Predică la Duminica a 30-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

Dumnezeiasca Biserică ne pune iar și iar înainte cuvintele Scripturii și ale Sfinților Lui pentru că știe că și demonii reactualizează continuu păcatele înaintea noastră și ne îmbie la aceleași păcate ca și în trecut. Și acum, ca și în trecut, demonii ne învață să mâncăm și să bem mult, să ne relaxăm păcătos, să căutăm lenea și indiferența față de oameni, să ne scuzăm păcatele și nefericirea. Iar împotriva demonilor, a acestor atacatori invidioși și plini de răutate, Biserica vine și ne învață virtuțile dumnezeiești ca pe adevăratele mădulare ale vieții noastre bisericești și sociale. Adică ne învață viața înfrânată, munca, smerenia, simplitatea, nevoința, facerea de bine, prin care noi trăim cu Dumnezeu și suntem adevărați oameni sociali. Căci în măsura în care noi lucrăm aceste virtuți, ele devin organele noastre interne și simțurile prin care ne manifestăm. Devin organele și simțurile noastre duhovnicești.

Pentru că azi, în aparență, dorim să socializăm la nivel online sau la locul de muncă sau în cartierul sau în satul nostru…adică să fim acceptați într-un grup de oameni și să discutăm cu ei. Să discutăm despre diverse lucruri care ne interesează sau pur și simplu să fim împreună. Însă din ceea ce eu văd zilnic că se petrece pe Facebook, ne arătăm improprii dialogului și vieții sociale. Sau dialogul social pe care îl promovăm noi e unul foarte jos și meschin și îl susținem apelând la un limbaj stereotip, fără personalitate.

De ce? Pentru că înainte de a dori să vorbim cu alții trebuie să avem ce le spune. Pentru a vorbi trebuie să ne construim ca vorbitori. Și vorbitorul are nevoie de o întreagă literatură asumată, de o experiență de viață, de un mod de a fi social pentru ca să fie plăcut de alții. Iar dacă noi nu ne bazăm pe nimic, pentru că nu ne place școala și nici cititul și nici nu avem experiență de viață, tocmai de aceea vom vorbi suburban toată viața, ca la periferia societății, pentru că ne va fi rușine cu noi înșine.

Spre exemplu, tinerii care comunică mai mult argotic decât pe înțelesul tuturor vorbesc șmecherește în grupul lor, se înjură reciproc, beau și dansează mai mult decât comunică…iar acest „împreună” al lor are prea puține vorbe…și extrem de puține vorbe reale. Pentru că nu comunică despre ei, ci, mai ales, despre stereotipiile din jurul lor.

Și de aceea, pentru ei, câteva minute de stand up comedy, de râs despre lucruri cotidiene, ține loc de…o piesă de teatru. Iar o manea sau o piesă de hip hop sunt considerate lucruri „elevate”, pentru că sunt asumate identitar. Căci ei știu cine sunt: băieții de la periferia societății, băieții fără prea multă carte…dar care vor să fie auziți.

Însă oamenii neșcoliți care vor pe Facebook sunt repetenții clasei care vor premiu. Și când oamenii cărora nu le-a plăcut școala ajung la televizor sau în online, și mai cred că „au și ceva de spus”, aceia ne umplu de platitudini și de miștocăreli ieftine.

Mai pe scurt, rețelele de socializare arată că românii nu știu să comunice elegant și în cunoștință de cauză. Nu știu să scrie, nu au cunoaștere multiplă, adică nu au cultură, nu știu să își formuleze gândurile, nu scriu repede, nu comunică cu eleganță, le sare țandăra sau îi apucă muțenia în mijlocul unei comunicări simple. Așa arată majoritatea de pe Facebook.

Și asta îmi arată mie, ca Preot, că noi nu avem creștini ortodocși conștienți de lumea în care trăiesc. Că nu am creat oameni care să știe să comunice, să știe să se propună, să poarte Biserica cu ei oriunde merg și oricând vorbesc.

