Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [92]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a.

***

III. 6. 1. 7. „Lună tu, stăpân-a mării…” : Puncte de convergenţă între opera lui Antim Ivireanul şi cea a lui Mihai Eminescu. Motive şi viziuni comune sau similare.

Motto:

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!

Cum inima-mi de-adânc o linişteşte… răsărirea stelei în tăcere.

Mihail Eminescu, Scrisoarea I, Sonet

În capitolele anterioare am avut de mai multe ori ocazia să atragem atenţia asupra unor motive sau imagini comune în opera lui Antim şi în cea a lui Mihai Eminescu. De altfel, credem că Eminescu a avut oportunitatea, cumva, să citească din omiliile lui Antim Ivireanul. Dorim în această secţiune a lucrării noastre să punem în lumină mai multe asemenea coincidenţe ideatice şi plastice între cei doi autori.

Mihai Rădulescu a făcut deja o paralelă între „versurile de început ale lucrării Chipurile Vechiului şi Noului Testament: Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din nefiinţă / Şi în fiinţă le-au adus cu multă biruinţă” [1] şi versul eminescian La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, din Scrisoarea I, ajungând la concluzia următoare: „Această antiteză, ca şi splendidul şi rarul nefiinţă în sine” sunt „ale românei bisericeşti şi Antim Ivireanul le-a impus valoarea”[2].

E adevărat că nefiinţă (chiar întunerecul nefiinţei) există şi în Istoria ieroglifică a lui Cantemir[3], dar aceasta e o sursă improbabilă, întrucât manuscrisul a luat calea exilului împreună cu autorul şi nu a fost publicat la noi până în 1883.

Suntem de acord cu această aserţiune, întrucât cunoaştem foarte bine felul în care Eminescu şi-a impropriat, în acelaşi mod, genunea lui Dosoftei şi suntem conştienţi şi de faptul că nefiinţa şi genunea nu sunt, la origine, termeni poetici, ci concepte ortodoxe.

Domnia sa a aflat în mai multe poeme eminesciene ipostaza lunii ca stăpână a mării, anume în Scrisoarea I (lună tu, stăpâna mării), Scrisoarea III (luna/ Doamna mărilor şi-a nopţii), Scrisoarea IV (al lunei disc, stăpânitor de ape), Horia (luna iese, mărilor regină)[4] şi a propus studierea atentă a manuscriselor pentru a se descoperi mai multe astfel de situaţii, în care expresii, reprezentând viziunea antimiană, se regăsesc în paginile marelui nostru poet romantic.

Mai mult decât atât, autorul nostru a identificat în nuvela Sărmanul Dionis două fragmente în care fantezia reconfiguratoare de cosmosuri a călugărului Dan ar putea avea foarte bine, ca puncte de plecare, idei şi imagini din predicile lui Antim[5], considerând şi că acea cameră populată de „câteva sute de cărţi vechi, multe greceşti, pline de învăţătură bizantină”, a personajului eminescian, în care recunoaştem un avatar literar al poetului însuşi, trebuie să ne conducă inevitabil la concluzia că, între sutele de lecturi din literatura noastră veche, ale lui Eminescu, trebuie să se fi regăsit cu necesitate şi scrierile lui Antim[6].

Şi noi înclinăm să credem – e chiar o certitudine pentru conştiinţa noastră – că Eminescu a cunoscut manuscrise sau copii ale omiliilor antimiene, întrucât coincidenţele sunt mult prea izbitoare.

În cele ce urmează vom scoate în evidenţă multiple asemănări (pe care nu le considerăm aleatorii) între cugetarea antimiană şi cea eminesciană, ilustrate de exemple destul de numeroase şi de grăitoare, considerăm noi, din opera poetică a lui Eminescu. Astfel, în urma cercetărilor noastre, am descoperit similitudini concrete pe care le vom preciza în cele ce urmează.

• Lumina lunii ca lumina soarelui:

Iară luna argintie, ca un palid dulce soare (Memento mori), Nu credeţi cum că luna-i lună. Este / Fereastra cărei ziua-i zicem soare. (Demonism), …pe când noaptea v-aprinde blându-i soare (Povestea magului călător în stele), …al nopţii alb soare de argint (Povestea), …al nopţii dulce soare (Călin Nebunul).

• Metafora aştrilor adormiţi sau a lunei şi a stelelor ca nişte ochi ai cerului:

Scânteie marea lină (…); din tainica pădure / Apare luna mare câmpiilor azure, / Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal (Împărat şi proletar); Şi cuminţi frunzele toate îşi comunică misteruri, / Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri (Memento mori); Prin aerul de noapte, puternic, rece, des, / A lunei adormite pătrund razele rare (Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act)); …stele de aur ce-şi închideau pleoapele spre a le deschide iar… (Sărmanul Dionis) – seamănă foarte mult cu antimianul cer cu ochii osteniţi şi cu stelele care îşi deschid tâmplele de argint – , Acum se-nchid a serei gene (Mureşanu);

Tu, ce din ceriuri pe lume cazi / Lumină sfântă, / Precum pe-al mărei amar atlaz / O rază frântă, // Acum la nouri te depărtezi / Strălucitoare / Căci de acolo pe lumi veghezi / Cu ochi de soare. (Mureşanu (Tablou dramatic));  O, steauă iubită … Un sfânt ochi de aur (Steaua vieţii). Analogia între ochi şi stele îşi are şi alte numeroase concretizări în metafora ochilor ca nişte „stele vinete”, regăsibilă adesea în toată opera eminesciană.

