din cea a lui Coresi, de la vechii noştri scriitori bisericeşti (şi exemplele pot fi înmulţite), ideea de spiritualizare profundă a perspectivei poetice a scriitorilor religioşi. Dar, mai ales, am vrut să explicăm şi mai mult – sprijinindu-ne pe reputaţia Cazaniilor – care este contextul tradiţional al gândirii ortodoxe despre cosmos,  despre lume, pentru ca cititorul (dacă este mai puţin familiar atmosferei interioare a  Bisericii) să-l poată integra pe Antim acestui context.

Radu Albala observa că Antim are o „grandioasă, hiperbolică viziune cosmică a unor galaxii” şi că „este liric în evocarea unor fenomene ale naturii, şi mai cu seamă în evocarea grandioaselor fenomene cereşti, care îl emoţionează, pare-se, cu deosebire”[1].

Cu adevărat, el are o maiestoasă imagine de ansamblu asupra universului, complexă şi armonioasă în acelaşi timp, care cuprinde şi lumea văzută, şi pe cea spirituală, la fel ca la Coresi şi Varlaam, dar într-o descriere mult mai amplă şi mai poetică.

Vrând să aflăm motivul pentru care acest cosmos îl emoţionează şi îl inspiră atât de mult, nu putem ajunge decât la semnificaţii mistice – pe care el însuşi ni le descoperă, dacă facem o lectură atentă a Didahiilor –, foarte înalte ale metaforelor şi figurilor sale de stil, la semnificaţii religioase ale binelui şi ale frumosului în lume.

„Un sens alegoric al predicilor lui Antim îl constituie lupta cu întunericul, înfruntarea, cu semnificaţie bine determinată, a beznei (bezna interioară, la nivel mental este consecinţa păcatului şi a necunoştinţei – n.n.) cu lumina. Sub « lumina cunoştinţei de Dumnezeu », prin care se subînţelege şi «lumina învăţăturii», (soarele şi luna sunt simboluri gravitând pe orbita celestelor revelaţii), «întunericul necredinţei» şi pâcla neştiinţei se vor risipi.”[2], scrie Florin Faifer. Acelaşi exeget recunoaşte că „marea, soarele şi luna, stelele «cu tâmplele lor cele de argint» sunt simboluri”[3] şi, mai mult, că avem de-a face, în opera lui Antim, cu „o pădure de simboluri”[4].

Vom vedea în continuare şi alte semnificaţii simbolice ale acestor elemente naturale, diferite de cele pe care le-am relevat până acum.

Nu numai că lumea este plină de sens şi frumuseţe, dar este, cum am  mai spus, ea însăşi o lumină. În predicile antimiene întâlnim nenumărate metafore, comparaţii şi personificări ale luminii, iar însăşi sfera semantică, în sens larg, a cuvântului lumină (împreună cu verbul „a străluci”, foarte frecvent în Didahii) este foarte mult solicitată.

Crearea lumii ca o lumină reprezintă un autograf al Autorului asupra creaţiei Lui. Dumnezeu este Lumină, Soarele dreptăţii, cum subliniază de nenumărate ori Antim, pe parcursul Didahiilor (pornind de la Mal. 4, 2; 3, 20):

De vreme ce soarele cest simţitoriu, când răsare şi să înalţă de pre pământ, să face pricină şi mijlocitor a multor bunătăţi, că întinzându-şi razele, luminează pământul şi marea, goneşte şi răsipeşte toată ceaţa şi negura, încălzeşte şi hrăneşte toate neamurile dobitoacelor, şi, în scurt să zic, toate le însufleţeşte şi le înviază şi pre toate împreună le bucură şi le veseleşte, dar cu cât mai vârtos Soarele cel de gând al dreptăţii, Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Domnul nostru Iisus Hristos (pentru care zice prorocul Malahie la 4 capete: «Va răsări voao, celora ce vă temeţ de numele Mieu, soarele dreptăţii»), Carele S-au suit şi au răsărit astăzi în muntele Thavorului, întinzând razele şi strălucirile mărirei dumnezeirii Lui [5].