Sunt rari cei care încearcă să fie naturali în vorbirea lor. Care încearcă să fie ei înșiși. Pentru că adesea ne îmbrăcăm în straie străine, ne mascăm existența sub minciuni de tot felul și tocmai de aceea nu mai știm să vorbim normal, să vorbim cinstit, să vorbim profund. Pentru că nu mai vrem să coborâm în noi înșine ca să vorbim despre noi înșine. Și dacă nouă înșine ne e frică de coborârea în noi, este evident că nici în discuțiile cu oamenii nu plonjăm în adâncul nostru.

Însă Biserica poate să ne facă nu doar vorbitori, nu doar buni comunicatori, nu doar oameni sociali, ci oameni plini de experiență și de sfințenie. Rolul Bisericii în viața lumii e acela de a-i transfigura pe oameni, prin slava lui Dumnezeu, și de a-i face Sfinți. Dar Sfinții sunt foarte buni comunicatori, pentru că sunt oameni ai adevărului.

Căci dacă am citi, dacă am face fapte bune, dacă ne-am pătrunde de durerile și de bucuriile acestei lumi, atunci am avea ce să spunem pe rețelele de socializare. Pentru că am avea experiență vie, reală, personală.

Însă, pentru că nu avem ce să ne spunem, șeruim unii altora doar citate în fotografii. Sau vorbim pe bază de emoticoane, adică de stereotipii.

Și îmi aduc foarte bine aminte motivele pentru care generația mea nu comunica. Pentru că atunci  când eu eram adolescent, trăiam aceeași indispoziție profundă ca și acum: cei de vârsta mea nu comunicau decât argotic, decât șmecherește, pentru că vorbitul normal era pentru „încrezuți”. Cei de vârsta mea nu vorbeau normal, ci doar „păsărește”, doar șmecherește, pentru că vorbirea normală era pentru „fandosiți”, adică pentru oameni civilizați și educați. Și ei își asumau lipsa de cultură și de civilizație ca pe ceva identitar, vorbind ca pușcăriașii, ca delincvenții, doar pentru că își trăiau adolescența ca pe o marginalizare socială.

Mai pe înțeles: pentru că nu aveau bani pe cât își doreau ei și pentru că nu erau băgați în seamă de cei din familia lor și, în general, de cei în vârstă, adolescenții alegeau să se comporte ca niște golani. Însă ei nu erau niște golani! Ei mergeau la școală, aveau familii organizate, primeau bani tot timpul de la părinți…Dar pentru că nu erau apreciați și susținuți de părinții lor în sensul pe care ei și-l doreau, adolescenții generației mele alegeau să se comporte asocial.

Iar eu, prin viața mea teologică și culturală, prin faptul că aveam standarde de viață, enervam atunci, după cum enervez și acum. Pentru că enervam prin muncă, prin creație, prin seriozitate, prin eleganță interioară, prin faptul că aveam o personalitate profundă în continuă creștere, în continuă dezvoltare. Căci, potrivit generației mele, care își asuma de pe atunci eșecul, trebuia să mă pierd în mulțime, să fiu un tip banal, să nu ies în evidență, să nu am nimic de spus, să mă bucur doar de ceea ce îmi dă viața și atât.

Iar când eu vorbeam, la 16-18 ani, despre teologie, despre Sfinți, despre scriitori, despre filosofi, despre proiecte scriitoricești și editoriale, pentru că citeam și scriam mult, în comparație cu membrii generației mele care treceau prin școală ca gâsca prin apă, atunci indispuneam mult, enervam, umpleam de invidie pe cei de o vârstă cu mine, de ură. Ca și când eu îi puneam să piardă timpul în neștire și nu ei aleseseră acest lucru, în defavoarea lor.

Și așa se petrec lucrurile și azi! Munca mea online nu e considerată o îmbrățișare a tuturor, nu e considerată un mare dar pentru Biserica și țara noastră, ci „o insultă” la adresa altora, „un act de impertinență”.

Însă pe cine „insult” eu, când vreau să ajut pe toată lumea? Și față de cine sunt impertinent/ obraznic, în orele mele de dăruire față de toți? Pentru că oamenii care îi insultă pe alții, vor să îi umilească și nu să îi educe. Și cei care sunt impertinenți/ obraznici/ jegoși cu oamenii vor să îi minimalizeze pe semenii lor și nu să îi ridice spre o viață și mai suplă și mai frumoasă, după cum eu doresc.

