Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a.
***
Căci Creatorul lumii este Dumnezeu Atotţiitorul, „Cel care ai făcut cerul şi pământul cu toată podoaba lor”[1], „Cel ce locuieşte în lumina cea neapropiată”[2], „Cel ce numără mulţimea stelelor şi dă tuturor numele lor”[3], este Ziditorul „Care ai luminat ziua cu lumină de soare şi noaptea ai strălucit-o cu raze ca de foc”[4], „Cel ce ai împodobit cerul cu stele, ca un Dumnezeu şi prin Îngerii Tăi tot pământul luminezi”[5], „Soarele slavei, Începătorul luminii”[6], „Cel ce (…) prin Sfinţii Tăi tot pământul luminezi, Ziditorule a toate”[7], „Cel ce ai răsărit lumii din Fecioară, Hristoase Dumnezeule, şi fiii luminii printr-însa ne-ai arătat”[8], „Lumină fără de început şi pururea fiitoare, în care nu este mutare sau umbră de schimbare”[9], „Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul cel ce vine în lume”[10], „Cel ce trimiţi lumina şi purcezi şi răsari soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, peste cei răi şi peste cei buni, şi cu lumina cea de ziuă luminezi toată lumea…”[11], Cel pe Care „Pe Tine Te laudă soarele. Pe Tine Te slăveşte luna. Ţie se pleacă stelele. Pe Tine Te ascultă lumina. De Tine se îngrozesc adâncurile. Ţie slujesc izvoarele. Tu ai întins cerul ca un cort. (…)”[12], „Lumina cea neînserată”[13] şi „Părintele luminilor”[14], după cum se spune în toate cărţile de cult ortodoxe.
De altfel, Ceaslovul din care am ales cele mai multe exemple – deşi ele pot fi extrem de numeroase, din toate cărţile de cult şi nu numai – a fost tradus din greceşte şi tipărit de însuşi Antim, în 1715, iar cel actual – din care am citat – îi urmează îndeaproape. Autorul nu credem că avea de ce să meargă în altă parte ca să-şi caute surse de inspiraţie.
Am vorbit mai devreme de alegoria cerului plin de ochi gânditori şi luminători, ca şi chip al Bisericii. Prin această retină uriaşă a cerului se întrevede o altă lume, un loc sugerat de acest templu al „muzicii de sfere”, plin de armonie, de lumină şi de pace, iar Antim este îndreptăţit să considere bolta cerească – singura care urcă privirile noastre spre înălţimi inepuizabile de frumuseţe – drept reper, pentru a face să se profileze înaintea noastră chipul inefabil al Raiului, grădina Besericii [15] şi cereasca cetate a fericirii [16].
Este lesne de observat faptul cum, chiar şi acolo unde el nu compară în mod explicit pe Sfinţi cu luminătorii cereşti, aceştia din urmă au însă caracteristici ale blândeţii sau ale vieţii de suferinţă.
Faptul că cerul e ostenit, că luna şi stelele obosesc priveghind, că soarele şi luna încearcă din răsputeri să-l lumineze şi să-l educe pe om, sunt realităţi specifice Sfinţilor. În cer sau pe pământ ei sunt lumini pline de bunătate. Antim ne comunică, prin aceasta, că şi Cerul spiritual are nenumăraţi ochi, care se roagă pentru oameni şi îi priveghează permanent.
Acestea sunt şireagurile stelelor celor de taină [17], adică cetele Sfinţilor şi ale Îngerilor.
Pascal (contemporan cu Antim) spunea că Hristos este în agonie până la sfârşitul lumii. La Antim vedem că Cerul Sfinţilor este în neîncetată osteneală, în priveghere şi rugăciune, în agonie pentru lumea care mai are încă de luptat cu răul. Aceşti ochi duhovniceşti neadormiţi sunt ca nişte lacrimi de foc în luciul lumii aceştiia [18] şi care îi redau adevăratul ei sens spre Lumină.
Ei sunt Luceferi ce răsar (cum zice Eminescu) şi luminează lumea, pentru a le descoperi oamenilor calea spre nemurire şi pentru a-i ajuta să-şi regăsească adevărata vocaţie de a fi oameni cereşti şi fiii Luminii. Eminescu, pe care tocmai l-am evocat, numea stelele icoane (în mai multe contexte – Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie, din poemul La steaua; sau ale stelelor icoane, în Memento mori, etc.), recunoscând în ele reflexia frumuseţii luminii veşnice.