Dar şi Maica Domnului este o lumină mare: Aleasă iaste cu adevărat, ca soarele, pentru că iaste încununată cu toate razele darurilor dumnezeieşti şi străluceşte mai vârtos între celelalte lumini ale ceriului. Aleasă iaste şi frumoasă ca luna, pentru că, cu lumina sfinţeniei, stinge celelalte stele şi pentru marea şi minunata strălucire, de toate şireagurile stelelor celor de taină să cinsteşte, ca o împărăteasă. Aleasă iaste ca revărsatul zorilor, pentru că ia au izgonit noaptea şi toată întunericimea păcatului şi au adus în lume zioa cea purtătoare de viaţă [6].

Îngerii sunt lumini: îngerii sunt stele [7].

Toţi Sfinţii sunt lumini: trupurile Sfinţilor vor străluci ca soarele întru Împărăţiia Părintelui lor [8] şi ei  sunt pe lângă Hristos ca nişte stele [9].

Sfântul Nicolae luminează ca o făclie aprinsă în casa Domnului [10].

Sfântul Petru este un alt soare de taină trimiţând peste tot pământul razele darurilor şi a facerilor de bine [11].

Iar pe Sfântul Pavel l-a ales Dumnezeu ca luminând ca o altă lună luminată în lume, să răsipească întunerecul închinăciunei la idoli [12].

Sfântul Constantin cel Mare au strălucit (ca) steaoa cea luminoasă [13].

Toţi Sfinţii Apostoli au răspândit credinţa fulgerund, nu zic, cu fulgerile săbiilor, celor ascuţite, ci numai cu strălucirile unei vieţi bune [14], etc.

Sufletul omenesc însuşi este o lumină[15]: sufletul este mai luminat decât soarele [16] şi apare ca o avuţie care iaste mai cinstită decât toate avuţiile ce sunt ascunse supt munţi, sau decât toate câte ocoleşte toată lumea; şi acea frumoseţe luminată a soarelui – cele trei fecioare din predica la Sf. Nicolae – n.n. – iaste să-ş piarză lumina şi podoaba (…); nu voiu lăsa să se lipsească ceriul de stele frumoase ca acestia…[17].

Virtutea, la rândul ei, este o lumină: …bunătatea să asamână focului şi iaste să meargă în sus, în văzduh, unde-i iaste matca, că Dumnezeu iaste foc mistuitoriu şi pară de foc subţire [18]. Lumea întreagă respiră lumină.

Iată deci, că nu numai zidirea sensibilă este inundată de lumină, fiind sub supravegherea aştrilor cereşti, ci cu atât mai mult cea spirituală este iradiantă de lumina cea mai înaltă, dumnezeiască.

Sursa acestei viziuni o putem identifica însă din timpuri foarte vechi, încă de la Sfântul Vasile cel Mare, care vedea soarele şi luna ca doi ochi de foc îngemănaţi pe cer.

Şi tot el este izvorul comparaţiei aştrilor cu sfeşnice, din literatura noastră medievală (vezi Sf. Varlaam şi Cantemir), întrucât Sfântul Vasile este cel care precizează că Dumnezeu a creat luminătorii cereşti, în ziua a patra, ca pe nişte lămpi în care a pus să ardă lumina creată în ziua întâi. Şi că, la fel, Sfinţii sunt luminători şi vehicule ale Luminii dumnezeieşti a lui Hristos[19].

Această hermeneutică s-a perpetuat în toată literatura patristică şi bizantină[20].

Dar să vorbim în continuare despre semnificaţiile luminii, care se revelează de la sine, pe măsură ce ne adâncim în text, în interpretarea imaginilor seducătoare din punct de vedere literar şi stilistic şi a metaforelor revelatorii, care sunt nenumărate în paginile Didahiilor. Citatele lungi considerăm că sunt ilustrative şi esenţiale, iar nu de prisos, pentru a ne însoţi în această cufundare în logica antimiană.

Astfel, izvorul acestei lumini tainice, care împânzeşte tot universul este Dumnezeu, iar beneficiarul este omul:

Cine au văzut vreodinioară între zidiri atâta dragoste câtă iaste aceia ce arată soarele spre pământ, că deşi iaste luminătoriu mare al ceriului şi împărat al tuturor stelelor, iar lăsând celialalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pre smeritul acesta de pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui, spre dânsul luminează cu razele sale, spre dânsul împodobeşte cu toate feliurile de copaci, spre dânsul încununează cu florile, spre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile, pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale. Şi, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul lui cu un umblet necontenit.