Iar eu doresc binele tuturor oamenilor, doresc ca ei să poată comunica și să aibă ce comunica și să comunice elegant și frumos, pentru că și Dumnezeu dorește acest lucru.

Da, Dumnezeu dorește ca noi să comunicăm elegant și profund și pe Facebook și în viața reală! El vrea să comunicăm mult, profund și bine și la Biserică și la locul de muncă și acasă și online. Dar pentru a discuta cu alții trebuie mai întâi de toate ca să ne îmbogățim în cunoaștere.

Trebuie să învățăm teologie, literatură, gramatică, filosofie, istorie, geografie, astronomie, diverse științe și tehnologii. Trebuie să ne placă să privim viețile oamenilor și să luăm aminte la ele. Trebuie să iubim oamenii și adevărul lor. Trebuie să ne placă să comunicăm în timp real și să dorim să ne împrietenim în mod real.

Căci scopul comunicării nu e pierderea timpului, ci apropierea tot mai mare între oameni. Noi trebuie să comunicăm pentru ca să aflăm cine suntem și în ce credem. Noi trebuie să comunicăm pentru ca să ne înțelegem reciproc.

Iar prieteniile adolescenței au tocmai acest scop: cunoașterea celuilalt pentru a te cunoaște pe tine. Căci el, prietenul tău, este calea spre tine.

Și copilăria și adolescența sunt perioadele de vârstă definitorii pentru toată viața noastră. Și de aceea ele trebuie să fie luminoase. Trebuie să fie punctate de oameni frumoși. Însă noi, mai întâi de toate, trebuie să fim acei oameni frumoși care căutăm frumusețea din oameni și din cărți și din întreaga creație.

Pentru că librarii, de vreo 10 ani în România, ca să își vândă cărțile, apelează în mod continuu la „nevoia” de a citi. Și vor să trezească nevoia de a citi a românilor pe bază de coperți frumoase, prețuri „atractive” și prezentări de carte făcute cu personalități cu priză la public. Dar librarii noștri nu se muncesc deloc să explice miezul cărților, ce au ei în cărțile pe care le vând, în așa fel încât ele să fie neapărate pentru public.

Căci, la piață, te duci și guști din brânză sau din struguri înainte ca să le cumperi. Iar cărțile sunt la fel: trebuie să le deguști pentru ca să le placi și să le cumperi. Dar pentru ca să le placi, trebuie ca cineva să îți spună ce conține cartea și spre ce te îndreaptă. Să îți spună la modul serios și nu partinic. Pentru că cel care cumpără cartea trebuie să și găsească în carte ceea ce cumpără.

Adică nu e nevoie numai de bloguri despre cărți, nu e nevoie numai de prezentări de carte, ci e nevoie de pliante bine scrise, care să vorbească pe scurt despre carte. Niște pliante după cum sunt acum semnele de carte, care să spună esența cărții. Eu cred că astfel de pliante clare, explicite și gratuite despre carte ar ajuta pe tot mai mulți să cumpere cărți.

Eu nu am nevoie de acest lucru, pentru că eu cumpăr cartea față în față cu ea însăși: privind-o și evaluând-o. Dar cred că mulți au nevoie să li se spună cât de importantă e o carte, pentru ca ei să o cumpere.

Mediul online e viitorul cărții. Iar cei care activează în online trebuie să facă din carte un bun cotidian, pe care îl putem găsi peste tot. Pentru că numai astfel noile generații pot înțelege că cartea nu trebuie să fie separată de mâncare, de un film sau de un joc, ci cartea face parte din hrana noastră spirituală. Și că orice articol pe care îl scriem sau orice email pe care ni-l trimitem au de-a face cu cărțile și pot deveni cărți, după cum carte poate deveni orice dialog, orice discuție, orice eveniment.

Așa că nu mai trebuie să subminăm prezența cărții în viața noastră prin faptul că „nu se vând” anumite cărți, ci trebuie să explicăm aceea că esența cărții e comunicarea, e perpetuarea unor cunoștințe, a unor experiențe, a unor întâlniri între oameni.