• Cerul înstelat şi aştrii cereşti, ca  reflexie a Împărăţiei Cerurilor:

…lumina blândei lune (Lacul); Cerul stelele-şi arată, / Solii dulci ai lungii linişti. (Povestea teiului); …stelele proroace (Scrisoarea IV); (Memento mori); Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară (Sara pe deal); Atunci printr-o geană de nouri, deschisă, / Din ochiu-i albastru se vede o stea / Ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise / C-o rază de nea. (Steaua vieţii); …prorocitoarele stele, …ale stelelor icoane; …faţa sfântă a lunei pline/ Îşi ridică discul splendid în imperiul de lumine; Monastirea alb-a lunei sau monastirea lunei cu-argintoasă colonadă; cuvioasele stele, …a lor dulci şi moi icoane/ Împlu văile de lacrimi (Memento mori);

…a stelelor imperiu întins ca şi un cort – pentru că Dumnezeu este „Cel ce întinzi cerul ca un cort” (Ps. 103, 2) –, Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă şi O candelă a vieţii; cerul şi-nfloritu-i cort; Sunt scrieri streine / Gândite de Domnu-ntr-a sorilor nimb ; Şi stele în candeli dulci raze presară; Stelele sclipeau sfinte, (Povestea magului călător în stele);

O stea în cer albastru / Ce-aruncă a ei icoană (Stam în fereastra susă); …a cerului stelele albe… vă vărsaţi icoanele voastre în Tibru (Murmură glasul mării); O stea din cer albastru / Trecu a ei icoană (Lectură); Şoptiri aeriane / Pătrund din mal în mal / Ş-a stelelor icoane / Pre fiecare val. (Din cerurile-albastre); O stea, apoi iar una; pe ape diafane / Îşi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. (Sarmis); Când de pe ceruri stele sfinte / Pătrund în codru, bat în lac. (Dona Sol); duioasele icoane [7] [ale stelelor].

• Analogia între cerul înstelat şi Raiul Sfinţilor şi al Îngerilor, precum şi arhitectura cerului ca o Biserică:

…toţi îngerii în cor, / Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare … (La mormântul lui Aron Pumnul); Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; (Scrisoarea I); În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească, / Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească / Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort. [8] (Memento mori); Muzica sferelor: Seraphi adoară / Inima lumilor ce-o înconjoară, / Dictând în cântece de fericire / Stelelor tactul lor să le inspire (Ondina).

• Imaginea lunii ca o regină, stăpână (alte versuri decât cele amintite deja mai sus):

…trece albă regina nopţii moartă (Melancolie); …-n cer vezi luna trecând albă şi frumoasă,/ O regină jună, blondă şi cu braţe de argint (Memento mori), Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie, / Se ridica prin codri (Codru şi salon); Regina albelor nopţii regine (Ondină); …şi luna ce visează / Trecând printre palate de nori – o-mpărăteasă (Povestea); O insulă departe s-a fost ivind din valuri, / Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare, / Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare (Sarmis).

• Îngerul ca o stea, care a vestit naşterea Mirelui lumii, care aduce veşti bune despre viitor (Antim spunea, citând din cartea lui Iov, că Îngerii sunt stele), precum şi aşteptarea tainică şi minunată în adâncul nopţii:

Diamant topit în stea, / Doamnă peste stele, / Ce lumini în ţara mea / Cerul ţării mele …/ Îţi cântăm bine-ai venit / Doamnă peste stele! // Împăraţi din Răsărit / Pe al lumei Mire / L-au cătat şi l-au găsit, / Când le-a dat de ştire / Dulcea stea de diamant, / Plină de iubire… (Povestea);  

Iar marea-n mii de valuri (…) porneşte să-şi unească / Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească. // Natura doarme dusă, tăriile în pace. / Din limpedea-nălţime pe-alocuri se desface / O stea, apoi iar una; pe ape diafane / Îşi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. / Tot mai adânc domneşte tăcerea înţeleaptă – / Se pare cum că noaptea minunea şi-o aşteaptă (Sarmis).

• Despre lună, ca o umplere de raze:

Luna e plină de raze  (Memento mori).

---

[1] Mihai Rădulescu, op. cit., p. 37.

[2] Idem, p. 37-38.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 81.

[4] Cf. Mihai Rădulescu, op. cit., p. 36.

[5] Cf. Idem, p. 38-39.

[6] Cf. Idem, p. 36.

[7] Într-una din variantele poemului S-a dus amorul, cf. Mihai Eminescu, Opere III, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1944, p. 29.

[8] A se observa viziunea lui Eminescu: el compară sfâşierea catapetesmei templului de la Ierusalim, de la moartea Domnului pe cruce, cu  sfâşierea catapetesmei cerului de la sfârşitul lumii, când pânz-albastră a cerului ca un cort (Ps. 103, 2: „Cel ce întinzi cerul ca un cort”) se va rupe. Şi astfel se va mărturisi moartea şi învierea Domnului la toată lumea.