Asemene aceştii pohte, sau, mai vârtos să zic, mai mult făr’ de asemănare arată marele Dumnezeu Ziditoriul şi Făcătoriul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile Lui toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-I trebuie, după cum zice David [Ps. 15, 2], iar spre acest suflet are pusă toată dragostea Lui cea dumnezeiască; (…)[21].

Minunată imagine a soarelui, ca „împărat al tuturor stelelor”, al cărui „umblet necontenit” supraveghează pământul, învăluindu-l în lumina care îl vivifică! Autorul ne descifrează el însuşi analogia cu Dumnezeu Creatorul şi Proniatorul lumii, dar faptul în sine al decriptării alegoriei nu scade însă, cu nimic, din frumuseţea şi ineditul acestei fabule duhovniceşti, ci o întregeşte cu sensuri mistice. În fragmente de acest fel, intransigentul şi asprul mitropolit îşi dezvăluie delicateţea, sensibilitatea şi gingăşia inimii sale, care exprimă atâta compasiune, încât să îmbrace tot universul în lacrima frumuseţii poetice.

În prelungirea unei tradiţii ecleziastice foarte vechi, motivaţiile interioare ale autorului transcend, însă, simpla admiraţie a pitorescului naturii, după cum, depărtând vălul alegoric, semnalează el însuşi. Interpretarea spre care indică Antim – iar noi ne permitem să împrumutăm cuvintele lui Varlaam –‚ ar fi că oamenii nu pute pricepe că de sămt faptele lui Dumnedzău atăta de luminate şi frumoase, cumu-i soarele şi stelele, darâ cu cât mai vărtos va hi Acela Carele au dzis şi s-au fâcut acestea! Că de străluceşte soarele atăta, ce iaste zidirea Lui, darâ cu căt mai vărtos va strâluci Acela, Ziditoriul! [22]. Această învățătură o descoperim la Sfântul Vasile cel Mare și la Sfântul Maxim Mărturisitorul. De asemenea, urmărind finalitatea pedagogică a didahiilor, este lesne de acceptat această interpretare.

Sursa teologică a unor astfel de imagini profund poetice este lesne observabilă şi în contexte neteologice (sau care nu sunt specific teologice), în tradiţia literară românească, ca spre exemplu, în interiorul unui roman istorico-fabulistic cum este Istoria ieroglifică. Răsăritul de soare şi apusul de soare sunt surprinse în imagini magnifice de Cantemir. Zorii dimineţii se descoperă când făcliia cea de aur în sfeşnicul de diiamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor să pune [23]. Iar noaptea cade după ce părintele planetelor şi ochiul lumii radzele supt ipoghei [orizont] îşi sloboade şi lumina supt pământ îşi ascunde…[24].

Sunt demne de remarcat similitudinile dintre viziunea lui Cantemir despre părintele planetelor şi cea a lui Antim despre împăratul stelelor, şi dintre ochiul lumii cantemirean şi imaginea aştrilor ca nişte ochi deschişi spre lume, din didahiile antimiene. Făclia cea de aur are şi ea întemeiere scripturistică, dar şi omiletică, în lămpile aprinse de Dumnezeu pe cer, în casa universului (casă = biserică), de care pomeneau Cazaniile lui Coresi şi Varlaam, în timp ce lumina care apune sub pământ se regăseşte aidoma, ca expresie, în Prohodul Domnului, care se cântă în Vinerea Mare, cu referire, evident, la Hristos.

Însă, simetria dintre viziunile solare ale celor doi mari scriitori ai medievalităţii noastre nu se opreşte aici şi ne dezvăluie, cu alte ocazii, apropieri surprinzătoare. Pentru a marca momentul înserării şi al începutului nopţii, Cantemir reproduce aceeaşi scenă cosmică, ca şi Antim: după ce ochiul cerului să închidea şi perdeaua nopţii peste faţa pământului să trăgea, [candelele] toate să aprindea [în templu][25] – şi ne amintim de omilia la Sf. Nicolae. În altă parte, scrie că soarele cu a sa lumină toate stelele acopere şi nevădzute le face [26], ceea ce ne provoacă din nou exerciţiul anamnetic şi ne trimite la imaginea antimiană cu soarele carele stinge cu lumina lui toate celialalte lumini, reprodusă de noi la începutul acestui subcapitol.