După cum esența vieții religioase, a vieții Bisericii, e trăirea și comunicarea experiențelor duhovnicești. Dacă le trăim, vorbim despre ele cu bucurie. Dar dacă nu ne interesează experiența Bisericii, cum să vrem să o traducem și să o răspândim?

Da, toate acestea sunt o introducere la Evanghelia zilei, la Lc. 18, 18-27! Căci un stăpânitor [ἄρχων] a venit la Domnul ca să caute viața veșnică [ζωὴν αἰώνιον] [Lc. 18, 18, BYZ]. Și nu doar ca să o caute…ci să o și moștenească. Pentru că el L-a întrebat: „Învățătorule bun, ce făcând [eu] voi moșteni viața veșnică [Διδάσκαλε ἀγαθέ, τί ποιήσας ζωὴν αἰώνιον κληρονομήσω]?” [Lc. 18, 18, BYZ].

Și ca să afli despre viața veșnică, trebuie să citești despre ea. Și ca să vrei să o moștenești înseamnă că crezi în faptul că omul poate trăi veșnic și că el se poate bucura veșnic cu Dumnezeu. Adică trebuie să ai o perspectivă pozitivă asupra vieții și asupra veșniciei. Pentru că nu poți moșteni viața veșnică…fără Dumnezeu.

Și omul, care întreba despre viața veșnică, împlinea poruncile lui Dumnezeu. Pentru că el I-a spus Domnului: „Pe acestea toate le-am împlinit din tinerețea mea [Ταῦτα πάντα ἐφυλαξάμην ἐκ νεότητός μου]” [Lc. 18, 21]. Adică viața lui se călăuzea după poruncile lui Dumnezeu.

De aceea, văzându-l un om al poruncilor, Domnul îi poruncește arhonului: „Încă una îți lipsește ție [Ἔτι ἕν σοι λείπει]. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în cer [πάντα ὅσα ἔχεις πώλησον, καὶ διάδος πτωχοῖς, καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν οὐρανῷ]! Și vino, urmându-Mi Mie [καὶ δεῦρο, ἀκολούθει Μοι]!” [Lc. 18, 22, BYZ].

Și, cu siguranță, arhonul ar fi putut…să împlinească porunca Domnului! Tocmai de aceea și El l-a chemat la acest lucru. Căci Domnul ne cheamă numai la ceea ce putem și nu la ceea ce nu putem. El, arhonul, ar fi putut fi în stare de acest lucru: să vândă toate și să Îl urmeze.

Însă lucrul care l-a ținut pe loc, care i-a făcut slabă voința, neputincioasă, a fost alipirea sa de averi. Patima iubirii de bani l-a oprit…De aceea „s-a făcut foarte întristat [περίλυπος ἐγένετο], căci era foarte bogat [ἦν γὰρ πλούσιος σφόδρα]”[Lc. 18, 23, BYZ]. Și nu multa bogăție l-a oprit pe loc, ci alipirea lui de materie.

Pentru că noi putem fi alipiți de materie chiar dacă trăim într-o casă modestă și avem un salariu mic. Nu contează mărimea bogăției când vine vorba să fim pătimași pentru ea. Noi suntem alipiți de materie și dacă avem 100 de lei și dacă avem un miliard. Sau, dimpotrivă, putem fi dezlipiți de materie și dacă avem puțin și dacă avem foarte mult.

Și lupta noastră cu patima iubirii de bani și de avuție e următoarea: să nu ne încredem în bani, ci întotdeauna și oricând numai în Dumnezeu. Să nu ne lipim cu inima de bani ca de niște idoli, ci ei trebuie văzuți ca unelte bune, benefice, în călătoria noastră spre Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că avem nevoie de hrană, de medicamente, de casă, de cărți, de diverse lucruri pentru viața noastră, dar, în același timp, banii noștri pot fi mâini întinse către tot omul aflat în nevoie.

Dacă noi sporim în cunoaștere, dacă noi avem un trai bun, dacă noi suntem într-o poziție socială bună, atunci putem fi o binefacere pentru mulți. Pentru că și cunoașterea și sfaturile și experiența noastră pot fi folositoare altora, în măsura în care noi vrem să fim creștini ortodocși autentici, adică oameni pentru oameni.

