Zi: 23 noiembrie 2016

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a.

***

Nenumărate pagini încărcate de vizionarism, întâlnite în Didahiile lui Antim, întăresc impresia de ansamblu oferită de lectura Cazaniilor mai vechi, a unei sobrietăţi conectate la tensiunea mistică a începutului şi sfârşitului lumii. Strălucirea cerului şi a aştrilor cereşti are o forţă primordială ce proiectează lumina spre a străbate istoria şi a ne fixa ochii conştiinţei în veşnicie, acolo unde cascada timpului încetează să se mai reverse şi unde catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit [1].

De cele mai multe ori, direct sau indirect, în predici, cosmologia vizează eshatologia, pentru că venim din veşnicie (căci toate au preexistat la El şi în El) şi mergem în veşnicie. Atunci, la sfârşitul lumii, aştrii cereşti îşi vor fi făcut „datoria”, aceea de a fi semne şi luminători ai lumii şi, după cum poetic scria Miron Costin, Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare, / Minunată zidire, şi el sfârşit are. / Şi voi, lumini de aur, soareli şi luna, / Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa. / Voi stele iscusite, ceriului podoba, / Vă aşteaptă groaznică trâmbiţa şi doba. / În foc te vei schimosi, peminte cu apa (…)[2].

În Paremiile preste an, traducând din latină proorocia Sibilei Eritreia privind Judecata finală, după o versiune a lui Eusebiu de Cezareea, Dosoftei scria, de asemenea: Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri, / A tot ceri lucă s-a rumpe, şi acea de aur lună [3]. În locul aştrilor, vor străluci Sfinţii ca soarele [4] şi cu atât mai mult, cu cât mai vârtos va străluci Soarele acesta al dreptăţii [5].

Antim Ivireanul pare a ne atrage atenţia şi asupra unui alt aspect: această lume materială este o lumină, este inundată de lumină, dinăuntrul şi din afara sa; cu atât mai mult lumea spirituală, este lumină, dacă ea este cu mult mai aproape de Dumnezeu, Cel ce e însuşi toată Lumina lumii.

Prin predicile sale, el aduce în faţa ochilor noştri şi lumea nevăzută, care devine parcă mai reală vederii noastre spirituale („ochilor de gând”, cum ar spune el), decât cea imanentă, concretă.

Predicatorul şi poetul Antim nu uită nici să scoată în evidenţă faptul că Dumnezeu a creat acest univers extraordinar, dar El cu adevărat, cu a Lui preaputernicie, (…) şi mai multe lumi decât aceasta ce lăcuim poate să zidească în mărime şi în meşterşug mai minunate, după cum scrie, în primul pasaj pe care l-am numit cosmogonic şi de la care am pornit întreagă această discuţie.

Universul are amprenta unicităţii, dar nu şi a neputinţei dumnezeieşti de a crea altceva şi mai minunat. Lumea aceasta nu reprezintă decât o picătură din puterea creatoare a lui Dumnezeu: „Şi căutaţi, fraţilor, de vedeţi cum zice şi Sfântul Ioan Zlatoust pentru această lume deşartă şi de nimic, că zice aşa: «Că toată lumea aceasta stă înaintea lui Dumnezeu, cum stă o picătură de ploae în straşina unii case»”[6].

Sau: „…cât de mare este mărimea lumii înaintea ochilor lui Dumnezeu frumos arată Augustin când spune: „Mai mică este întreaga lume în ochii lui Dumnezeu decât un strop de apă faţă de întreaga mare””[7].

Căci pe de altă parte, vedem că universul, oricât de luminos (iradiind de lumină) ar fi – şi oricâte universuri ar putea fi –‚ este cu mult mai puţin frumos, incomparabil, decât însăşi Lumina care l-a creat, încât, „deşi putem cunoaşte pe Dumnezeu prin analogie cu lucrurile create, această cunoaştere este incompletă întrucât Dumnezeu este mai presus de orice asemănare. El (Antim – n.n.) arată că nu există nimic în lumea aceasta care să se poată asemăna cu Dumnezeu.

De aceea, în viziunea mitropolitului, cunoaşterea lui Dumnezeu prin iubire este superioară oricărui alt mod de cunoaştere”[8]; căci este un răspuns la dragostea cea fierbinte a lui Dumnezeu ce are cătră neamul omenesc, că pentru fierbinţeala dragostei aceştiia Ş-au schimbat faţa înaintea ucenicilor[9] şi străluceşte întru Dânsul lumina aceia a măririi (…), întru care lumină toată făptura omenească, cea dinn afară, atâta s-au schimbat, cât obrazul Lui străluciia ca soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada.

