Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 27 noiembrie 2016

Unde se află capul și Crucea Sfântului Apostol Andreas?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

54. Unde se află capul și Crucea Sfântului Apostol Andreas?

Fruntea Sfântului Apostol Andreas se află în Schitul Sfântul Apostol Andreas din Muntele Athos, care aparține de Mănăstirea Vatoped[1]. Și se păstrează în această formă[2]:

fruntea Sfantului Apostol Andreas

Cealaltă parte a capului Sfântului Apostol Andreas se păstrează în Catedrala Sfântul Apostol Andreas din Patra[3] [Πάτρα][4], care este capitala regiunii Ahaia [Αχαΐα][5] și al 3-lea oraș ca mărime din Grecia[6]. Și se păstrează astfel[7]:

capul Sfantului Apostol Andreas

Și tot aici, în catedrala din Patra, găsim și Crucea, în formă de X[8], a Sfântului Apostol Andreas[9]:

Crucea Sfantului Apostol Andreas


[1] Cf. http://www.crestinortodox.ro/religie/capul-sfantului-apostol-andrei-126484.html.

[2] Imaginea e de aici: http://www.crestinortodox.ro/files/image/diverse – articole/- a – a/capul-sfantul-andrei-athos-1.jpg.

[3] Cf. http://www.crestinortodox.ro/religie/capul-sfantului-apostol-andrei-126484.html.

[4] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Πάτρα.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Patras

și https://el.wikipedia.org/wiki/Νομός_Αχαΐας.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Patras.

[7] Am preluat imaginea de aici:

http://www.crestinortodox.ro/files/image/diverse – articole/- a – a/capul-sfantul-andrei-patras-1.jpg.

[8] Cf. http://www.doxologia.ro/imagine/catedrala-sfantul-apostol-andrei-din-patras.

[9] Am preluat imaginea Sfintei Cruci de aici:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/wp-content/uploads/2012/11/crucea-sf-andrei-650×1024.jpg.

Ce avem în Eccl. 12, 7?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

53. Ce avem în Eccl. 12, 7?

O lecție de antropologie. Pentru că versetul de aici, în LXX, e următorul: „Și are să se întoarcă țărâna în pământ, [după] cum era [καὶ ἐπιστρέψῃ ὁ χοῦς ἐπὶ τὴν γῆν ὡς ἦν], și duhul are să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat pe el [καὶ τὸ πνεῦμα ἐπιστρέψῃ πρὸς τὸν Θεόν Ὃς ἔδωκεν αὐτό]”.

Pentru că trupul nostru e numit aici țărână [ὁ χοῦς], căci a fost făcut din țărână. Și de aceea țărâna noastră se va întoarce în pământ, odată cu moartea, după cum a fost și mai înainte de crearea omului. Iar duhul sau sufletul nostru se va întoarce la Dumnezeu, la Cel care ni l-a dat, pentru că El ne-a creat fiecăruia câte un suflet.

Așadar, trupul a fost făcut de Dumnezeu din pământ și se întoarce în pământul din care a fost luat, pe când sufletul se întoarce la Dumnezeu, la Cel care ni l-a dat pe el, iar acesta e nemuritor.

Iar această teologie antropologică a intrat în Slujba Înmormântării, unde se spune: „sufletul să meargă acolo de unde ființă și-a luat, până la obșteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit”[1].


[1] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 234.

Reîntoarcere la Nichita [59]

Dar e adevărat că, la Nichita, semnificația necuvintelor tinde spre o înțelegere mai adâncă decât la predecesorii lui. Și adâncimea acestei semnificații vine, cred eu, din intuirea unei înțelegeri apofatice. Din a nu căuta să epuizeze fântâna cuvântului și a vrea să-l definească mai degrabă negativ, spunând ceea ce nu este.

Și ce nu este cuvântul? Cuvântul nu este semnificația lui imediată, nu se limitează numai la atât. Cu atât mai mult poezia nu este „cuvintele din care este compusă”, nu este suma semnificațiilor acestor cuvinte sau înlănțuirea sensului lor imediat. De aceea, cuvântul e și necuvânt, e și nevăzut, nu numai ceea ce se vede și se înțelege din el.

Pe puntea cuvintelor se poate traversa dincolo de semnificația lor contingentă prin necuvinte, adică, prin înțelesul lor superior, transcendent.

