Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a.
***
Dar comparaţia lui Antim are în vedere semnificaţii care se ramifică, absconse, ce nu ies la iveală decât dacă privim cu atenţie în profunzimile discursurilor sale. Imaginea soarelui care ocroteşte pământul şi îl face să rodească are un corespondent în realitatea spirituală, în felul în care Dumnezeu are grijă de pământul inimii şi îl ajută să facă rod al credinţei, căci omul trebuie să aibă în loc de pământ dragostea, că acolo să va înrădăcina credinţa, ca un copaci şi-ş va da roada sa la vremea sa, după cum zice David; că toţi copacii şi toate erburile, răzimând în pământ, cresc şi să măresc şi-ş dau roada, iar deaca nu razimă în pământ, să usucă şi pier. Aşa şi credinţa, răzimând în dragoste, creşte şi să măreşte şi face toate rodurile bunătăţilor, căci pământul credinţii iaste dragostea [1] iar lăcaşul ei (al credinţei – n.n.) iaste inima omului şi viaţa ei, faptele cele bune [2].
Cu alte cuvinte, inima omenească este pământul iubirii, în care este aruncată sămânţa cuvântului şi din care creşte rodul credinţei. Iată ce spunea iarăşi Cantemir: „Lumea este ca o grădină şi într-însa oamenii sunt ca florile, precum mărturiseşte Osie (14, 5): Răsări-va Israel ca un crin sau Tot trupul este iarbă şi toată slava lui ca floarea: iarba s-a uscat şi floarea a căzut (Is. 40, 7-8). Omul este ca pomul şi ca rodul, cu alte cuvinte ca fructele sunt faptele lui.
Din pomul bun va ieşi roadă bună [Mt. 7, 17] şi la aceasta se adaugă cele ce urmează acolo unde se spune despre omul bun: Şi va fi ca pomul răsădit lângă trecerea apelor care îşi va da rodul la timpul cuvenit, iar frunza lui nu va cădea (Ps. 1, 3 şi Ier. 17, 8)”[3].
Tocmai acest pământ al inimii este cel pe care îl „luminează”, îl „împodobeşte”, îl „încununează cu florile”, îl „îmbogăţeşte cu rodurile” şi îl „hrăneşte” Dumnezeu, „Ziditoriul şi Făcătoriul a toate”, până când inima devine rai, grădină a desfătării, Eden haric, în care Dumnezeu locuieşte şi „umblă” (Fac. 3, 8), ca în Edenul primordial. Urmarea acestei ocrotiri este că iubirea cerească se împământeneşte cu totul în om şi acesta se transfigurează prin ea şi devine mireasa lui Hristos şi logodnica cea care chiamă cătră sine pre iubitul său Mire [4].
Chipul nupţial al iubirii dintre Dumnezeu şi om, în mijlocul raiului inimii, este o imagine ce dovedeşte încărcătura afectivă a textului, entuziasmul oratorului, izbucnind cu rezonanţe poetice nestăvilite, din adâncul conştiinţei şi al spiritului său, care nu-şi poate cenzura fericirea.
Antim ne prezintă toată această concepţie sub formă de parabolă, vrând să demonstreze că omul este un microcosmos, dar care Îl poate cuprinde în inima sa pe Creatorul cosmosului întreg. După Sfinţii Grigorie Teologul sau Grigorie Palama, „omul, ultimă creaţie a Divinităţii, este culmea, încheierea, desăvârşirea şi însumarea a tot ceea ce Demiurgul a produs înainte, este macrocosmosul concentrat într-un microcosmos”[5].
Omul este o lume plină de taine, pe care toate tainele universului o oglindesc fără să o epuizeze. S-ar părea că viziunea lui Antim este una antropocentrică, dar fiinţa umană, din perspectiva lui, este privită exclusiv în relaţie, ca fiinţă dialogică, în relaţia sa perenă cu Soarele şi Logosul care o priveghează necontenit. Umanitatea recunoaşte, citeşte în univers un chip al propriei sale creări şi fiinţări. Universul răspunde raţiunii umane, pentru că întrupează, personifică realităţi ale vieţii şi istoriei sale.
Prin intermediul acestui univers, Dumnezeu dialoghează cu omul sau omul învaţă luând aminte la comportamentul şi firescul universal, în urma căruia, ca să nu fie bucuriia şi veseliia noastră în deşert, trebue să cunoaştem cu ochii cei sufleteşti prăznuirea vremii aceştiia, ca să nu ne zică şi noao Prorocul: „Uliul pre ceriu au cunoscut vremea sa, turtureaoa, rânduneaoa şi barza au cunoscut vremea venirei lor, iar norodul mieu n-au cunoscut Judecata lui Dumnezeu.” Că urât lucru va fi şi necuvios, când păsările vor cunoaşte vremea lor şi după vremea aceia îş vor schimba lăcaşurile sale. Iar noi, vremile cele rânduite de Sfânta Beserică, spre spăseniia sufletelor noastre nu le vom cunoaşte [6].
Căci „mântuirea, în viziunea mitropolitului Antim Ivireanul, este cosmică, ea include lumea, întregul univers, în care rolul central îl are omul, în calitate de coroană a creaţiei”[7].