Iar asămânarea aceasta o obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui decât soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada.(…)

Şi nu numai lumina aceasta străluciia în obrazul lui Hristos, ce şi o frumuseţe oarecare şi podoabă nespusă să arăta întru Dânsul, atâta cât de s-ar aduna într-un loc toată frumoseţia şi toată podoaba şi cea pământească şi cea cerească, nici într-un chip n-ar putea ca să veselească ochii şi inimile celor ce ar privi spre dânsa, precum au veselit lumina aceia ochii ucenicilor lui Hristos. Şi această bucurie, preste fire a ucenicilor lui Hristos, nu din strălucirea luminii, ci mai mult din luminata frumoseţe a Mântuitoriului să făcea…[10].

Aceste mici fragmente vorbesc de la sine despre concepţia lui Antim despre lume şi creaţie. El simte nevoia să descrie pe larg, să expună cu toată elocinţa de care e în stare adevărul în care credea cu putere. Acest ultim citat este o parafrază detaliată a unui singur verset, dar Antim nu îşi poate reţine căldura inimii şi nici dorinţa de a-i face pe oameni părtaşi la bucuria şi înţelegerea sa mistică. Din preaplinul experienţei sale spirituale, Antim exprimă atât cât îi permite limba pământească [11].

Pentru el este valabil adevărul că „poezia este o formă necesară a expunerii lui Dumnezeu. Nu-L poţi expune pe Dumnezeu în cuvinte prea simple. Foloseşti lucruri mai adânci, metafore, imagini”[12].

Motivul este că „autoreferinţa Divinităţii nu poate fi analizată de către inteligenţa umană”[13] şi „noi nu Îl putem reprezenta pe Dumnezeu altfel decât printr-un proces de mediere, o semioză, unde prezenţa metaforei este esenţială. Astfel, metaforele Divinităţii nu sunt o reprezentare a posteriori a lui Dumnezeu, ci singura modalitate de emergenţă a Dumnezeirii”[14]. Aceste metafore nu sunt rodul fanteziei, ci descrieri cât mai apropriate ale unor realităţi spirituale.

Pentru Antim Ivireanul Dumnezeu este lumină şi El în ceriu şade în scaunul slavei Sale şi în cară de heruvimi [15], însoţit fiind, de miliarde de lumini: Sfinţi şi Îngeri, întunerece şi mulţime de îngeri [16] care strălucesc cu nemurirea [17], şi care-şi au lumina fiinţei şi a harului tot de la El. Astfel încât, chiar dacă soarele răsare şi apune, noi suntem înconjuraţi, priviţi şi luminaţi permanent de lumina harului Său, care nu apune niciodată.

Mesajul lui Antim este că depinde de noi dacă vrem să devenim ferestre prin care El să pătrundă ca un soare în sufletele noastre sau vrem să ne opacizăm prin păcat. Un lucru e sigur: noi toţi stăm în mijlocul unei iradieri de lumină şi nimeni nu poate să se ascundă[18].

Omul care se depărtează de Dumnezeu nu face decât să intre în eclipsă spirituală. Pentru acea parte dintre îngeri şi dintre oameni, care, conform voinţei libere cu care au fost înzestraţi, aleg să nu graviteze în jurul Soarelui dreptăţii şi să nu se alăture în muzica sferelor îngereşti, care cântă în coruri ierarhice slavă lui Dumnezeu, pentru aceştia existenţa nu se curmă, dar ea, prin propria lor opţiune, este privată de lumina şi frumuseţea vieţii dumnezeieşti, separându-se de simfonia cosmică, şi devine întuneric, devine, lucru înfricoşător pentru conştiinţa creştină, iad.

Unui exeget al operei antimiene, anumite pagini îi aduceau aminte de Dante şi considera că Antim „s-ar fi desfătat, desigur, citind terţinele Infernului„[19] dantesc, însă acesta pierde din vedere faptul că „singurul teolog important pentru Dante: Dante însuşi”[20] şi că „Dante, ca poet, nu-şi punea problema mântuirii Beatricei”[21], pe când Antim îşi punea numai problema mântuirii semenilor săi.

„Grupate pe teme mari, peisajele agreate de Antim Ivireanul şi în descrierea cărora el se lasă răpit cu întreg sufletul, sunt cele ale cosmosului, ale mării (sub toate aspectele ei) şi ale iernii (cumplită). În toate regăsim o mişcare de flux-reflux (în care se oglindeşte, în ultimă instanţă, însăşi bătaia inimii acestui mare trăitor), care le dă o ritmicitate pulsatorie, prin mijlocul căreia li se conferă, parcă, viaţă, mişcare în jurul căreia par a se înscrie în orbite planetare Cantemir, Conta, Blaga şi care mişcare va apare a fi specifică stilului trăirii româneşti (dar şi Ortodoxiei noastre, în care valuri mereu noi au reintrodus isihasmul ritmat de o mişcare similară a repiraţiei). (…) Măreţ în descrieri, dar nu grandilocvent, el deschide calea unui Mihai Eminescu, căruia îi sugerează, credem a nu ne fi înşelat, mai multe idei importante”[22].