Însă, pentru a scrie cu necuvinte o poezie metalingvistică, trebuie ca scrisul tău să aibă un conținut metalingvistic. Pentru că, în teorie și intenție, mulți vor, dar puțini pot.

Poemul intitulat Necuvinte (din vol. Un pământ numit România) tocmai această intuiție superioară despre cuvânt și poezie încearcă să o descrie: „Acel cuvânt îl visez/ care a fost la-nceputul lumilor lumii,/ plutind prin întuneric și despărțind/ apele de lumină”. Am comentat deja poezia, altădată[1].

Aceste cuvinte le-a visat Nichita dintotdeauna: „să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt (Cântec, vol. O viziune a sentimentelor). Cuvintele ce repetă, „într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală, în același volum).

Însă acum, poetul a ajuns la concluzia că aceste cuvinte ar trebui să se numească mai degrabă necuvinte.

Citind cu atenție primele capitole din Facerea, Nichita a observat câteva lucruri importante. Și anume că Dumnezeu a creat lumina, nu și întunericul. Întunericul era ceea ce nu era, ceea ce nu exista, nu era adus întru ființă. Întunericul nu era lumină și nu era nici altceva.

Iar pe toate câte le-a creat, Dumnezeu le-a creat ziua, pe lumină. Așa cum Hristos va propovădui ziua, la lumină cuvintele mântuirii și va face minuni tot ziua, în văzul tuturor. Același Cuvânt al lui Dumnezeu zidește toată făptura în lumină  și Se arată pe Sine în lumina zilei, învățând pe oameni Evanghelia și lucrând minuni.

De aceea și Nichita vede că toate lucrurile din univers iau naștere în lumină și din lumină:

Acel cuvânt îl visez /…/
născând pești în ape și născând
ape și lumini în lumină,
născând pești în ape și născând
ape și lumini în lumină…

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu pești.

Acest cuvânt, laser lingvistic, pătrunde până la măduva ființei, întrucât a putut să despartă lumina creată de Dumnezeu de întunericul celor ce nu sunt și n-au fost vreodată. Așa cum spune Domnul prin glasul Sfintei Solomoni, mama Sfinților frați Macabei:

„căutând la cer și la pământ, și văzând toate cele ce sunt într’însele, să cunoști că din ce n’au fost le-au făcut pre ele Dumnezeu” (2 Mac. 7, 28, Biblia 1914).

„uită-te la cer și la pământ și la toate cele ce sunt într’însele, și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic” (Idem, Biblia 1939).

Acest cuvânt, laser lingvistic, pe care îl visează Nichita, poate să pătrundă până acolo unde lumina creată „se face din nou/ întuneric”. Adică până acolo unde izvorăște creația. Dar acest cuvânt este dumnezeiesc, nu este omenesc. Tocmai de aceea, mai bine să-l numim necuvânt

Ceea ce dorește poetul este o apropiere, o întrezărire, cât de palidă, a puterii creatoare dumnezeiești. O întipărire a acestei puteri și în el, în poezia sa, la nivelul său uman.

Despre vol. Un pământ numit România[2], cu toate că titlul a putut și încă poate părea unora „propagandistic”, Alexandru Condeescu spunea – și subscriu – că este o „carte insuficient prizată de critică deși conține poezii din cele mai remarcabile ale poetului”[3].

Eu cred în patriotismul sincer al lui Nichita Stănescu, care n-are nimic de-a face cu abjecția comunistă sau cu fantasmele lui Ceaușescu. Iubirea de țară era o trăire sfântă pentru el, un loc de refugiu chiar, când sentimentele îi înghețau de frig. Și multe din poemele acestui volum mărturisesc despre o adâncire a poetului în suferință, în singurătate (lăuntric se simțea foarte singur), în dezamăgire și chiar descurajare.

Iubirea de țară, de strămoși, de tradiție e un loc de scăpare, atunci când

Nu mă mai face frumos nici tristețea,
nici amurgul, nici foamea,
nici inima altuia, nici copacii altuia,
nici strada goală de tine,
nici caii, nici iarba,
nici pietrele,
nici cuvântul prin ale cărui
vocale
pot să privesc
ca prin niște orbite goale.

(Cântec)

Prieteni sinceri și care să-l înțeleagă nu prea erau, iubita „nu mai era de mult acasă” (Într-o după-amiază de toamnă). Femeia are „tâmpla/ rece ca-ntotdeauna”. „Și-n loc de inimă ne bate luna” (Cântec).

Dar „când mi-am întors spre tine chipul/ văzui doar un schelet ce-l lustruia/ nisipul. // O, draga mea, iubita mea,/ femeia mea,/ bine-ai venit dintotdeauna./ Ți-am sărutat arcada, sternul,/ osul suav ce-mpodobește mâna,/ scheletul clipei străbătând eternul” (Muzica).

Omenirea e goală de umanitate („Nu locuiește nimeni pe acest glob”) și suferă „de atâta trăită neviață”. Iar viitorul se preconizează a fi „arămiu/ Cu vedere la vid” (Invitație către o nimfă).

Sentimente grele îl încearcă: „își zbate sinele în sine/ în lucruri pân’la jumătate.// Și în cuvinte pân’la sfert/ și-n necuvinte nici atâta” (Existență, tu).

Încât „și-această inimă străină, din mine,/ o las drept plată între monezi și trec” (Într-o după-amiază de toamnă).

Eminescianizează cu sentimente stănesciene:

Cer stătea lungit pe cer,
adormind o tandră moarte
în albastru, și în negru,
din aproape, din departe. /…/

Unde mă sfârșeam, de unde
începuseși viața tu,
n-am știut-o, nu vor ști-o
orele de-atunci, de-acu!…

(Timp stătea lungit pe timp)

Refugiul îi e în poezia mare sau în istorie: „Și brusc trecutu-mi pare viitor/ și urc spre secole latine/ și-aud un ding, un dang sonor/ al frunzelor foșnind prin mine” (Aerul).

Vrea să fie nins, privind zăpada ca pe un simbol al curăției și nevinovăției, asociindu-l cu sărbătoarea Nașterii Domnului: „O, lerui ler, zăpadă, zăpadă,/ formă albă a cerului căzându-mi pe frunte /…/ hlamida mea de domn, zăpadă…” (Colindă de țară).

Ninsoarea i se pare chiar „un înger doborât din rai/ sub o formă prematură de zăpadă” (Azvârlire de lance).

Și „sunt zăpezi eterne, dorurile mele” (Confirmare).

Și Dumnezeu îi va da să treacă din lumea aceasta într-o zi de decembrie, când cădea prima zăpadă.


[1] Aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/11/poezie-si-teologie-cu-nichita-stanescu/.

[2] Folosesc și: Nichita Stănescu, Un pământ numit România. Versuri, Ed. Militară, București, 1969.

[3] Cf. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, vol. I, op. cit., p. 68.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [92]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a.

***

III. 6. 1. 7. „Lună tu, stăpân-a mării…” : Puncte de convergenţă între opera lui Antim Ivireanul şi cea a lui Mihai Eminescu. Motive şi viziuni comune sau similare.

Motto:

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!

Cum inima-mi de-adânc o linişteşte… răsărirea stelei în tăcere.

Mihail Eminescu, Scrisoarea I, Sonet

În capitolele anterioare am avut de mai multe ori ocazia să atragem atenţia asupra unor motive sau imagini comune în opera lui Antim şi în cea a lui Mihai Eminescu. De altfel, credem că Eminescu a avut oportunitatea, cumva, să citească din omiliile lui Antim Ivireanul. Dorim în această secţiune a lucrării noastre să punem în lumină mai multe asemenea coincidenţe ideatice şi plastice între cei doi autori.

Mihai Rădulescu a făcut deja o paralelă între „versurile de început ale lucrării Chipurile Vechiului şi Noului Testament: Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din nefiinţă / Şi în fiinţă le-au adus cu multă biruinţă[1] şi versul eminescian La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, din Scrisoarea I, ajungând la concluzia următoare: „Această antiteză, ca şi splendidul şi rarul nefiinţă în sine” sunt „ale românei bisericeşti şi Antim Ivireanul le-a impus valoarea”[2].

E adevărat că nefiinţă (chiar întunerecul nefiinţei) există şi în Istoria ieroglifică a lui Cantemir[3], dar aceasta e o sursă improbabilă, întrucât manuscrisul a luat calea exilului împreună cu autorul şi nu a fost publicat la noi până în 1883.

Suntem de acord cu această aserţiune, întrucât cunoaştem foarte bine felul în care Eminescu şi-a impropriat, în acelaşi mod, genunea lui Dosoftei şi suntem conştienţi şi de faptul că nefiinţa şi genunea nu sunt, la origine, termeni poetici, ci concepte ortodoxe.