Iar lecția arhonului e lecția multora dintre noi. Pentru că mulți dintre noi vrem binele veșnic, dar nu vrem să Îi urmăm lui Hristos, care este Binele nostru veșnic. Căci atâta timp când noi considerăm poruncile ca lucruri în sine, le facem pentru ele însele și credem că suntem mântuiți prin ele. Dar când înțelegem că toate poruncile lui Dumnezeu înseamnă…a-I urma Lui întru toate, atunci ne dăm seama că nu am împlinit niciodată poruncile Lui, dacă nu avem putere interioară ca să Îl urmăm pe El întru toate.

Pentru că esența poruncilor dumnezeiești este relația cu Dumnezeu. Poruncile Lui sunt ca niște raze ale aceluiași Soare. Iar dacă razele dumnezeiești nu te duc la Soare, la Dumnezeu, atunci nu te duc nicăieri.

Iar arhonului i s-a cerut…relația cu Dumnezeu. Să mizeze doar pe relația cu El. Să vândă toate, să se dezlipească de toate pentru El și pentru a-I urma Lui.

Însă noi, la Botez, acest lucru am făgăduit: că ne-am lepădat de toate pentru Hristos Domnul. Că El a devenit viața noastră. Tocmai de aceea, poruncile Lui duc la El, sunt voia Lui, sunt întâlnirea cu El. Căci viața creștină nu e o viață pentru noi înșine, ci e o viață în Hristos și cu Hristos. E viața lui Dumnezeu cu oamenii.

De aceea, după rodirea pământului de data trecută, a doua duminică a acestui dumnezeiesc post e despre bogăția interioară a poruncilor dumnezeiești. Căci noi suntem pământul care trebuie să rodim duhovnicește prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Și bogăția interioară a sfințeniei înseamnă comuniune și comunicare, înseamnă pace și înfrățire duhovnicească. Pentru că noi suntem chemați să fim cu Domnul, Care Se face Prunc pentru noi și să comunicăm cu El și despre El întregii lumi. Suntem chemați să fim prunci cu Pruncul Cel din veci și să creștem duhovnicește întru El.

Căci fără creștere duhovnicească continuă nu putem vorbi despre mântuire. Pentru că mântuirea e relație reală, vie și continuă cu Dumnezeu.

Cum trebuie să înțelegem finalul Evangheliei de azi? Adică cuvintele: „Cele cu neputință la oameni este [sunt] cu putință la Dumnezeu [Τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις δυνατά ἐστιν παρὰ τῷ Θεῷ]” [Lc. 18, 27, BYZ]. În acest sens: ceea ce pare, în aparență, cu neputință la oameni, adică mântuirea omului, este cu putință la Dumnezeu, adică cu ajutorul Lui.

Pentru că mântuirea nu este rezultatul doar al efortului nostru de despătimire, ci e rezultatul conlucrării noastre cu Dumnezeu în toate clipele vieții noastre. Căci mântuirea o dobândim dimpreună cu Dumnezeu și de la El Însuși și nu e un trofeu câștigat de unul singur.

Tocmai de aceea, o perspectivă soteriologică pur umană e un lucru imposibil, pentru că numai Dumnezeu ne mântuie. Iar cine ne făgăduiește un rai pământesc, ne făgăduiește un rai fals, pentru că nu ne făgăduiește viața veșnică întru Împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Cel care ne-a făgăduit Împărăția Lui este Dumnezeu, Cel Care e și Stăpânul nostru, al tuturor.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, demonii nu ne revând decât păcate, adică moarte, o moarte de la un capăt la altul al vieții noastre, pe când Domnul, în fiecare pagină a Scripturii și a Tradiției ne vorbește despre El ca despre centrul vieții noastre de acum și a celei veșnice.

Demonii vor să facă din patimi centrul vieții noastre, pe când Domnul vrea să ne dezbrace de toate patimile pentru o unire doar cu El și pentru veșnicie. Și când Domnul Se unește cu noi prin Trupul și Sângele Său euharistice, El Se unește cu totul cu noi, pentru că vrea ca noi să ne lipim cu totul de El, în mod rațional și voit și cu toată dragostea noastră.