Cosmosul întreg, cerul şi pământul, sunt adevărate cărţi spre înţelepţirea omului[8]. „Pe binefăcătorul Dumnezeu poţi să-L cunoşti mai cu seamă după minunatele Sale creaturi, care nu lipsesc niciodată din faţa ochilor tăi, ca să le vezi şi după cum mărturisesc ele însele: Cerurile povestesc slava Lui (Ps. 18, 1) şi se învaţă între ele, unele pe altele, să cunoască pe Dumnezeu şi Ziditorul lor: Ziua zilei spune cuvântul şi noaptea vesteşte nopţii ştiinţa (Ps. 18, 2)”[9].
Soarele, luna, aştrii cereşti[10], cât şi celelalte elemente naturale, au valoare semiotică, fiind create ca nişte semne ce indică schimbarea vremilor [11], (…) care făcând ageră firea omului, a (în)mulţi faptele cele bune îl îndeamnă [12].
Universul apare ca un fel de arhitext (dar nu în sens platonic), un proto-text creat de Dumnezeu, o proto-biblie [13]. Lecturând astfel tainele universului, omul se cunoaşte pe sine însuşi, descoperă de fapt tainele sale, ale comportamentului său ca făptură cugetătoare a lui Dumnezeu.
Aşa percepe Antim Ivireanul lumea şi caută să ne prezinte întreg cosmosul ca pe o icoană a Bisericii universale, şi să o picteze astfel. Căci Beserica aceia era închipuirea ceriului [14].
Definiţie care secondează cu fidelitate tradiţia patristică: „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este chip şi icoană a întregului cosmos, constătător din fiinţe văzute şi nevăzute, având aceeaşi unitate şi distincţie ca şi el”[15].
Cerul vizibil este doar un chip sensibil al Împărăţiei Cerurilor, un reper pentru omul nedesăvârşit, care are încă gândul cel trupesc [16], un reper destinat să îl ajute să privească dincolo de propria limitare.
Faptul că Antim concepe întreaga creaţie, cea văzută şi cea nevăzută, ca o arhitectură ecleziastică, ca o Biserică, în care Hristos e Arhiereu şi Dumnezeu, nu este o simplă speculaţie a noastră, ci este ceea ce ne relatează el însuşi, într-o tâlcuire la III Regi 6, 5-6 (în Cazanie la Vovedenie Bogorodiţe, adică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului):
Vede-se în Sfânta Scriptură, la a treia carte a Împăraţilor, la al 6-lea cap, cum că Împăratul Solomon au făcut casa Domnului cu trei despărţituri; (…) [în] care beserică, despărţitura cea dintâi, unde sta norodul să închipuia ceriului carele stă deasupra noastră, unde iaste văzduhul şi sunt acolo toate păsările cele zburătoare; iar a dooa despărţitură, unde sta arhiereii şi preoţii să închipuia ceriului al doilea, carele stă deasupra ceriului dintâi, unde sunt puterile cele cereşti, adecă îngerii şi sufletele drepţilor; iar a treia despărţitură, unde era Sfânta Sfintelor şi întra într-un an odată numai arhiereul, să închipuia al treilea ceriu, carele stă deasupra celui de al doilea, întru carele nu întră nimeni, făr’ numai adevăratul Arhiereu Hristos, Dumnezeul nostru [17].
Faptul că cele trei ceruri stau unul deasupra celuilalt, nu trebuie înţeles în sens literal, pentru că nu arată o suprapunere geografică, ci una spirituală. Şi dacă universul empiric este un templu de lumină, imitând modelul său spiritual, inefabil, cu atât mai mult este lumină lumea care să chiamă trup, adecă Beserica lui Hristos [18].
După cum am văzut şi vom mai avea prilejul să observăm mai departe, Antim citează sau parafrazează sintagma biblică ce afirmă că Dumnezeu este Soarele dreptăţii, în foarte multe contexte, fiind o imagine predilectă a ierarhului nostru, fapt care demonstrează o motivaţie interioară, intimă. Aşa cum predică autorul, Dumnezeu a creat soarele pentru om, dar El însuşi coboară până la om şi străluceşte în acesta, atâta cât fiecare persoană manifestă permeabilitate în faţa luminii Sale.
Pentru că Dumnezeu luminează mai mult ca un Soare interior, din adâncurile fiinţei umane, unde vine pentru a Se uni cu omul, prin Sf. Euharistie:
Au rămas toată zidirea uimită când Iisus al lui Navi au poruncit soarelui să stea pre cer, nemişcat, până va birui pre vrăjmaşii săi; dară cu cât mai vârtos socotiţi că s-ar minuna când acestaş Iisus ar zice soarelui, nu să stea nemişcat pre ceriu, ci să se pogoare din ceriu pre pământ. Adevărat, înfricoşat lucru ar fi acesta, iar nu iaste nimic întru asemenare cu aceia ce face preotul în toate zilele, în Sfântul Jărtăvnic. El nu porunceşte soarelui cestui ce să vede, ce pune supt datorie cu cuvintele lui şi cu rugăciunea lui, pre Soarele cel de taină al dreptăţii, pre însuşi Unul Născut Fiiul lui Dumnezeu, să Se pogoare din ceriu şi supt întâmplările pâinii şi a vinului să Se facă iară Jărtvă vie pentru ertăciunea păcatelor noastre [19].