Într-adevăr este minunată aprehensiunea că ritmul unduitor, deal-vale, al peisajului şi al vieţii în spaţiul mioritic, aşa cum îl sesiza Blaga, la care se adaugă motricitatea fux-reflux a mării care ne străjuieşte plaiurile, se contopeşte cu ritmul pulsatil al rugăciunii lui Iisus, pe care o propovăduieşte Antim.

Nevoitorii din toate veacurile şi trăitorii isihaşti au aflat în Ţările Române un spaţiu foarte prielnic pentru săvârşirea desăvârşirii lor (ca să îl parafrazăm pe Noica), agreabil şi prin imprimarea unui ritm interior de către însuşi peisajul local. După Antim Ivireanul, un al doilea mare teolog şi cărturar isihast naturalizat, îndrăgostit de limba română şi de ţara noastră, va fi Sfântul Paisie Velicikovski, care va genera impulsul renaşterii isihaste la noi şi în tot Răsăritul ortodox.

Punem punct acestui periplu în simbolistica vastă a luminii, la Antim (neepuizată însă), şi în interpretarea tainei creaţiei[23], prin a arăta că el înţelege sensul omului ca fiind îndumnezeirea, adică îmbrăcarea în această lumină a lui Dumnezeu, în lumina harului, în lumina divină.

Oamenii sunt creaţi pentru a năzui spre lumină, pentru a deveni ei înşişi nişte lumini, după chipul Său. Dar şi noi trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu şi trebue să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului…[24].

Entuziasmul cu care Antim propovăduieşte vederea luminii dumnezeieşti şi iubirea sa pentru lumină, atât ca energie necreată a Duhului, cât şi ca energie creată, ca univers (cosmos, lume), dovedeşte, credem, fără echivoc, faptul că era isihast. Dar despre aceasta vom vorbi cu altă ocazie.

---

[1] Sunt versurile binecunoscute din Scrisoarea I, de Mihail Eminescu, şi care parafrazează versetele scripturistice de la Isaia 34, 4, Matei, 24, 29 şi Apoc. 6,12-13.

[2] Miron Costin, op. cit., vol. II, p. 116.

[3] Cf. Dosoftei, Opere, op. cit., p. 373 şi 480-481.

[4] Opere, p. 10.

[5] Ibidem.

[6] *** Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, op. cit., p. 233.

[7] Dimitrie Cantemir, Divanul…, op. cit., p. 317.

[8] Pr. Drd. Ion Popescu, art. cit., p. 111.

[9]Opere, p. 9. [10] Idem., p. 10. [11] Idem, p. 56.

[12] Pr. Dumitru Stăniloae, în Riscul de a fi ortodox, interviuri realizate de Costion Nicolescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 54.

[13] Solomon Marcus, Metafora, paradigmă comună ştiinţei şi religiei, în Ştiinţă şi religie, antagonism sau complementaritate?, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti, 2002, p. 240.

[14] Idem, p. 244.

[15] Opere, p. 32. [16] Idem, p. 4. [17] Idem, p. 174.

[18] Însăşi ştiinţa modernă afirmă că lumea este în esenţa ei lumină, materia având la bază particule de fotoni, la nivel subatomic.

[19] Florin Faifer, loc. cit., p. 234.

[20] Harold Bloom, Canonul occidental. Cărţile şi şcoala epocilor, traducere de Diana Stanciu, postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, p. 67.

[21] Idem, p. 79.

[22]  Mihai Rădulescu, op. cit., p. 40-41.

[23] „Un întuneric de nestrăbătut acoperă întreaga creaţie şi gândul omenesc nu poate în niciun chip să pătrundă în sensul ei fundamental, nici să înţeleagă de ce există lumea în acest fel şi în această formă. Numai luminată cu lumina Dumnezeului-Om Hristos, lumea ne deschide floarea fiinţei ei şi, în ea, şi sensul adevărat şi valoarea ei. De aceea Mântuitorul a zis despre Sine Însuşi: Eu sunt Lumina lumii (In. 8,12; 9,5). În Dumnezeul-Om Hristos şi în lumina Lui omul a deschis pentru prima dată ochii, a văzut lumina şi a înţeles adevăratul sens al lumii”, cf. Sf. Iustin Popovici, op. cit,  p. 124.

[24] Opere, p. 82-83.

Neagoe Basarab vorbea şi el despre vederea luminii dumnezeieşti, scriind fiului său, urmaşilor săi la tron şi boierilor, deci adresându-se nu unui mediu monahal, ci mirenesc, ca şi Antim, de altfel: „Fie-ţi drag a te ruga de-a pururea, şi ţi să va lumina inima şi va vedea pre Dumnezeu”, afirmând şi că „iaste trezvirea putere bunătăţilor”, cf. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, op. cit., p. 223-224.