Patimile ne scot afară din noi și ne lipesc de lucruri și de oameni. Pe când virtuțile ne unifică interior și ne unesc cu Dumnezeu, Cel care e centrul vieții noastre duhovnicești.

Iar pe când păcatul ne omoară, virtutea ne înviază din morți. Și dacă ne face vii împreună cu Domnul, atunci ne și bucură cu bucurie negrăită. Și această bucurie se vrea comunicată, pentru că ea tinde să iasă din noi și să bucure pe toți oamenii…

De aceea, mai înainte de a comunica trebuie să ne umplem de conținutul comunicării. Trebuie să ne umplem de Hristos euharistic, de cuvintele Lui cele mari și preasfinte, de viața Lui, de bucuria Lui, de sfințenia Lui, de smerenia Lui, de modul Său de a ieși spre oameni și a sta cu toată lumea de vorbă în mare cuviință. Căci dacă El nu vorbește șmecherește, nici noi nu trebuie să vorbim așa. Iar dacă Lui îi place smerenia și nouă trebuie să ne placă. Și dacă El iubește nespus oamenii și noi trebuie să vedem în toți chipul Lui și îmbrățișarea Lui.

Pentru că numai astfel postim, numai astfel ne schimbăm, numai astfel trăim, numai așa ne bucurăm de viață. Și viața noastră e viață eclesială, e viață doxologică, e viață plină de frumusețea Tradiției Bisericii și de adevărul deplin al Bisericii. Iar noi, cu toții, trebuie să flămânzim și să însetăm după adevărul Bisericii, după mărturiile Sfinților Lui, după minunile Lui, după frumusețea sfințeniei Lui.  Ca ele să coboare în noi și să fie în noi…adică comoara din inima noastră. Pentru că sfințenia e cerul mântuirii noastre, unde e comoara noastră. Și noi ne facem un cer rațional și înțelegător, pentru că Îl primim în noi pe Dumnezeul a toate și vorbim cu El și despre El tuturor.

Pentru că putem vorbi despre El, numai dacă vorbim tot timpul cu El. Și vorbirea cu Dumnezeu se numește rugăciune. Iar vorbirea despre El se numește teologie. De aceea, rugăciunea devine teologie și teologia naște rugăciune, pentru că se nasc una pe alta. Și teologia este fundamentul comunicării între oameni, pentru că ea este adevărul comunicării. Pentru că nu poți să vorbești cu adevărat despre om și despre viitorul lui, decât dacă vorbești teologic despre toate acestea.

Vă doresc post bucuros și întăritor pe mai departe! Dumnezeu să aibă grijă de fiecare dintre noi și să ne călăuzească spre Sine, ca bogăția slavei Lui să fie în noi izvor de viață veșnică! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 23 noiembrie 2016, zi de miercuri, înnorată, 7 grade.

2 comments

  • Facebook-ul a ajuns o vitrină de mărfuri. La fel și blogurile și vlogurile. Din păcate onlineul e acaparat în mare parte de cei care au ceva de vândut și oameni ca dumneavoastra, care vreți să dăruiți, să dați pe gratis, sunteți cam indezirabili pentru că le stricați afacerile. Aici nu se caută comunicarea ci se caută afacerea. Iar dacă nu e pentru business atunci e pentru ieșirea în evidență: ia uite câți prieteni am eu! Sau: ia uite cu cine sunt eu prieten! Vezi ce tare sunt? Comentariile sunt sub nivelul mării. Nici nu e nevoie de prea multe clase ca să-ți faci cont și să scrii comentariile care se scriu sau să pui emoticoane. Cam asta e realitatea. Doamne-ajută, Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, doamnă Irina, și eu văd aceeași realitate! Comercialul ne agasează peste tot…dar noi trebuie să știm să facem diferența între ce ne trebuie și ce nu ne trebuie. Nu putem cumpăra orice! Pentru că banii noștri, adesea puțini, trebuie să meargă spre lucrurile de care, cu adevărat, avem nevoie.

      Mulțumesc pentru comentariu! Vă doresc numai bine!

Dă-i un răspuns lui Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *