Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, Întâlnire cu taina. O prezentare contemporană a Ortodoxiei, trad. din lb. gr. de Diac. Dr. Habil. Ștefan L. Toma, Ed. Andreiana, Sibiu, 2016, 335 p.

*

Prefața traducătorului român, p. 5-12, Cuvântul înainte al ÎPS Kallistos Ware, p. 13-32, Nota biografică a Arhidiac. Dr. John Chryssavgis, p. 43-56, și cartea SS Bartolomeos Arhontonis [Βαρθολομαίος Αρχοντώνης][1] începe în p. 57 a ediției sale românești, cu un citat din hotărârea dogmatică a Sinodului al 7-lea Ecumenic.

Patriarhia Ecumenică are „un primat de onoare și de slujire”, p. 60. Iar traducătorul român falsifică textul cărții, vorbind despre „sobornicească” în loc de „catolică” în Crezul Bisericii, ca să rimeze cu traducerea noastră a Crezului, p. 60, lucru pe care Patriarhul Bartolomeos nu îl face.

În p. 61, autorul susține că termenul ortodox „a fost pentru prima dată adoptat de către Biserica secolului al IV-lea, de către Părinții greci”, fără să ne indice nicio sursă.

„Biserica Ortodoxă trăiește și își exprimă teologia în cadrul cultului”, p. 69.

„Icoanele sunt credința reprezentată în culoare”, p. 70.

Bisericile Ortodoxe din Finlanda și Estonia sunt autonome, p. 75.

Partea a doua a cărții începe în p. 81.

E o carte cu date generale, amintiri și cu reflecții personale ale Patriarhului Bartolomeos.

„Ca și Icoanele, Moaștele sunt întotdeauna accesibile, constituind un aspect caracteristic al evlaviei ortodoxe. Precum întreaga creație, Moaștele sunt o chemare spre transformare și sfințenie”, p. 90.

„Frumusețea este o chemare, dincolo de aici și acum, la scopul cel dintâi sau primordial al lumii”, p. 91.

„De la o vârstă fragedă, mama mea m-a învățat profunzimea spirituală și sensul Sfintelor Icoane. În fiecare dimineață aprindea o candelă și tămâia Icoanele din casa noastră, punându-se în genunchi și rugându-se pentru siguranța și mântuirea familiei noastre, care, în inima ei, nu era altceva decât o mică biserică”, p. 92-93.

„Liturghia descoperă importanța esențială…a Icoanelor”, p. 93. Petru că în cultul Bisericii ne raportăm la valoarea duhovnicească a Sfintelor Icoane, p. 93.

„studiile noastre aveau mireasma tămâii”, p. 94.

Sfintele Icoane ne revelează veacul viitor, p. 94.

Capitolul al 3-lea al cărții începe în p. 101. „Teologia nu se învață, se primește”, p. 103. În Biserică noi „credem că imităm flacăra și nu suntem cenușă a Părinților Bisericii”, p. 104.

Sunt întru totul de acord cu Patriarhul Ecumenic în această afirmație a sa: „Viața și practica Bisericii Ortodoxe nu cunoaște o astfel de întrerupere în a percepe vremea Părinților Bisericii. Întreaga structură a ciclului liturgic al Bisericii Ortodoxe, ca și particularitatea spiritualității ei, urmează calea Părinților Bisericii. Nimeni nu poate vreodată să desconsidere strălucirea unică a teologiei Părinților secolului al IV-lea sau al V-lea și să denigreze importanța scriitorilor bisericești ulteriori, ceea ce ar duce la o percepție teologică distorsionată și neautentică”, p. 105. Pentru că Sfinții Părinți ai Bisericii au trăit și trăiesc în toate secolele Bisericii și numărul lor nu s-a oprit la secolul al 7-lea sau al 14-lea după Hristos.

Sfântul Siluan Atonitul a fost canonizat în anul 1988, p. 107.

„Teologia este întotdeauna primită de sus…[dar este, în același timp,] o lucrare a Bisericii”, p. 111.

În p. 117, din păcate, Patriarhul Bartolomeos intră în corul celor care neagă realitatea istorică a Sfântului Dionisios Areopagitul, afirmând faptul că el „a strălucit [a trăit n.n.] pe la finalul secolului al V-lea” și nu în secol. I al Bisericii.

„Teologia autentică este însă capabilă să susțină lumea și să însuflețească întreaga comunitate”, p. 123.

A 4-a parte a cărții începe în p. 125. „Monahismul este supunere liberă față de voința lui Dumnezeu”, p. 128.

Autorul vorbește de monahism începând cu sec. 3-4 d. Hr., p. 130, după ce spune că „Sfântul Apostol Pavel este unul dintre primii exponenți ai celibatului”, p. 130. Însă numai Sfântul Pavlos a trăit feciorește în secolul 1? Toți Sfinții Apostoli și mulți dintre ucenicii lor au trăit ascetic și feciorește, propovăduind în diverse părți ale lumii, pentru că monahismul a apărut în secolul I al Bisericii, ca și Scriptura, ierarhia și cultul Bisericii. Trebuie doar să citim Viețile Sfinților din secolele 1-3 ale Bisericii și să le credem pe cuvânt, pentru ca să vedem aceste lucruri la tot pasul.

Prima vizită la Atos ca Patriarh: 1992, cf. p. 131. Iar Patriarhul s-a născut în insula Imvros[2], p. 131.

„Smerenia îl protejează pe om de erezia fanatismului și a extremismului”, p. 132.

Mănăstirile ortodoxe au fost mereu, prin marii lor Sfinți, „centre de revigorare și progres spiritual”, p. 134. Despre Sfântul Paisios Aghioritul, p. 135-136. Și ne spune că Sfântul Paisios a fost „un profesor autentic [de teologie] și un apostol al deșertului”, p. 136.

„monahismul se identifică cu sensul jertfei, deoarece și aceasta implică o jertfire/ dăruire în deplină libertate de alegere”, p. 138.

Nu trebuie să idealizăm căsătoria și nici să nu idolatrizăm monahismul, p. 140. Pentru că „atât căsătoria, cât și monahismul sunt căi simbolice dinamice de îndreptare spre scopul ultim al iubirii”, p. 140, adică spre iubirea lui Dumnezeu.

„Tăcerea monahilor estre o cale de așteptare a harului lui Dumnezeu, o așteptare la modul cel mai serios al Împărăției”, p. 143.

A 5-a secțiune a cărții începe în p. 145. „Rugăciunea este o oglindă a vieții interioare”, p. 147. Pentru că rugăciunea este „vocația tuturor”, p. 147.

„Postirea ne sensibilizează spre mai multă compasiune și cunoaștere”, p. 156.

„Biserica Ortodoxă nu s-a limitat niciodată la șapte Taine, preferând să vorbească de orice aspect, moment și etapă ca fiind tainică (sacramentală) sau constituind o taină – de la naștere și până la mutarea în veșnicie”, p. 159.

„Tainele [Bisericii] sunt cele care susțin vitalitatea vieții [duhovnicești]”, p. 161.

Capitolul al 6-lea începe odată cu p. 163. În p. 165, Patriarhul Bartolomeos ne mărturisește că de mic „am învățat să leg frumusețea peisajului montan local cu splendoarea Liturghiei”, p. 165.

„O atitudine euharistică implică…o folosire a resurselor naturale ale pământului într-o manieră recunoscătoare, oferindu-le înapoi lui Dumnezeu”, p. 178.

„o societate care ignoră grija de a se ocupa de toate ființele umane este o societate care nesocotește însăși creația lui Dumnezeu, incluzând [aici și] mediul înconjurător. [Iar această atitudine de dispreț] este echivalent[ă] cu o blasfemie”, p. 184.

„Teologii și oamenii de știință trebuie să coopereze cu economiștii și politicienii, dacă se dorește ca rezultatele să fie cu adevărat reale. Astfel, am învățat că activitatea ecologică nu poate fi separată de relaționările umane”, p. 187-188.

Al 7-lea capitol începe în p. 197. „adevărata cunoaștere poate fi dobândită doar prin experierea personală a harului dumnezeiesc”, p. 200.

„Suntem obligați să răspundem la fratricidul și segmentarea naționalistă cu iubire și spirit integrator de ecumenicitate. Trebuie să le amintim oamenilor de semnificația toleranței, în cele din urmă, pe de respectul față de sfințenia libertății și caracterul sacru al dreptății umane”, p. 215.

În 1872, la un Sinod constantinopolitan, s-a condamnat păcatul rasismului, adică discriminarea naționalistă, învrăjbirile etnice, ura și disensiunile în interiorul Bisericii lui Hristos, p. 216.

„Credința și toleranța împărtășesc aceeași limbă. Alfabetul lor este libertatea”, p. 221.

Credința e un factor activ, p. 221.

„Nu putem să nesocotim libertatea religioasă a ființelor umane, fără să desconsiderăm libertatea lui Dumnezeu”, p. 223.

Cap. al 8-lea începe în p. 225. „Dumnezeu ne privește prin ochii celor care suferă”, p. 230.

„Nu mai putem trăi ca persoane izolate, neimplicați în evenimentele lumii în care trăim. Suntem chemați la întâlnirea cu celălalt, și suntem judecați pe baza răspunsului nostru la fiecare astfel de întâlnire. Suntem ființe sociale; împărțim lumea cu ceilalți; trăim în comuniune”, p. 237.