Nespusa frumuseţe a cerului şi a boltei înstelate a inspirat dintotdeauna pe artişti, a impresionat pe filosofi (între care Kant a rămas celebru prin recunoaşterea impresionabilităţii în faţa cerului înstelat), a intrigat pe astronomi sau pe savanţi. Platonicienii şi neoplatonicienii considerau aştrii cereşti ca fiind existenţe însufleţite, dar şi Origen a crezut în această erezie, fapt ce a constituit unul dintre motivele anatematizării sale.
Ei porneau de la antica idolatrizare datorită căreia „vechii locuitori ai Eladei nu credeau în alţi zei, decât în aceia pe care-i recunosc şi astăzi mulţi dintre barbari: soarele, luna, pământul, astrele şi cerul. Şi, cum le vedeau pe toate mişcându-se şi alergând, în veşnica lor cursă, pornind de la această însuşire firească de-a alerga (thein) le-au dat numele de zei (theoi)” [19].
În creştinism, cerul înstelat nu reprezintă însă zeităţi[20], nu este idolatrizat, ci este doar o fereastră, translucidă pentru spiritul omenesc, prin care acesta poate întrezări strălucirile Luminii cei neapropiiate [21], adică poate cunoaşte, oarecum, pe Dumnezeul care este Lumină, din contemplarea lumii-lumină.
Ziua zilei spune cuvântul şi noaptea vesteşte nopţii ştiinţa (Ps. 18, 2), versetul pe care îl amintea şi Cantemir în Divanul său, înseamnă tocmai aceasta: că luminătorii cereşti comunică adevărurile cele veşnice atât celor înţelepţi şi lumnaţi la minte, ca ziua, cât şi celor întunecaţi la minte sau mai puţin înţelepţi, care sunt în noaptea neştiinţei.
Şi unora şi celorlalţi, frumuseţea cerurilor limpezi ale zilei şi splendoarea înstelată a nopţii le transmit cuvânt şi cunoaştere, ştiinţă despre Făcătorul tuturor. Doar inspirându-se din tradiţia noastră veche cu privire la această comunicare cosmică, Eminescu putea spune O, ascultă numai-ncoace, / Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! (Scrisoarea IV), imprimând dialogului cosmic caracterul de şezătoare, de cuminţenie şi înţelepciune străveche.
Am spus că, prin expresii plastice ale luminii şi ale lumii, Antim face, cu „superrafinamentul său teologal”[22], o tâlcuire parţială la Geneză. Câteodată însă această interpretare este foarte explicită, urmărindu-se o simbolistică aparte a creaţiei primare (fiindcă există şi o a doua recreare a lumii, înfăptuită prin Întruparea Cuvântului; la început, cuvântul Cuvântului s-a întrupat şi a devenit lume, materie, univers, iar a doua creaţie a însemnat de fapt o regenerare, o restaurare a creaţiei, prin asumarea de către Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a trupului şi a firii umane):
La capul cel dintâi al „Facerii” spune Moisi cum că Dumnezeu au făcut doi luminători mari: unul mai mare şi altul mai mic; şi pre cel mai mare, adecă pe soare, întru stăpânirea zilii, iar pre cel mai mic, adecă pre lună, întru stăpânirea nopţii. Şi pre aceştea, i-au făcut pentru întărirea trebuincioase chivernisiri a toată lumea.
Şi iarăşi acestaşi Dumnezeu, făcându-Se om, au pus alţi doi luminători, pentru întărirea şi întemeierea Besericii: pre cel mai mare, adecă pre Petru, pentru ca să fie întru stăpânirea zilii a dumnezeeştii cunoştinţe întru jidovime; iar pre cel mai mic, adecă pre Pavel, întru stăpânirea întunecatei nopţi a închinării de idoli, la limbi, pentru ca să răsipească cu strălucirea minunilor şi cu lumina învăţăturii norii cei întunecaţ ai înşălăciunii [23].
Înţelesul acestui fragment este că Întruparea lui Hristos a însemnat înnoirea lumii, o nouă creaţie în Duh a lumii, spirituală, în urma căreia au fost aşezaţi alţi doi mari luminători, duhovniceşti, Sfinții Apostoli Petru şi Pavel, ca un nou soare şi o nouă lună: Petru ca un soare pentru evrei, cei care erau luminaţi cu învăţăturile cereşti, care erau poporul ales, iar Pavel ca o lună pentru neamurile păgâne, care erau întunecate din pricina idolatriei, a politeismului. Lumii materiale şi omului trupesc îi trebuie aştri materiali, iar celei spirituale îi trebuie lumini spirituale.
Fiecare lume are nevoie de strălucirea luminii ei, proprie alcătuirii sale. Iar omul are nevoie de amândouă, pentru că, fiind omu îndoit, adecă cu trup şi cu suflet [24], are nevoie atât de lumina soarelui, dar şi de lumina lui Hristos, cu atât mai mult, după cum am arătat deja.
Imaginea solară este, de multe ori, preferata lui Antim, soarele fiind icoana cea mai reprezentativă pentru realităţi spirituale, a căror măreţie nu poate fi sugerată de niciun alt echivalent cosmic, aparţinând universului empiric.
În această predică apologetică la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – din care am citat mai sus – autorul face însă, implicit, prin termenii de comparaţie la care recurge şi prin „surprinzătoarele rafinări ale imaginilor”[25], şi o apologie a frumuseţii creaţiei şi, mai ales, a celor „doi luminători mari”, soarele şi luna, dintre care iaste soarele vârf celoralalte stele şi le covârşaşte cu lumina pe toate şi de la răsărit şi pân’ la apus, tot pământul şi unghiurile lui luminează, încălziaşte, îngraşă şi revarsă pretutindea razele lui. (…) Căldura soarelui are lucrare firească a dărui copacilor, erburilor, pietrilor scumpe şi plodurilor pământului vieţuitoare, umejoasă şi îngrăşătoare putere spre creştere [26].
Despre aceste semnificaţii ale luminii solare, am mai avut însă prilejul să discutăm. Reluările, sublinierile şi specificaţiile oratorului sunt însă bine venite, pentru noi, dându-ne posibilitatea să urmărim coeziunea internă a cugetării şi a operei sale. Noutatea imagistică însă, deşi întregeşte un sens cunoscut, este plină de ingenuitate şi are o sensibilitate şi un pitoresc propriu, irepetabil.
[1] Rugăciunea regelui Manase, v. 2.
[2] I Tim. 6, 16
[3] Ps. 146, 4.
[4] Ceaslov, op. cit., p. 138.
[5] Idem, p. 65. [6] Idem, p. 68. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 216. [9] Idem, p. 12. Cf. Iac. 1, 17. [10] Idem, p. 79. [11] Idem, p. 83.
[12] Molitfelnic, ed. cit., p. 32-33. Pasajul acesta se regăseşte şi în Învăţăturile lui Neagoe Basarab, a cărui sursă de inspiraţie s-a crezut, de către unii, în mod eronat, a fi Francisc din Assisi.
[13] Cf. Înţel. 6, 12: „Înţelepciunea este luminată şi neînserată”
[14] Cf. Iac. 1, 17.
[15] Opere, p. 35.
[16] Idem, p. 113. [17] Idem, p. 19. [18] Idem, p. 118.
[19] Platon, Opere III, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 270.
[20] „«Despre astronomie se vorbeşte în Biblie atât de puţin, încât nici măcar nu sunt denumite toate planetele » – a remarcat încă Galilei. În cartea lui Moise despre facerea lumii în cele şase zile, Soarele şi Luna nu sunt numite. Cunoscând tradiţia păgână («zeii nu sunt decât Soarele şi Luna şi planetele fixe » [Cicero, Despre natura zeilor, 2,80] ), Moise vorbeşte de „luminătorul cel mai mare” şi „luminătorul cel mai mic” (Fac. 1,16), ocolind cuvintele „Soare” şi „Lună”. În acest fel, el profanează sacralităţile păgâne”, cf. Diac. Andrei Kuraev, op. cit., p. 135.
[21] Opere, p.189. În contextul predicii sale, Antim se referă la lumina dumnezeiască, în care sălăşluiesc Sfinţii în Rai, dar noi am folosit sintagma mai degrabă în sens simbolic: dacă cerul este atât de luminos, cu atât mai mult se înţelege că el este creaţia Luminii.
[22] Eugen Negrici, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 103.
[23] Opere, p. 57.
[24] Idem., p. 71.
[25] Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, op. cit., p. 101.
[26] Opere, p. 58.