Dumnezeu este pretutindeni în universului material şi spiritual şi este Soarele care îl înconjoară pe om cu atotprezenţa Sa, fără de Care acesta nu are lumină, dar Care străluceşte nu numai din afara omului, ci mai ales în lăuntrul fiinţei lui, în inima lui, unde Se pogoară cu toată dumnezeirea Sa şi cu toată văpaia dragostei [20] Sale pentru oameni şi pentru lume[21].
Iubindu-L pe Dumnezeu, omul priveşte cu ochii harului Său, care devin ochii săi, perspectiva, optica sa proprie[22].
Şi privind prin iubire întreaga lume îi înţelege raţiunile şi o îndrăgeşte, îi recunoaşte meritele şi frumuseţea, la rândul său. Acesta este şi modul în care Antim îşi îndeamnă ascultătorii să privească universul.
Credem că putem să înţelegem acum mai bine afinitatea lui Antim pentru metaforele celeste, predilecţia pentru vizualizarea şi iconizarea luminii (de fapt, icoana bizantină autentică are, întotdeauna, un fond de lumină predominant). Nici nu se putea altfel, deoarece orice frumuseţe şi orice lumină, după cum am văzut, Îl arată în mod tainic pe Dumnezeu: „Când înalţi, deci, privirea şi priveşti frumuseţea, măreţia şi folosul cerului, urcă-te atunci de la cer la Creator (…) şi vezi şi din crearea acestor stihii cât e de mare puterea Stăpânului tău!”[23].
[1] Opere, p. 53.
[2] Idem, p. 47.
[3] Dimitrie Cantemir, Divanul…, op. cit., p. 260.
[4] Opere, p. 113.
[5] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. I, op. cit., p. 56.
[6] Opere, p. 108.
[7] Pr. Drd. Ion Popescu, Aspecte dogmatice în Didahiile mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 1, p. 114.
[8] „…lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deşert, ci pentru un scop folositor şi pentru marea trebuinţă pe care o aduce celor ce există pe pământ, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute şi simţite în lume o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute, precum zice Apostolul, că «cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd, înţelegându-se din făpturi» (Rom. 1, 20)”, cf. Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 77.
[9] Dimitrie Cantemir, Divanul…, op. cit., p.266.
[10] „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul». Şi a fost aşa.” (Fac. 1, 14-15)
[11] Opere, p. 108.
[12] Ibidem.
[13] Această hermeneutică aparţine Sfântului Maxim Mărturisitorul.
[14] Opere, p. 42.
[15] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia (Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii), Introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 15.
[16] Opere, p. 9.
[17] Idem, p. 41-42. [18] Idem, p. 124. [19] Idem, p. 169. [20] Idem, p. 83.
[21] Căci „Împărăţia lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Siluan [Athonitul], “înseamnă a purta în inima noastră universul întreg şi pe Însuşi Dumnezeu, Creatorul lui”, cf. Arhim. Sofronie, Din viaţă şi din Duh, trad. din franceză de Prof. Ecaterina Volocaru, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 21.
[22] „Încă din prima zi, în frumuseţea sa atotcuprinzătoare, întreaga creaţie a fost chemată să devină Împărăţia lui Dumnezeu. Întreaga istorie a lumii este aici, în lumina acestei prime zile, între cuvântul şi privirea lui Dumnezeu. Ea este creată, ea nu este Dumnezeu, dar totuşi între El şi El, între cuvântul Său cel dinainte de a fi lumea şi privirea Sa către lume, Dumnezeu a pus lumina lumii. Şi la fel ca un germen ce conţine dezvoltarea viitoare a întregii plante, lumina poartă în ea desfăşurarea universului.
Între cuvântul şi privirea lui Dumnezeu, lumina avea să se dilate devenind vremurile şi spaţiile pe care le întinde, până ce ochiul omului pe această planetă ajunge să fie, datorită Cuvântului întrupat, însăşi privirea lui Dumnezeu: altfel spus, până ce omul este capabil el însuşi să vadă frumuseţea lumii, să vadă cât de frumoase sunt toate. În Geneză, omul este creat să fie privirea lui Dumnezeu către lume, în lăuntrul privirii lui Dumnezeu către lume.
Între privirea lui Dumnezeu şi chipul Său în om, se află toată creaţia. Şi privirea omului care nu-L vede pe Dumnezeu, dar vede toată creaţia, este răspunsul creaţiei către Dumnezeu, posibilitatea dialogului iubirii. Omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu, dar el poate vedea lumea aşa cum Dumnezeu vede lumea, şi aceasta este însăşi iubirea lui Dumnezeu”, cf. Jacques Touraille, La beauté du monde, icône du Royaume, în rev. Contacts, XXXI (1979), nr. 105, p. 6.
[23] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), în col. PSB, vol. 21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 62.