Imaginea respectivă provine însă din Hexaemeronul Sfântului Vasile: „Pe cer sunt o mulţime nenumărată de stele, dar toată lumina lor, adunată la un loc, nu ajunge să risipească întunecimea nopţii. Dar numai ce se arată la orizont soarele, acest luminător, dar, mai bine spus, chiar când este aşteptat, înainte de a se ridica cu totul deasupra pământului a pus pe fugă întunericul, a întunecat stelele cu lumina lui, iar aerul din jurul pământului, ca până atunci era îngheţat şi dens, l-a topit şi l-a împrăştiat” [27].

O regăsim nu numai la Antim şi Cantemir, ci şi la Nicolaus Olahus, în nişte versuri compuse la moartea lui Erasmus de Rotterdam: Căci, după cum biruieşte soarele stelele toate, / Astfel şi el pe ceilalţi tot învăţaţi i-a-ntrecut [28].

De asemenea, într-un alt loc, Dimitrie Cantemir pictează în acelaşi stil alegorico-simbolic tabloul înserării: ochiul cel de obşte genele orizontului peste lumini îşi sloboade, [şi] la locul orânduit să coborî [29].

Scopul instrumentării expresiilor plastice de către Antim este, aşadar, ca de la lumina sensibilă să ajungem la lumina spirituală, aşa după cum filosofează şi Dimitrie Cantemir:

„Căci pe cei ce socotesc că lumina acestei lumi este lumina cea adevărată, Domnul îi numeşte orbi şi călăuze ale orbilor (Mt. 15, 14), mai ales pentru că lumina acestei lumi este întuneric, precum bine a cunoscut Iov (38, 19) că noi în întuneric ne învârtim. (…) Nici să cauţi vreo altă frumuseţe sau vreo altă lumină mai frumoasă şi mai strălucitoare decât cea dumnezeiască, pentru că tot El zice: Eu sunt lumina lumii (In. 8, 12)”[30].

[1] Radu Albala, Antim Ivireanul şi vremea lui, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 113.

[2] Florin Faifer, loc. cit., p. 230.

[3] Idem, p. 239. [4] Idem, p. 235.

[5] Opere, p. 74.

[6] Idem, p. 19. [7] Idem, p. 124. [8] Idem, p. 10. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 50. [11] Idem, p. 58. [12] Idem, p. 61. [13] Idem, p. 116. [14] Idem, p. 6.

[15] Acest lucru era afirmat încă în Vechiul Testament. Spre exemplu, în Pilde 20,27 se spune: „Sufletul omului este un sfeşnic de la Domnul; el cercetează toate cămările trupului”.

[16] Opere, p. 146.

[17] Idem, p.51. [18] Idem, p.49.

[19] Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron…, op. cit., p. 133-134.

[20] În sprijinul acestei afirmaţii, putem aduce o mărturie de la Sfântul Simeon Noul Teolog (sec. XI): „Dumnezeu a făcut de la început două lumi: una văzută şi alta nevăzută. Dar e un singur împărat al lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută şi cugetată. Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori: cel văzut cu simţurile şi cel cugetat. Şi ceea ce e soarele acesta în cele văzute şi supuse simţurilor, aceea este Dumnezeu în cele nevăzute şi neînţelese cu mintea. (…)

Precum cei doi sori îşi împlinesc în chip despărţit lucrările în cele două lumi, aşa şi în omul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt sufletul şi fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părţii luminate de el, după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac.”, cf. Filocalia Românească, vol. 6, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 56-58.

[21] Opere, p. 211.

[22] Varlaam, op. cit., p. 397.

[23]  Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit, p. 76.

[24] Ibidem. [25] Idem, p. 131. [26] Idem, p. 178.

[27] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron…, op. cit., p.144.

[28] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 20.

[29] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 288.

[30] Dimitrie Cantemir, Divanul…, op. cit., p. 267.