Domnia sa a aflat în mai multe poeme eminesciene ipostaza lunii ca stăpână a mării, anume în Scrisoarea I (lună tu, stăpâna mării), Scrisoarea III (luna/ Doamna mărilor şi-a nopţii), Scrisoarea IV (al lunei disc, stăpânitor de ape), Horia (luna iese, mărilor regină)[4] şi a propus studierea atentă a manuscriselor pentru a se descoperi mai multe astfel de situaţii, în care expresii, reprezentând viziunea antimiană, se regăsesc în paginile marelui nostru poet romantic.

Mai mult decât atât, autorul nostru a identificat în nuvela Sărmanul Dionis două fragmente în care fantezia reconfiguratoare de cosmosuri a călugărului Dan ar putea avea foarte bine, ca puncte de plecare, idei şi imagini din predicile lui Antim[5], considerând şi că acea cameră populată de „câteva sute de cărţi vechi, multe greceşti, pline de învăţătură bizantină”, a personajului eminescian, în care recunoaştem un avatar literar al poetului însuşi, trebuie să ne conducă inevitabil la concluzia că, între sutele de lecturi din literatura noastră veche, ale lui Eminescu, trebuie să se fi regăsit cu necesitate şi scrierile lui Antim[6].

Şi noi înclinăm să credem – e chiar o certitudine pentru conştiinţa noastră – că Eminescu a cunoscut manuscrise sau copii ale omiliilor antimiene, întrucât coincidenţele sunt mult prea izbitoare.

În cele ce urmează vom scoate în evidenţă multiple asemănări (pe care nu le considerăm aleatorii) între cugetarea antimiană şi cea eminesciană, ilustrate de exemple destul de numeroase şi de grăitoare, considerăm noi, din opera poetică a lui Eminescu. Astfel, în urma cercetărilor noastre, am descoperit similitudini concrete pe care le vom preciza în cele ce urmează.

  • Lumina lunii ca lumina soarelui:

Iară luna argintie, ca un palid dulce soare (Memento mori), Nu credeţi cum că luna-i lună. Este / Fereastra cărei ziua-i zicem soare. (Demonism), …pe când noaptea v-aprinde blându-i soare (Povestea magului călător în stele), …al nopţii alb soare de argint (Povestea), …al nopţii dulce soare (Călin Nebunul).

  • Metafora aştrilor adormiţi sau a lunei şi a stelelor ca nişte ochi ai cerului:

Scânteie marea lină (…); din tainica pădure / Apare luna mare câmpiilor azure, / Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal (Împărat şi proletar); Şi cuminţi frunzele toate îşi comunică misteruri, / Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri (Memento mori); Prin aerul de noapte, puternic, rece, des, / A lunei adormite pătrund razele rare (Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act)); …stele de aur ce-şi închideau pleoapele spre a le deschide iar… (Sărmanul Dionis) – seamănă foarte mult cu antimianul cer cu ochii osteniţi şi cu stelele care îşi deschid tâmplele de argint – , Acum se-nchid a serei gene (Mureşanu);

Tu, ce din ceriuri pe lume cazi / Lumină sfântă, / Precum pe-al mărei amar atlaz / O rază frântă, // Acum la nouri te depărtezi / Strălucitoare / Căci de acolo pe lumi veghezi / Cu ochi de soare. (Mureşanu (Tablou dramatic));  O, steauă iubită … Un sfânt ochi de aur (Steaua vieţii). Analogia între ochi şi stele îşi are şi alte numeroase concretizări în metafora ochilor ca nişte „stele vinete”, regăsibilă adesea în toată opera eminesciană.