Biserica experiază globalizarea ca ecumenicitate, p. 241. Iar „Biserica Ortodoxă nu se opune unui progres economic, care slujește întregii umanități, ca întreg. Dorința noastră este, mai degrabă, să păzim întotdeauna, pentru toți oamenii din întreaga lume, posibilitatea membrilor fiecărei minorități religioase sau culturale de a-și menține și cultiva particularitatea distinctă a culturii lor. Suntem absolut de acord cu evoluția și dezvoltarea [lumii], când globalizarea deschide porți pentru o și mai apropiată cooperare și spre o și mai mare prosperitate a oamenilor; când globalizarea devine un mijloc dinamic de întâlnire și deschidere”, p. 245.

Dar Patriarhul Bartolomeos subliniază faptul că globalizarea, care are drept scop îmbogățirea celor puțini în detrimentul celor mulți, este inacceptabilă și nedreaptă, p. 246. Și eu cred același lucru! Cred că globalizarea informației și contactul rapid și imediat între oameni este un lucru foarte bun, dar nu e un lucru foarte bun acapararea comerțului mondializat și a transportului între diverse țări ale lumi doar de câteva companii. Monopolul e un lucru rău, dar diversitatea reală și șansele egale între oameni sunt un pas spre lumea de mâine.

Căci „multa bogăție în mâinile celor puțini adâncește sărăcia celor mulți. [Iar] sărăcia celor mulți este mult mai rea pentru cei bogați decât pentru cei săraci”, p. 247.

Autorul pledează, ca și mine, pentru „dreptul elementar la educație”, p. 251. Căci fără educație și fără loc de muncă oamenii nu pot trăi decent în lumea de azi, ci doar marginal.

A 2-a parte a cărții (inegală, ca și următoarea parte) începe în p. 255. Dialogul religios cu alte confesiuni și religii l-a făcut pe autor să fie considerat drept „trădător” al Bisericii, p. 259. Însă, ne spune Patriarhul Bartolomeos, „Patriarhia Ecumenică a îmbrățișat totdeauna ideea și responsabilitatea slujirii ca punte între creștini, musulmani și evrei”, p. 259-260.

În Europa sunt 15-20 de milioane de musulmani, p. 262. Multiculturalismul Uniunii Europene, p. 263. „Apusul se află…într-o eră a indiferenței morale postmoderne”, p. 264. De aceea, „cea mai mare vulnerabilitate a Apusului nu este atât de mult ridicarea Islamului, cât creșterea galopantă a secularismului. [Căci] Creștinismul pare să fi abdicat de la responsabilitatea lui în a imprima și ghida civilizațiile apusene. S-a retras din spațiul public, căruia îi aparține în mod natural și unde înflorește. A cedat în fața unui agnosticism, chiar ateism, care pare că domină în acest moment gândirea lumii apusene”, p. 264.

Secularismul, p. 264. Iar secularizarea înseamnă „marginalizarea religiei”, p. 265. În relațiile cu oamenii de altă credință e nevoie de „implicare smerită și conversație moderată”, p. 270.

„Rasismul și prejudecata sunt alegeri umane; ele nu sunt nici convingeri de credință, și nici „șanse” ale istoriei. Ca și credincioși, așadar, trebuie să decidem ce vom alege: ura sau iubirea, rasismul sau coexistența, războiul sau pacea”, p. 276.

Patriarhul Bartolomeos vede Icoana celor 3 Îngeri, de la Mamvri, drept „o icoană a toleranței religioase, reversul imaginii temerii de străini sau a xenofobiei”, p. 277.

Diversitatea lumii ne învață „arta de a trăi împreună”, p. 278.

Ultima parte a cărții începe în p. 293. „pacea este cunoașterea activă a lui Dumnezeu”, p. 298.

„Dialogul nu implică [o] negare a credinței fiecăruia dintre noi sau [o] trădare a apartenenței noastre religioase. Din contră, el semnifică [o] schimbare a mentalității și [o] schimbare a atitudinilor, ceea ce în limbaj spiritual numim pocăință”, p. 306.

„Dialogul autentic recunoaște dreptul inviolabil al fiecărei ființe umane de a urma propria ei călătorie de credință, nădejde și iubire”, p. 309.

„Adevăratul dialog este [un] dar de la Dumnezeu”, p. 310.

„Fanatismul religios și activismul politic trebuie distinse de credința religioasă și [de] realismul politic”, p. 316.

Epilogul cărții începe în p. 323. „viața nu poate exista fără nădejde”, p. 325.

„Creștinii trebuie să își amintească [faptul] că Biserica nu este chemată să se conformeze [lumii], ci să transforme această lume. Scopul final [al Bisericii] nu este compromisul cu această lume, ci făgăduința unui alt mod de a percepe, de a trăi și de a acționa în această lume, făgăduința unei lumi transformate spiritual”, p. 326.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_I_al_Constantinopolului și

https://el.wikipedia.org/wiki/Πατριάρχης_Βαρθολομαίος.

[2] Idem:  https://en.wikipedia.org/wiki/Imbros.