  • Cerul înstelat şi aştrii cereşti, ca  reflexie a Împărăţiei Cerurilor:

…lumina blândei lune (Lacul); Cerul stelele-şi arată, / Solii dulci ai lungii linişti. (Povestea teiului); …stelele proroace (Scrisoarea IV); (Memento mori); Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară (Sara pe deal); Atunci printr-o geană de nouri, deschisă, / Din ochiu-i albastru se vede o stea / Ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise / C-o rază de nea. (Steaua vieţii); …prorocitoarele stele, …ale stelelor icoane; …faţa sfântă a lunei pline/ Îşi ridică discul splendid în imperiul de lumine; Monastirea alb-a lunei sau monastirea lunei cu-argintoasă colonadă; cuvioasele stele, …a lor dulci şi moi icoane/ Împlu văile de lacrimi (Memento mori);

a stelelor imperiu întins ca şi un cort – pentru că Dumnezeu este „Cel ce întinzi cerul ca un cort” (Ps. 103, 2) –, Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă şi O candelă a vieţii; cerul şi-nfloritu-i cort; Sunt scrieri streine / Gândite de Domnu-ntr-a sorilor nimb ; Şi stele în candeli dulci raze presară; Stelele sclipeau sfinte, (Povestea magului călător în stele);

O stea în cer albastru / Ce-aruncă a ei icoană (Stam în fereastra susă); …a cerului stelele albe… vă vărsaţi icoanele voastre în Tibru (Murmură glasul mării); O stea din cer albastru / Trecu a ei icoană (Lectură); Şoptiri aeriane / Pătrund din mal în mal / Ş-a stelelor icoane / Pre fiecare val. (Din cerurile-albastre); O stea, apoi iar una; pe ape diafane / Îşi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. (Sarmis); Când de pe ceruri stele sfinte / Pătrund în codru, bat în lac. (Dona Sol); duioasele icoane [7] [ale stelelor].

  • Analogia între cerul înstelat şi Raiul Sfinţilor şi al Îngerilor, precum şi arhitectura cerului ca o Biserică:

…toţi îngerii în cor, / Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare … (La mormântul lui Aron Pumnul); Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; (Scrisoarea I); În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească, / Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească / Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort. [8] (Memento mori); Muzica sferelor: Seraphi adoară / Inima lumilor ce-o înconjoară, / Dictând în cântece de fericire / Stelelor tactul lor să le inspire (Ondina).

  • Imaginea lunii ca o regină, stăpână (alte versuri decât cele amintite deja mai sus):

…trece albă regina nopţii moartă (Melancolie); …-n cer vezi luna trecând albă şi frumoasă,/ O regină jună, blondă şi cu braţe de argint (Memento mori), Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie, / Se ridica prin codri (Codru şi salon); Regina albelor nopţii regine (Ondină); …şi luna ce visează / Trecând printre palate de nori – o-mpărăteasă (Povestea); O insulă departe s-a fost ivind din valuri, / Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare, / Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare (Sarmis).

  • Îngerul ca o stea, care a vestit naşterea Mirelui lumii, care aduce veşti bune despre viitor (Antim spunea, citând din cartea lui Iov, că Îngerii sunt stele), precum şi aşteptarea tainică şi minunată în adâncul nopţii:

Diamant topit în stea, / Doamnă peste stele, / Ce lumini în ţara mea / Cerul ţării mele …/ Îţi cântăm bine-ai venit / Doamnă peste stele! // Împăraţi din Răsărit / Pe al lumei Mire / L-au cătat şi l-au găsit, / Când le-a dat de ştire / Dulcea stea de diamant, / Plină de iubire… (Povestea);  

Iar marea-n mii de valuri (…) porneşte să-şi unească / Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească. // Natura doarme dusă, tăriile în pace. / Din limpedea-nălţime pe-alocuri se desface / O stea, apoi iar una; pe ape diafane / Îşi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. / Tot mai adânc domneşte tăcerea înţeleaptă – / Se pare cum că noaptea minunea şi-o aşteaptă (Sarmis).

  • Despre lună, ca o umplere de raze:

Luna e plină de raze  (Memento mori).


[1] Mihai Rădulescu, op. cit., p. 37.

[2] Idem, p. 37-38.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 81.

[4] Cf. Mihai Rădulescu, op. cit., p. 36.

[5] Cf. Idem, p. 38-39.

[6] Cf. Idem, p. 36.

[7] Într-una din variantele poemului S-a dus amorul, cf. Mihai Eminescu, Opere III, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1944, p. 29.

[8] A se observa viziunea lui Eminescu: el compară sfâşierea catapetesmei templului de la Ierusalim, de la moartea Domnului pe cruce, cu  sfâşierea catapetesmei cerului de la sfârşitul lumii, când pânz-albastră a cerului ca un cort (Ps. 103, 2: „Cel ce întinzi cerul ca un cort”) se va rupe. Şi astfel se va mărturisi moartea şi învierea Domnului la toată lumea.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno